Acesta este un fragment dintr-o carte scrisa in urma cu mai bine de doi ani si pe care nu am publicat-o.
Oamenii nu se opresc niciodată. Ei vor întotdeauna mai mult, mai mult şi mai mult. Aceasta este o lume a cantităţii. Nu crezi? Priveşte în jur! Compania pentru care lucrezi vrea un profit şi mai mare. Tu participi la asta prin propria ta lăcomie inconştientă. Mie îmi place uneori să fac lucruri gratuite, doar de dragul de a le face (este o formă de a ieşi din fascinaţia lui „mai mult”). Scepticii sunt însă convinşi că e o strategie de marketing. Da, nu aş face asta dacă nu aş avea bani pentru ziua de mâine. Dar acela ar fi un caz de „necesar” şi nu de „mai mult”.
„Mai mult” este o formă de a pleca din prezent. Prezentul nu este satisfăcător. „În prezent am o maşină şi mai vreau una!” Prietene, nu le poţi conduce simultan pe amândouă. Una va sta degeaba şi va ocupa inutil spaţiul (ştii ce criză de locuri de parcare este în Bucureşti? În câţiva ani prevăd un război din acest motiv sau o nevroză generalizată.Sugestia mea:ia-ţi bicicletă!). „Am o.5 milioane de euro în cont şi vreau să ajung la un milion.” La ce bun? Nu te premiază nimeni pentru asta, eventual te alegi cu un ulcer. Mult mai provocator este să găseşti modalităţi inteligente pentru a-i cheltui!
La ce a condus această nevoie patologică de „mai mult” la nivelul planetei? La epuizarea resurselor. De ce? Datorită consumului iraţional şi adesea indecent în raport cu cei care au foarte puţin (semenii noştri din ţările sărace. Îţi vine să crezi că există oameni cu venituri de 10 USD pe lună? Dar cu 2? Nu e exclus ca tricoul pe care il porti sa fi iesit din mainile lor).
Creşterea economică la care aspiră toate economiile nu conţine un principiu armonizator care să o limiteze sau să o stopeze în anumite cazuri. Natura are întotdeauna un minim şi un maxim între care se mişcă. Oamenii au pierdut această înţelepciune. Pentru oameni nu mai există maxim. Aceasta este lăcomia şi în acelaşi timp nebunia lumii moderne. Acesta este Eul nevrotic. El distruge puţin câte puţin această planetă minunată şi se pare unică în acest colţ de galaxie.
De aceea îmi place foarte mult „criza” (vă rog, nu mă daţi afară din ţară!). Criza temperează profiturile şi aduce consumul în limite normale. Cred că e o şansă extraordinară ca lucrurile să fie puse în ordine. Poate unii oameni vor descoperi că pentru a fi fericiţi nu au nevoie de „mai mult” (un standard de viaţă înalt), nu au nevoie de cantitate ci de calitate. La ce bun să poţi cumpăra, dacă vrei, 50 de kilograme de portocale dacă nu ştii să le mănânci? La ce-ţi foloseşte o vilă S+P+E+M dacă eşti mai mult plecat sau atunci când eşti acasă te cerţi cu membrii familiei? Cum te ajută 1.000 de euro în plus la salariu să faci faţă unei munci care îţi distruge sufletul?
Da, economistul meu preferat este E.F.Schumacher dar asta nu pentru că ne-am născut aproape în aceeaşi zi ci pentru că el a înţeles că ceea ce contează cu adevărat nu poate fi cuantificat (pentru absentii de la orele de economie: Schumacher este profetul mişcărilor ecologice şi autorul unei cărţi care a entuziasmat, „Small is beautiful”).
Însă nu legile sau reglementările vor opri dorinţele Eului (tot ce este interzis generează frustrări care se acumulează în inconştient). De aceea nu sunt de acord cu militanţii anti-globalizare. Soluţiile impuse prin decizii politice au efecte perverse. Dorinţele se multiplică pentru că există Eu. Deci Eul (nevrotic) trebuie să moară! Însă nimeni din afara ta nu poate distruge Eul. Doar tu o poţi face. Prin înţelegere! E ceea ce te învăţ în această carte (adica imi imaginez asta).
Existenţa dorinţelor nu este deloc o problemă.Este ok să ai dorinţe. Problema este credinţa ta inconştientă că satisfacerea acestor dorinţe, undeva în viitor, te va face fericit. Buddha spune că dorinţa este suferinţă. Deşi îl simpatizez sunt doar parţial de acord cu el. Mai degrabă:
Timpul este suferinţă.
A crede că există un moment, undeva în viitor, când în sfârşit vei fi fericit este suferinţă. În limba engleză am întâlnit o expresie perfectă pentru acest viitor: „Tomorrow never comes”. Întocmai, brit-ule! Viitorul este o Fata Morgana (pentru postadolescenţi: este fotomodelul la care te holbezi ţinând revista cu mâna stângă). Nu vei obţine niciodată acel „ceva” care să te mulţumească definitiv. Slujba „aceea” la care visezi se va dovedi într-o zi plicticoasă, vacanţa „aceea” se va termina şi, bineînţeles, bărbatul „acela” va începe să sforăie şi să se uite după alte femei cu care nu vei putea concura deoarece vor fi mai tinere.
Iisus spune mobilizator:”Caută şi vei găsi!” Aş actualiza un pic această învăţătură. De aceea îţi spun preventiv: Caută şi nu vei găsi! Fericirea nu este „undeva acolo” aşteptându-te nerăbdătoare pe tine precum un anumit personaj în minunatul basm „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (care l-a sensibilizat suficient pe Constantin Noica pentru a scrie un eseu filosofic pe marginea lui).
Fericirea nu depinde de cineva sau ceva. Oare de ce acest lucru este atât de greu de înţeles? Întrebarea este retorică. Ideile greşite despre realitate vin dintr-o condiţionare colectivă extrem de puternică al cărei debut, pentru un individ, coincide adesea cu prima respiraţie. Noi toţi ne naştem în mijlocul acestei condiţionări colective. Credem că există un centru independent de acţiune (Eul), că evenimentele nu sunt legate între ele şi că viaţa se compune din insule izolate. Nimic mai fals. Este însă foarte greu să pătrunzi aceste iluzii dacă cineva nu te face atent. Tu eşti deja cufundat într-o lume de concepte şi etichete mentale care îţi ascund natura adevărată a realităţii. Este ca şi cum ai fi hipnotizat. Tu şi aproape toţi ceilalţi oameni. Ştiu, aceste afirmaţii par absolut incredibile. Nu vrei totuşi să le testezi? Eu am făcut-o şi m-am trezit la realitate. Nu-mi place prea mult realitatea asta (mai ales in mandatul lui Traian Boculescu si al altor flori, inclusiv crini minunat-vorbitori, si probabil doar atat, care nu au aparut din neant). Dar alta mai buna nu am.