WikiLeaks

Cunosti si tu pe cineva care atunci cand va intalniti iti spune exact ce vrei sa auzi? (sau te menajeaza si nu atinge subiecte delicate, in care pozitia lui personala trebuie sa fie mai clara) Apoi, pentru ca lumea e mica, afli ca s-a intalnit cu un altul si i-a spus lucruri complet opuse? (dar dorite de acel interlocutor) Eu nu reusesc sa ma adaptez la acest gen de oameni si tot ce pot face este sa-i evit. Insa ma intreb: oare cum reusesc sa traiasca cu ei insisi? Cat de adanca ar putea fi incongruenta sau divizarea interioara? Stiu, pe de alta parte, ca noi toti (vietuitoarele) incercam sa supravietuim. Dar ce calitate are o astfel de viata? Facandu-le mereu pe plac oamenilor, evitand „cu diplomatie” conflictele, producand o confortabila dar groaznic de falsa armonie, cine ar putea castiga, pe termen lung, dintr-o astfel de relatie?

Privita prin ochii unei persoane orientata catre resurse, ipocrizia de mai sus ar putea fi o dovada de flexibilitate. Asa si este! E nevoie de o extraordinara adaptabilitate la nevoile si ideile importante ale interlocutorului. Insa de ce un asemenea caz ma duce imediat cu gandul la nevertebrate? Sunt cumva prea identificat cu conditia mea de om? Ei bine, sunt, si-mi plac coloanele vertebrale (flexibile, desigur, cei implicati in variare feluri de lucru corporal vor intelege cu usurinta). Cred ca a fi in lume solicita un anume fel de fermitate, un fel de a spune „iata ce cred eu, acum, si daca nu-ti convine trebuie sa te descurci singur cu asta!”

Nu spun ca acesta e un mijloc de a deveni popular (dimpotriva, invatand sa spun ceea ce cred, fara sa-mi fie rusine sau teama, am ajuns sa am doar cativa prieteni) dar spun ca e o modalitate de a ramane intreg. A refuza sa te pronunti in chestiuni importante, a baga capul in nisip, a zambi frumos sau seducator desi crezi cu totul altceva in raport cu acel subiect e ca si cum, mi se pare, ai renunta la o parte din corpul tau (la o ureche, de exemplu, sau la o mana) Probabil am o prejudecata sau sunt excesiv de intolerant insa sunt sigur ca-mi plac oamenii intregi. Prefer oricand, in locul cuiva versat in folosirea limbii (da, in sensul acela!) un om transparent, pe cineva care a renuntat la acrobatii mentale (oricum usor de depistat, viclenia are un „miros” specific) si-mi spune privindu-ma in ochi ce gandeste sau ce simte (cu riscul de a ma indeparta). Acest fel de a trai cu siguranta nu este confortabil insa are o putere anume, o vitalitate speciala, o savoare greu de comunicat. Privind retrospectiv, cele mai intense momente din viata mea au fost acelea in care am spus sau mi s-au spus lucruri ce pareau a cantari o tona, fiind nu doar surprinzatoare ci si, sau mai ales, intemeiate (subliniez acest ultim atribut deoarece a spune lucruri dureroase dar lipsite de radacini in realitate este ceva foarte simplu, aproape copilaresc)

Scriu acest articol nu avand pe cineva in minte (facandu-mi terapie singur) ci sub influenta a aceea ce pare a fi un fel de 9/11 pentru diplomatia americana (uriasul scandal mediat de WikiLeaks-250 000 de documente diplomatice, plecat de la un soldat nefericit care a copiat pe un CD cu muzica pop cateva din secretele intunecate ale celor care ne influenteaza destinele-articol din decembrie 2010). Ipocrizia poate fi si colectiva si atunci mi se pare cu adevarat hidoasa! Nu as vrea sa inteleaga cineva ca detest diplomatia. Detest doar minciuna. Cred ca exista forme blande in care lucrurile neplacute pot fi spuse (iar asta e o arta, bineinteles!). Insa ele trebuie spuse. Altfel ne pacalim unii pe altii in cea mai buna dintre lumile posibile, si spun asta nu pentru a-i da dreptate lui Leibniz ci deoarece cred ca alta nici nu avem.


Publicat

în

de către

Etichete: