teatrul la care nu vin (si nici n-au venit vreodata) spectatori

Priveste un obiect oarecare din apropierea ta sau chiar propria ta mana. Il vezi, nu-i asa? Insa stii ce anume se intampla in creierul tau pentru a putea experimenta ceva asa de simplu cum este o imagine vizuala? Poate iti amintesti unele lucruri de la biologie si vei spune ca fotoreceptorii de pe retina sunt excitati de razele de lumina care provin de la obiectul respectiv si ca impulsurile nervoase astfel generate circula printr-un fel de cablu prin capul tau, numit „nerv optic”, ajungand undeva in zona occipitala (spre ceafa) unde sunt prelucrate si transformate intr-o imagine. Daca ai raspuns astfel semeni cu cei mai multi oameni educati (sunt si oameni care nu doar ca nu inteleg mecanismele perceptiei vizuale dar nici nu le pasa de asta). Asa ca, te rog, daca m-ai insotit pana aici, cauta sa raspunzi si la urmatoarea intrebare:

Unde apare aceasta imagine? Cine o vede?

Ce intrebare copilareasca, parca te aud! „Eu vad aceasta imagine, normal”. De acord, insa unde esti tu? Hai sa ne reamintim ca imaginea (efectul prelucrarii impulsurilor trimise de celulele fotesensibile de pe retina) este undeva in capul tau (si nu in afara lui). Din nou, daca semeni cu cei mai multi oameni (cei care spun ca iarba este verde si cerul albastru), e posibil sa raspunzi ca imaginea apare pe un fel de ecran interior. Suntem deja in plin dualism. Gandeste-te: daca imaginea este „vazuta” undeva in interiorul capului tau (unde si exista in forma unor impulsuri electrochimice de o anumita complexitate), pe un ecran ca de televizor, cineva trebuie sa o vada, nu? Evident, parca te aud, eu o vad, ce e asa de greu de inteles? Bine, dar cine esti tu? Daca imaginea din interiorul capului tau (tiparul neural) este vazuta de „tine”, tu trebuie sa fii un fel de mic omulet aflat, cum altfel, inauntrul capului si privind, poate nu mereu atent, la „ecran”. Acest omulet este un spectator expus nu doar la un spectacol vizual (ecranul) ci si la unul auditiv, olfactiv etc., adica suntem intr-o adevarat piesa de teatru (Daniel Dennett a numit acest gen de intelegere a lumii „teatru cartezian”, cu o referinta directa la Descartes, filosoful care a impartit lumea in doua si a influentat gandirea europeana cateva secole)

Putem numi omuletul „spirit” sau „suflet”, il facem nemuritor, printr-o miscare de condei si intram, entuziasmati, in lumea credintelor care fragmenteaza realitatea (o realitate materiala „inferioara” si una spirituala „superioara”). Ce te faci insa daca aceasta intelegere este eronata si exista un alt mod de a explica perceptia vizuala (in acest caz), un mod aproape banal pentru medici si chiar pentru psihologii care nu s-au speriat, in anul 1, de mecanismele fiziologice senzorial-perceptive?

Cum ar fi sa accepti ca in creier nu exista imagini ci doar impulsuri electrochimice? Desigur, nu exista nici omuleti, nici macar particule misterioase inzestrate cu facultati speciale. Daca ai o prietena in Danemarca (unde se desfasoara acum campionatul european de handbal feminin, competitie la care fetele noastre nu vor pierde in ultimul minut, implinind profetia poporului blestemat) si ii descrii, intr-un mail, apartamentul in care te-ai mutat (mult mai scump decat unul similar la Copenhaga), ea nu va vedea pe ecran camerele tale ci doar niste semne (fonturile). Desi nu exista nicio asemanare intre semnele de pe ecranul laptopului si apartamentul real ea isi poate face totusi o idee despre noua ta casa (si despre noua ta relatie cu banca al carei debitor ai devenit pentru multi, multi ani). De ce e posibil lucrul acesta? Deoarece literele permit o descriere simbolica a dormitorului, livingului, balconului etc.

In acelasi fel creierul foloseste un cod (dar nu lingvistic) pentru a transforma tiparele de activitate neurala in reprezentari vizuale. Literele simbolizeaza noua ta locuinta si o serie de retele neuronale active simbolizeaza obiectul pe care il privesti. Tu nu transmiti imagini cand ii scrii prietenei tale care a plecat intr-o lume mult mai civilizata si nici creierul nu transmite imagini de la o regiune („Romania”-cortexul vizual) la alta („Danemarca”-cortexul frontal). Pur si simplu, in milioane de ani, a gasit un cod prin care poate realiza descrieri simbolice ale lumii in care functioneaza.

Pentru a fi cat mai clar cu putinta vreau sa subliniez urmatorul lucru: creierele noastre nu vad niciodata in mod direct lumea. Aceasta este doar o iluzie pe care o avem cu totii (asa cum ni se pare tuturor ca Soarele rasare). Creierele noastre recreeaza lumea si, in timp, au invatat sa o faca atat de bine incat am devenit specia dominanta pe planeta (doar ca asta nu ne-a facut, simultan, si intelepti). Cand sunt afectate (de un atac cerebral, de exemplu) creierele incep sa esueze in tentativele lor de a reconstrui realitatea (de aceea neurostiintele au inregistrat un salt urias din clipa in care pacientii cu leziuni au putut fi studiati fara ca cineva sa mai problematizeze etica respectivelor investigatii).

La propriu, creierul aproximeaza realitatea printr-o serie de „judecati”, adica de prelucrari cognitive. Chiar vederea nostra tridimensionala este o operatie magica a creierului, lucru usor de inteles daca te gandesti ca retina este o suprafata bidimensionala (cu ajutorul indicatorilor binoculari creierul mai „adauga” o dimensiune). Nu exista niciun omulet, nicaieri, dupa cum mailul trimis de tine in tinuturile nordice nu este transportat de curieri gonind impetuos pe armasarii lor nu prea bine hraniti, din motive bugetare.

Suntem asa de identificati cu experienta noastra curenta incat atunci cand incepem sa-i intelegem mecanismele (lucru care nu ar fi posibil in absenta unor oameni pasionati numiti „cercetatori”) putem fi uimiti de-a binelea. Eu, unul, asa experimentez fiecare aspect al realitatii pe care reusesc sa-l inteleg, gratie mai multor oameni plini de compasiune care ma ajuta, desi nu-mi datoreaza nimic.

Pentru a reveni (si a incheia) acest articol despre perceptia vizuala, iti recomand sa privesti o vreme cubul Necker pentru a realiza in ce fel perceptia nu este o reflectare ci o reconstructie, o actiune evaluativa a creierul sau, pentru a fi si mai ancorat in actualitate, un mod de a trai intr-o realitate virtuala, fabricata, in totalitate si aproape automat, de cea mai mare minune vie de pe acest pamant. In 1832, cand l-a descoperit, Necker a fost uluit realizand ca imaginile de pe retina pot fi aceleasi in timp ce perceptiile vizuale se schimba.

Nu vreau sa spun ca fiecare vedem altceva ci ca nimeni nu „vede” realitatea, doar o reconstruim in feluri foarte asemanatoare (la cei mai multi) si facem lucrul acesta nu doar fara sa stim cum dar, adesea, si fara sa stim ca il facem. Ah, am spus ca reconstruim realitatea? Iata o mostra de limbaj dualist. Imi pare rau, nu am altul la dispozitie. De fapt intentionez sa spun asa: creierul tau simuleaza, inauntrul lui, realitatea, iar tu esti una cu creierul tau. Prin urmare, intr-o zi, cand el nu va mai fi, nici tu nu vei mai fi. Doar ca, nemaifiind, nici nu vei fi acolo pentru a constata asta.


Publicat

în

de către

Etichete: