Arhive pentru septembrie 9th, 2011

Ai vrea sa te numesti Gabriela? Chiar daca nu vrei, asa te voi numi eu in continuare. Si pentru ca in lumea mea interioara pot face orice, afla ca ai o sora geamana pe nume Isabela. Sunteti gemene identice sau „monozigoti” intr-un limbaj mai tehnic (adica ati aparut din acelasi zigot, care s-a divizat,  si nimeni nu stie, deocamdata, de ce-nu glumesc, acesta e stadiul actual al stiintei:la 250 de nasteri apare o pereche de clone). Tu si sora ta aveti aceleasi gene (ati fost clonate de insasi Mama Natura).

Mai departe, insa, am o veste destul de proasta: inca de la nastere sunteti despartite si de familia voastra, si una de alta. Asa ajungeti fiecare intr-o alta familie (familia adoptiva) si cresteti acolo, devenind mari si frumoase. Cele doua familii sunt separate una de alta, nu se viziteaza, nu se cunosc. De fapt, nu ai nici cea mai vaga idee ca, undeva in tara, ai o sora geamana. Evident, nici sora ta, Isabela, nu stie asta.

Insa ceea ce nu stiti voi stie o echipa de psihologi si geneticieni de la Minnesota University. Faceti parte din prima cohorta de gemene identice (studiu inceput in 1992-a doua cohorta este studiata din 2.000) E adevarat, gemenii identici (baieti) sunt studiati inca din 1987 (ce timpuri, aveam 20 de ani si ascultam Duran Duran), cu o a doua cohorta din 2000 („cohorta” este ansamblul indivizilor care au trait acelasi eveniment demografic).

Gratie acestei echipe care, ce surpriza, dispune de fonduri, va intalniti pentru prima data la centrul lor de cercetare (unde cercetarea nu este mimata, ca in unele universitati romanesti). Si daca tot au pus mana pe voi, psihologii va administreaza o serie de teste, masurandu-va diferite trasaturi de personalitate.

Si acum sa ne gandim putin: ati crescut in familii diferite. Ati fost socializate in feluri diferite, deoarece parintii vostri (adoptivi) erau diferiti. Prin urmare, ati fost expuse la forme diferite de educatie si modele de rol (mai stii, sper, ce spune bunicul Freud, cel sublim dezinteresat de gandirea critica: fetita se identifica cu mama ei iar baietelul cu tata, rezolvandu-si, astfel, Oedip-ul). Poate vi s-au cerut lucruri diferite (sa fii mai diplomata vs sa fii mai directa). Cred ca intelegi ce vreau sa spun: mediile in care ati crescut nu au fost identice!

Iar parintii isi influenteaza copiii, nu-i asa? Copiii oglindesc educatia primita in familie. Ii poti vedea pe parinti in copii (ma refer la practicile parentale). Copiii sunt modelati de ceea ce se intampla in familiile lor, in special pana merg la scoala. Sunt profund influentati de ceea ce vad, de ceea li se cere, de sanctiunile si recompensele primite (care ii conditioneaza-sau cel putin asa visa, candva, un alt bunic imaginativ pe nume Watson, parintele behaviorismului). Ceea ce un parinte a construit (sau, invers, „a stricat”) in copilarie cu greu mai poate fi modificat (sau „reparat”) mai tarziu, la varstele adulte (multi terapeuti inca mai pot pune o paine ecologica pe masa cumparata de la Ikea gratie valorii pe care o are aceasta idee in mentalul colectiv).

E dincolo de orice indoiala ca personalitatea copiilor deveniti adulti poarta amprenta, adesea imposibil de sters, felului in care au fost crescuti de parinti (sau de bunici, daca acestia au fost in roluri parentale). Ce rost ar avea ca cineva sa se raporteze la aceasta idee ca la o ipoteza si sa vrea sa o testeze? Probabil unii care nu au ce face cu banii!

Cei de la MCTFR (mi-e lene sa scriu tot numele, fiind prizonierul unei educatii permisive pana la 6 ani-dar poti cauta pe Google „Minnesota Center…”) au testat aceasta ipoteza (impreuna cu altele). Iata ce au obtinut in cazul tau (esti Gabriela, daca ai uitat cumva): la trasatura „vulnerabilitate la anxietate” corelatia dintre tine si sora ta (crescuta, reamintesc, in alta familie) este de 0,61. Pentru aceeasi trasatura, corelatia intre doi gemeni fraterni (sau dizigoti: provin din doua oua diferite, fecundate de doi spermatozoizi diferiti, deci au in comun doar 50% din gene), gemeni care, atentie!, au crescut in aceeasi familie, este de 0,24.

Nu-i asa ca vrei sa repet? (eh, reflexe de profesor) Tu si sora ta, identice din punct de vedere genetic, dar crescute in familii diferite, aveti o corelatie de 0,61 iar Daniela si Fabiola, gemene neidentice genetic, crescute in aceesi familie, au o corelatie de 0,24.

Te rog, incearca sa uiti pentru o clipa de ideile in care crezi fara sa le fi verificat stiintific (sa le zic „prejudecati colective”?) si sa explici rezultatul de mai sus. In cazul in care imi vei spune ca e doar o intamplare iti raspund ca aceste corelatii sunt medii realizate pe cohorte iar eu m-am referit la o singura pereche de gemene doar pentru a face mai accesibil acest studiu extraordinar .

Cum e posibil ca frati care au crescut in familii diferite sa fie mult mai asemanatori decat frati crescuti in aceeasi familie daca influenta parintilor este foarte mare? (asa cum, inca, majoritatea dintre noi credem)

Mai vrei niste cifre? Pentru trasatura „orientare catre realizare” corelatia la gemenele Gabriela-Isabela este 0,36 iar la gemenele Daniela-Fabiola este 0,07. In cazul ‚capacitatii de a controla impulsurile”  Gabriela si geamana ei identica, Isabela, coreleaza la 0,50, desi au trait la mii de kilometri distanta, iar Daniela si Fabiola, supuse la acelasi tip de interventie parentala socializatoare, coreleaza doar la 0,06 (un alt fel de a spune ca nu coreleaza aproape deloc).

Cum sunt posibile aceste rezultate?

Te las sa iti raspunzi singura, draga „Gabriela” si, eventual, sa compari raspunsul cu sora ta geamana, „Isabela”. Sau, daca nu ai, cu sora ta mai mare cu cativa ani. Sau, daca nu ai nici asta, cu o prietena mamica, aidoma tie, convinsa ca ceea ce se intampla acum intre ea si copilul ei va lasa urme adanci in personalitatea lui (si, pe aceasta baza, speriata si, eventual, culpabilizandu-se in avans). Eu am raspuns cu ceva timp in urma, in alte articole iar psihologii la care m-am referit, si pe care ii admir, cu si mai mult timp in urma (anii  1990 si 2000), cand imi pierdeam timpul cu lecturi de factura psihodinamica si cu analize (sau interpretari) extravagante.

Simt ca, in sfarsit, am si eu iPhone 5, nu doar corespondentul meu demografic din Los Angeles (sau din Boston, pentru cei care nu gusta comparatiile cu Coasta de Vest). Ce zici, treci si tu pe la Apple Store?

Un Creator binevoitor si infinit de inteligent, avand scopuri minunate, se afla in spatele a tot ce putem observa. In anumite cazuri, speciale, se reveleaza oamenilor, in forme pe care acestia le pot intelege. Dupa caz (locul geografic al credintei) are unul sau mai multi fii, poate si fiice. Daca reusim sa ne detasam de preocuparile noastre zilnice si putem accesa, mai degraba emotional, aceasta viziune, nu avem pentru ce a ne teme. Nimic nu se intampla fara stirea Creatorului omnipotent si atotstiutor iar destinele noastre, daca suntem cuminti, sunt in perfecta siguranta. Putem chiar, in unele zile ale anului (sarbatori) aprecia intr-un mod colectiv sansa extraordinara de a fi „copiii” unui astfel de Parinte transcendent. Ne putem bucura pentru norocul nostru. In fond, ne-am fi putut naste intr-un univers paralel, de care nimeni nu are grija (in afara lui insusi, evident).

Cand reflectez la a doua alternativa, in mod straniu (dar asta probabil pentru ca nu sunt normal), nu simt nicio ingrijorare sau ceva asemanator. Da, viata pe micuta mea planeta nu este supravegheata de nimeni si ne putem trezi intr-o zi cu ditamai asteroidul pe cap. Da, destinele noastre nu servesc un scop mai inalt deoarece nu exista un scop mai inalt. Da, am aparut din intamplare, adica nu exista un plan al cuiva in care sa figuram la pagina 251 220 100 000 (pe la mijloc, nu chiar la subsol).

Rezulta de aici ca nu exista valori morale sau ca nu putem savura scurta noastra existenta constienta? Nu rezulta, cel putin in logica pe care eu am invatat sa o folosesc (desi nu am izbutit pana la capat) Rezulta ca vietile noastre nu au sens? Da, nu au sens in mod obiectiv dar pot fi pline de sens subiectiv, adica nimic nu ne opreste sa le dam noi sens, sa fim, cu alte cuvinte, creatori de sens.

Ceea ce scriu acum pare a fi o banala pozitie filosofica de tip existential-umanist, lipsita de aura inaltatoare spiritual a credintei religioase, foarte accentuate azi (articol aparut pe 25 decembrie 2010), linistitoare si nonviolente (nu si pentru cateva milioane de porci, vaci, pasari si alte fiinte insensibile, lipsite de suflet). O dovada in plus ca, desi sunt atras de cele mai originale minti ale semenilor mei, nu am reusit sa-mi depasesc propria mediocritate. Totusi, de la acest nivel primitiv si contra-dualist, mi se pare ca situatia noastra de a-fi-in-lume in mod accidental ne ofera cel mai bun context pentru a aprecia ceea ce avem (vietile noastre si vietile altora, mediul ambiant si, partial, cel cosmic).

Privind de aici, nu gasesc viata a fi importanta. O percep, vreau sa spun, ca pe cel mai pretios lucru pe care il avem si asta dintr-un motiv simplu: este tot ce avem!

Ma bucur ca exista sarbatori religioase, zile cand oamenii nu sunt obligati sa mearga la joburile lor (pe care unii nu le suporta dar nu au de ales) iar copiii sunt in vacanta. Pe de alta parte, te intreb retoric, de ce nu ne-am bucura mai des pentru ca exista zile obisnuite? De fapt, ele nu sunt chiar „obisnuite”. Pentru ca si tu si eu candva nu am fost si peste o vreme nu vom mai fi, pe acesta axa nesfarsita a timpului, zilele in care suntem sunt, mai degraba, neobisnuite. De sarbatoare, eventual?

Acesta este un fragment dintr-o carte scrisa in urma cu mai bine de doi ani si pe care nu am publicat-o.

Oamenii nu se opresc niciodată. Ei vor întotdeauna mai mult, mai mult şi mai mult. Aceasta este o lume a cantităţii. Nu crezi? Priveşte în jur! Compania pentru care lucrezi vrea un profit şi mai mare. Tu participi la asta prin propria ta lăcomie inconştientă. Mie îmi place uneori să fac lucruri  gratuite, doar de dragul de a le face (este o formă de a ieşi din fascinaţia lui „mai mult”). Scepticii sunt însă convinşi că e o strategie de marketing. Da, nu aş face asta dacă nu aş avea bani pentru ziua de mâine. Dar acela ar fi un caz de „necesar” şi nu de „mai mult”.

„Mai mult” este o formă de a pleca din prezent. Prezentul nu este satisfăcător. „În prezent am o maşină şi mai vreau una!”  Prietene, nu le poţi conduce simultan pe amândouă. Una va sta degeaba şi va ocupa inutil spaţiul (ştii ce criză de locuri de parcare este în Bucureşti? În câţiva ani prevăd un război din acest motiv sau o nevroză generalizată.Sugestia mea:ia-ţi bicicletă!). „Am o.5 milioane de euro în cont şi vreau să ajung la un milion.” La ce bun? Nu te premiază nimeni pentru asta, eventual te alegi cu un ulcer. Mult mai provocator este să găseşti modalităţi inteligente pentru a-i cheltui!

La ce a condus această nevoie patologică de „mai mult” la nivelul planetei? La epuizarea resurselor. De ce? Datorită consumului iraţional şi adesea indecent în raport cu cei care au foarte puţin (semenii noştri din ţările sărace. Îţi vine să crezi că există oameni cu venituri de 10 USD pe lună? Dar cu 2? Nu e exclus ca tricoul pe care il porti sa fi iesit din mainile lor).

Creşterea economică la care aspiră toate economiile nu conţine un principiu armonizator care să o limiteze sau să o stopeze în anumite cazuri. Natura are întotdeauna un minim şi un maxim între care se mişcă. Oamenii au pierdut această înţelepciune. Pentru oameni nu mai există maxim. Aceasta este lăcomia şi în acelaşi timp nebunia lumii moderne. Acesta este Eul nevrotic. El distruge puţin câte puţin această planetă minunată şi se pare unică în acest colţ de galaxie.

De aceea îmi place foarte mult „criza” (vă rog, nu mă daţi afară din ţară!). Criza temperează profiturile şi aduce consumul în limite normale. Cred că e o şansă extraordinară ca lucrurile să fie puse în ordine. Poate unii oameni vor descoperi că pentru a fi fericiţi nu au nevoie de „mai mult” (un standard de viaţă înalt), nu au nevoie de cantitate ci de calitate. La ce bun să poţi cumpăra, dacă vrei, 50 de kilograme de portocale dacă nu ştii să le mănânci? La ce-ţi foloseşte o vilă S+P+E+M dacă eşti mai mult plecat sau atunci când eşti acasă te cerţi cu membrii familiei? Cum te ajută 1.000 de euro în plus la salariu să faci faţă unei munci care îţi distruge sufletul?

Da, economistul meu preferat este E.F.Schumacher dar asta nu pentru că ne-am născut aproape în aceeaşi zi ci pentru că el a înţeles că ceea ce contează cu adevărat nu poate fi cuantificat (pentru absentii de la orele de economie: Schumacher este profetul mişcărilor ecologice şi autorul unei cărţi care a entuziasmat, „Small is beautiful”).

Însă nu legile sau reglementările vor opri dorinţele Eului (tot ce este interzis generează frustrări care se acumulează în inconştient). De aceea nu sunt de acord cu militanţii anti-globalizare. Soluţiile impuse prin decizii politice au efecte perverse. Dorinţele se multiplică pentru că există Eu. Deci Eul (nevrotic) trebuie să moară! Însă nimeni din afara ta nu poate distruge Eul. Doar tu o poţi face. Prin înţelegere! E ceea ce te învăţ în această carte (adica imi imaginez asta).

Existenţa dorinţelor nu este deloc o problemă.Este ok să ai dorinţe. Problema este credinţa ta inconştientă că satisfacerea acestor dorinţe, undeva în viitor, te va face fericit. Buddha spune că dorinţa este suferinţă. Deşi îl simpatizez sunt doar parţial de acord cu el. Mai degrabă:

Timpul este suferinţă.

A crede că există un moment, undeva în viitor, când în sfârşit vei fi fericit este suferinţă. În limba engleză am întâlnit o expresie perfectă pentru acest viitor: „Tomorrow never comes”. Întocmai, brit-ule! Viitorul este o Fata Morgana (pentru postadolescenţi: este fotomodelul la care te holbezi ţinând revista cu mâna stângă). Nu vei obţine niciodată acel „ceva” care să te mulţumească definitiv. Slujba „aceea” la care visezi se va dovedi într-o zi plicticoasă, vacanţa „aceea” se va termina şi, bineînţeles, bărbatul „acela” va începe să sforăie şi să se uite după alte femei cu care nu vei putea concura deoarece vor fi mai tinere.

Iisus spune mobilizator:”Caută şi vei găsi!” Aş actualiza un pic această învăţătură. De aceea îţi spun preventiv: Caută şi nu vei găsi! Fericirea nu este „undeva acolo” aşteptându-te nerăbdătoare pe tine precum un anumit personaj în minunatul basm „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (care l-a sensibilizat suficient pe Constantin Noica pentru a scrie un eseu filosofic pe marginea lui).

Fericirea nu depinde de cineva sau ceva. Oare de ce acest lucru este atât de greu de înţeles? Întrebarea este retorică. Ideile greşite despre realitate vin dintr-o condiţionare colectivă extrem de puternică al cărei debut, pentru un individ, coincide adesea cu prima respiraţie. Noi toţi ne naştem în mijlocul acestei condiţionări colective. Credem că există un centru independent de acţiune (Eul), că evenimentele nu sunt legate între ele şi că viaţa se compune din insule izolate. Nimic mai fals. Este însă foarte greu să pătrunzi aceste iluzii dacă cineva nu te face atent. Tu eşti deja cufundat într-o lume de concepte şi etichete mentale care îţi ascund natura adevărată a realităţii. Este ca şi cum ai fi hipnotizat. Tu şi aproape toţi ceilalţi oameni. Ştiu, aceste afirmaţii par absolut incredibile. Nu vrei totuşi să le testezi? Eu am făcut-o şi m-am trezit la realitate. Nu-mi place prea mult realitatea asta (mai ales in mandatul lui Traian Boculescu si al altor flori, inclusiv crini minunat-vorbitori, si probabil doar atat, care nu au aparut din neant). Dar alta mai buna nu am.

 

Cunosti si tu pe cineva care atunci cand va intalniti iti spune exact ce vrei sa auzi? (sau te menajeaza si nu atinge subiecte delicate, in care pozitia lui personala trebuie sa fie mai clara) Apoi, pentru ca lumea e mica, afli ca s-a intalnit cu un altul si i-a spus lucruri complet opuse? (dar dorite de acel interlocutor) Eu nu reusesc sa ma adaptez la acest gen de oameni si tot ce pot face este sa-i evit. Insa ma intreb: oare cum reusesc sa traiasca cu ei insisi? Cat de adanca ar putea fi incongruenta sau divizarea interioara? Stiu, pe de alta parte, ca noi toti (vietuitoarele) incercam sa supravietuim. Dar ce calitate are o astfel de viata? Facandu-le mereu pe plac oamenilor, evitand „cu diplomatie” conflictele, producand o confortabila dar groaznic de falsa armonie, cine ar putea castiga, pe termen lung, dintr-o astfel de relatie?

Privita prin ochii unei persoane orientata catre resurse, ipocrizia de mai sus ar putea fi o dovada de flexibilitate. Asa si este! E nevoie de o extraordinara adaptabilitate la nevoile si ideile importante ale interlocutorului. Insa de ce un asemenea caz ma duce imediat cu gandul la nevertebrate? Sunt cumva prea identificat cu conditia mea de om? Ei bine, sunt, si-mi plac coloanele vertebrale (flexibile, desigur, cei implicati in variare feluri de lucru corporal vor intelege cu usurinta). Cred ca a fi in lume solicita un anume fel de fermitate, un fel de a spune „iata ce cred eu, acum, si daca nu-ti convine trebuie sa te descurci singur cu asta!”

Nu spun ca acesta e un mijloc de a deveni popular (dimpotriva, invatand sa spun ceea ce cred, fara sa-mi fie rusine sau teama, am ajuns sa am doar cativa prieteni) dar spun ca e o modalitate de a ramane intreg. A refuza sa te pronunti in chestiuni importante, a baga capul in nisip, a zambi frumos sau seducator desi crezi cu totul altceva in raport cu acel subiect e ca si cum, mi se pare, ai renunta la o parte din corpul tau (la o ureche, de exemplu, sau la o mana) Probabil am o prejudecata sau sunt excesiv de intolerant insa sunt sigur ca-mi plac oamenii intregi. Prefer oricand, in locul cuiva versat in folosirea limbii (da, in sensul acela!) un om transparent, pe cineva care a renuntat la acrobatii mentale (oricum usor de depistat, viclenia are un „miros” specific) si-mi spune privindu-ma in ochi ce gandeste sau ce simte (cu riscul de a ma indeparta). Acest fel de a trai cu siguranta nu este confortabil insa are o putere anume, o vitalitate speciala, o savoare greu de comunicat. Privind retrospectiv, cele mai intense momente din viata mea au fost acelea in care am spus sau mi s-au spus lucruri ce pareau a cantari o tona, fiind nu doar surprinzatoare ci si, sau mai ales, intemeiate (subliniez acest ultim atribut deoarece a spune lucruri dureroase dar lipsite de radacini in realitate este ceva foarte simplu, aproape copilaresc)

Scriu acest articol nu avand pe cineva in minte (facandu-mi terapie singur) ci sub influenta a aceea ce pare a fi un fel de 9/11 pentru diplomatia americana (uriasul scandal mediat de WikiLeaks-250 000 de documente diplomatice, plecat de la un soldat nefericit care a copiat pe un CD cu muzica pop cateva din secretele intunecate ale celor care ne influenteaza destinele-articol din decembrie 2010). Ipocrizia poate fi si colectiva si atunci mi se pare cu adevarat hidoasa! Nu as vrea sa inteleaga cineva ca detest diplomatia. Detest doar minciuna. Cred ca exista forme blande in care lucrurile neplacute pot fi spuse (iar asta e o arta, bineinteles!). Insa ele trebuie spuse. Altfel ne pacalim unii pe altii in cea mai buna dintre lumile posibile, si spun asta nu pentru a-i da dreptate lui Leibniz ci deoarece cred ca alta nici nu avem.

Priveste un obiect oarecare din apropierea ta sau chiar propria ta mana. Il vezi, nu-i asa? Insa stii ce anume se intampla in creierul tau pentru a putea experimenta ceva asa de simplu cum este o imagine vizuala? Poate iti amintesti unele lucruri de la biologie si vei spune ca fotoreceptorii de pe retina sunt excitati de razele de lumina care provin de la obiectul respectiv si ca impulsurile nervoase astfel generate circula printr-un fel de cablu prin capul tau, numit „nerv optic”, ajungand undeva in zona occipitala (spre ceafa) unde sunt prelucrate si transformate intr-o imagine. Daca ai raspuns astfel semeni cu cei mai multi oameni educati (sunt si oameni care nu doar ca nu inteleg mecanismele perceptiei vizuale dar nici nu le pasa de asta). Asa ca, te rog, daca m-ai insotit pana aici, cauta sa raspunzi si la urmatoarea intrebare:

Unde apare aceasta imagine? Cine o vede?

Ce intrebare copilareasca, parca te aud! „Eu vad aceasta imagine, normal”. De acord, insa unde esti tu? Hai sa ne reamintim ca imaginea (efectul prelucrarii impulsurilor trimise de celulele fotesensibile de pe retina) este undeva in capul tau (si nu in afara lui). Din nou, daca semeni cu cei mai multi oameni (cei care spun ca iarba este verde si cerul albastru), e posibil sa raspunzi ca imaginea apare pe un fel de ecran interior. Suntem deja in plin dualism. Gandeste-te: daca imaginea este „vazuta” undeva in interiorul capului tau (unde si exista in forma unor impulsuri electrochimice de o anumita complexitate), pe un ecran ca de televizor, cineva trebuie sa o vada, nu? Evident, parca te aud, eu o vad, ce e asa de greu de inteles? Bine, dar cine esti tu? Daca imaginea din interiorul capului tau (tiparul neural) este vazuta de „tine”, tu trebuie sa fii un fel de mic omulet aflat, cum altfel, inauntrul capului si privind, poate nu mereu atent, la „ecran”. Acest omulet este un spectator expus nu doar la un spectacol vizual (ecranul) ci si la unul auditiv, olfactiv etc., adica suntem intr-o adevarat piesa de teatru (Daniel Dennett a numit acest gen de intelegere a lumii „teatru cartezian”, cu o referinta directa la Descartes, filosoful care a impartit lumea in doua si a influentat gandirea europeana cateva secole)

Putem numi omuletul „spirit” sau „suflet”, il facem nemuritor, printr-o miscare de condei si intram, entuziasmati, in lumea credintelor care fragmenteaza realitatea (o realitate materiala „inferioara” si una spirituala „superioara”). Ce te faci insa daca aceasta intelegere este eronata si exista un alt mod de a explica perceptia vizuala (in acest caz), un mod aproape banal pentru medici si chiar pentru psihologii care nu s-au speriat, in anul 1, de mecanismele fiziologice senzorial-perceptive?

Cum ar fi sa accepti ca in creier nu exista imagini ci doar impulsuri electrochimice? Desigur, nu exista nici omuleti, nici macar particule misterioase inzestrate cu facultati speciale. Daca ai o prietena in Danemarca (unde se desfasoara acum campionatul european de handbal feminin, competitie la care fetele noastre nu vor pierde in ultimul minut, implinind profetia poporului blestemat) si ii descrii, intr-un mail, apartamentul in care te-ai mutat (mult mai scump decat unul similar la Copenhaga), ea nu va vedea pe ecran camerele tale ci doar niste semne (fonturile). Desi nu exista nicio asemanare intre semnele de pe ecranul laptopului si apartamentul real ea isi poate face totusi o idee despre noua ta casa (si despre noua ta relatie cu banca al carei debitor ai devenit pentru multi, multi ani). De ce e posibil lucrul acesta? Deoarece literele permit o descriere simbolica a dormitorului, livingului, balconului etc.

In acelasi fel creierul foloseste un cod (dar nu lingvistic) pentru a transforma tiparele de activitate neurala in reprezentari vizuale. Literele simbolizeaza noua ta locuinta si o serie de retele neuronale active simbolizeaza obiectul pe care il privesti. Tu nu transmiti imagini cand ii scrii prietenei tale care a plecat intr-o lume mult mai civilizata si nici creierul nu transmite imagini de la o regiune („Romania”-cortexul vizual) la alta („Danemarca”-cortexul frontal). Pur si simplu, in milioane de ani, a gasit un cod prin care poate realiza descrieri simbolice ale lumii in care functioneaza.

Pentru a fi cat mai clar cu putinta vreau sa subliniez urmatorul lucru: creierele noastre nu vad niciodata in mod direct lumea. Aceasta este doar o iluzie pe care o avem cu totii (asa cum ni se pare tuturor ca Soarele rasare). Creierele noastre recreeaza lumea si, in timp, au invatat sa o faca atat de bine incat am devenit specia dominanta pe planeta (doar ca asta nu ne-a facut, simultan, si intelepti). Cand sunt afectate (de un atac cerebral, de exemplu) creierele incep sa esueze in tentativele lor de a reconstrui realitatea (de aceea neurostiintele au inregistrat un salt urias din clipa in care pacientii cu leziuni au putut fi studiati fara ca cineva sa mai problematizeze etica respectivelor investigatii).

La propriu, creierul aproximeaza realitatea printr-o serie de „judecati”, adica de prelucrari cognitive. Chiar vederea nostra tridimensionala este o operatie magica a creierului, lucru usor de inteles daca te gandesti ca retina este o suprafata bidimensionala (cu ajutorul indicatorilor binoculari creierul mai „adauga” o dimensiune). Nu exista niciun omulet, nicaieri, dupa cum mailul trimis de tine in tinuturile nordice nu este transportat de curieri gonind impetuos pe armasarii lor nu prea bine hraniti, din motive bugetare.

Suntem asa de identificati cu experienta noastra curenta incat atunci cand incepem sa-i intelegem mecanismele (lucru care nu ar fi posibil in absenta unor oameni pasionati numiti „cercetatori”) putem fi uimiti de-a binelea. Eu, unul, asa experimentez fiecare aspect al realitatii pe care reusesc sa-l inteleg, gratie mai multor oameni plini de compasiune care ma ajuta, desi nu-mi datoreaza nimic.

Pentru a reveni (si a incheia) acest articol despre perceptia vizuala, iti recomand sa privesti o vreme cubul Necker pentru a realiza in ce fel perceptia nu este o reflectare ci o reconstructie, o actiune evaluativa a creierul sau, pentru a fi si mai ancorat in actualitate, un mod de a trai intr-o realitate virtuala, fabricata, in totalitate si aproape automat, de cea mai mare minune vie de pe acest pamant. In 1832, cand l-a descoperit, Necker a fost uluit realizand ca imaginile de pe retina pot fi aceleasi in timp ce perceptiile vizuale se schimba.

Nu vreau sa spun ca fiecare vedem altceva ci ca nimeni nu „vede” realitatea, doar o reconstruim in feluri foarte asemanatoare (la cei mai multi) si facem lucrul acesta nu doar fara sa stim cum dar, adesea, si fara sa stim ca il facem. Ah, am spus ca reconstruim realitatea? Iata o mostra de limbaj dualist. Imi pare rau, nu am altul la dispozitie. De fapt intentionez sa spun asa: creierul tau simuleaza, inauntrul lui, realitatea, iar tu esti una cu creierul tau. Prin urmare, intr-o zi, cand el nu va mai fi, nici tu nu vei mai fi. Doar ca, nemaifiind, nici nu vei fi acolo pentru a constata asta.

Construit de Sorin