Arhive pentru categoria: “Neurostiinte”
Se ia un numar N de caini (grupul experimental) si un alt numar N (grupul de control). Cei din primul grup raspund, timp de 10 minute, la comenzi simple de tipul “Sezi!”. Ceilalti nu fac nimic. Apoi si unii si altii primesc o jucarie care le este familiara, dintr-o faza anterioara a pregatirii, inauntrul careia se afla o delicatesa. Dar ca sa ajunga la ea este nevoie sa depuna efort.
Si acum rezultatele: cainii din grupul experimental, dupa cele 10 minute de conformare la comenzi, au renuntat la jucarie dupa mai putin de un minut. Cei din grupul de control au incercat timp de cateva minute, dar fara succes (normal, cercetatorii lipsiti de suflet metafizic ancorasera in asa fel “tratatia” incat sa nu poata fi extrasa, oricat ar fi incercat sarmanul caine).
La ce se refera acest experiment? Poate nu crezi: la puterea vointei! La animale, vointa? Desigur! Daca vrei iti povestesc experimentul cu copii din scoala elementara (dar nu azi!). Te-ai intrebat vreodata ce este vointa? (sau ce inseamna sa ai o vointa puternica?) Probabil ca te-ai intrebat, mai ales daca cineva din apropierea ta te-a acuzat, periodic, de absenta a vointei (“daca ti-ai dori cu adevarat ai reusi sa…”)
Insa nu stiu cum ai raspuns la intrebare. Asa ca, iata, ce zici de urmatorul raspuns, simplificat din motive didactice:
Vointa este glucoza!
De fapt, puterea vointei este semnificativ corelata cu glucoza disponibila corpului (sau creierului). Dar, stai putin, nu era “vointa” ceva de natura psihologica, o entitate din sfera mintii? Fireste, nimeni nu neaga asta. Dar ghici unde locuieste mintea? Sau, mai bine zis, din ce se compune mintea? Poate din retele neuronale? Si ele cu ce fel de combustibil functioneaza?
Miller, H. C., Pattison, K., DeWall, C. N., Rayburn-Reeves, R., & Zentall, T. R. (2010). Self-control without a “self”? Common self-control processes in humans and dogs. Psychological Science, 21, 534-538.
Sunt intrebat, pe diferite canale (mai putin cele telepatice, probabil pentru ca am dezactivat Ajna Chakra), daca mai organizez grupuri de dezvoltare personala. Cum nu am timp sa raspund fiecaruia in parte ofer aici un raspuns public: Nu mai ofer servicii de formare in psihoterapia experientiala si nu mai conduc grupuri de dramaterapie experientiala. Aceasta etapa din viata mea este definitiv incheiata. Am temeiuri serioase pentru a fi sceptic in raport cu eficienta estimata a scolilor de tip experiential si psihodinamic (ultima orientare chiar nu am menajat-o in ultimul timp) dar apreciez dorinta oamenilor implicati in aceste domenii de a fi de ajutor semenilor (voi scrie un articol separat despre eficienta reala a psihoterapiei, asa cum a fost masurata intr-o maniera riguroasa, in tari in care exista bani pentru astfel de cercetari)
Pe de alta parte, cercetarile mele in zona neuropsihologiei continua, materializandu-se intr-un grup experimental la care locurile sunt deja ocupate si pentru care exista lista de asteptare, deci sansele de a participa la el, pentru cei doritori, sunt infime (cel putin anul acesta-este un articol din 2011). Studiez modalitatile prin care noi am putea modifica, prin mijloace naturale, nivelul de endorfine si endocanabinoizi (“drogurile” naturale ale creierului, pentru cei care cred ca e vorba de “pot”, “smack” sau “ice”).
In plus, sunt fascinat de conexiunea minte-corp (efectul placebo) si sper sa descopar o cale de acces mai eficienta la farmacia interioara, adica la solutiile biochimice aflate la dispozitia organismului in lupta cu boala. Mi se pare evident ca medicina alternativa si numeroase interventii psihoterapeutice activeaza, fara sa stie cum, aceste canale biochimice, obtinand, intr-o maniera aleatoare, rezultate.
Pe langa avansul uluitor al tehnologiei, pe care il admir, asteptandu-ma sa rezolve, in viitor, sute de probleme medicale, cred ca sta, in fata noastra, si un teren inca foarte putin explorat din punct de vedere stiintific, anume posibilitatea de a folosi resursele innascute ale corpului in directia vindecarii sau recuperarii somatice. Doar ca nu apeland la energii misterioase, rugaciuni in pozitii nesuferite si variate fiinte de lumina, ci intelegand mai bine, cu ajutorul tehnologiei moderne de investigare a creierului (in ce an una din universitatile romanesti pariezi ca va avea un fMRI?), felul in care gandurile si emotiile, traduse in limbaj biochimic, stimuleaza receptorii diferitelor celule din corp, punand in miscare “fabrica” moleculara.
Cei care vor trai suficient de mult, fiind acum mai tineri ca mine, vor putea verifica predictia pe care o fac. Psihologia inca nu si-a spus ultimul cuvant in materie de sanatate si, colaborand frumos cu neurostiintele, ne-ar putea surprinde pozitiv in viitor. Nu ma refer aici la interpretarile fanteziste ale bolilor (ca sa nu spun “primitive si crude”: “esti bolnav deoarece nu-ti exprimi emotiile” sau ” a murit de cancer deoarece avea de ispasit o karma grea”) ci la identificarea mecanismelor prin care anumite evenimente neurologice (numite “credinte” sau “asteptari”) influenteaza, distal, celule din corp, poate chiar tesuturi si organe.
Un viitor interesant, nu-i asa?
Zilele trecute (in iulie 2011) cativa oameni au fost expusi (oare de catre cine?) unui tabel plin cu cifre de tipul 0.52, 0.24, 0.36, 0.07. cifrele reprezentau corelatii, pentru diferite trasaturi de personalitate, ale gemenilor identici respectiv fraterni crescuti fie impreuna fie separat. Daca esti familiarizat cu genul acesta de cercetare ai putea crede ca e vorba de faimosul studiu Minnesota (cei doi frati separati la nastere care s-au facut amandoi pompieri, unul in New Jersey, celalalt in Queens, New York-acesta e doar un exemplu)
Ei bine, nu! Era studiul Tellegen et al., din 1988. Din el rezulta ca numeroase aspecte ale personalitatii sunt puternic influentate de factori genetici. Asa se explica de ce gemenii identici crescuti impreuna au acelasi nivel de corelatie cu gemenii identici crescuti separat pe cand gemenii fraterni crescuti impreuna au niveluri ale corelatiilor mult mai mici (0.06, de pilda, la „controlul impulsului”:adica tu esti capabil sa nu-l pocnesti pe fratele tau cand iti mananca, din nou, prajitura in timp ce el, cand tu faci acelasi lucru, te baga un spital cu un croseu pe care il vei putea vedea maine, daca ai nervii tari, la meciul lui Bute de la Romexpo)
Prin urmare, daca te invinovatesti pentru inclinatia ta catre anxietate („nu sunt capabila sa-mi controlez aceste reactii vegetative”, gand urmat de prabusirea stimei de sine) am o veste buna: intr-o buna masura nu este vina ta. Nu ai avut noroc la loteria genetica (stiu, aceasta veste poate fi usor deprimanta insa sigur nu genereaza culpabilitate nevrotica) Te-ai nascut, pur si simplu, cu o predispozitie de a reactiona disproportionat la unii stimuli amenintatori. Cu timpul, cu ceva disciplina si cu ajutorul unui terapeut care ar putea admira poezia dar nu o practica in meseria lui, iti vei dezvolta modalitati de coping suficient de bune.
Ce te faci insa cu „traditionalismul”? (o alta trasatura din studiul Tellengen influentata genetic) Nu dispera, ai putea, de exemplu, sa intri in contact mai des cu unele idei liberale (nu de pe acest blog, unde s-ar putea sa nu poti tolera libertatea pe care o promovez) si „sa invingi gena”, adica sa-i limitezi manifestarea spontana. Cuvantul cheie este efort (daca nu ai o reprezentare a lui imagineaza-ti ca te antrenezi pentru Olimpiada de la Londra)
Dar care sunt acele gene implicate exact in timiditate sau impulsivitate? Inca nu stim insa ce crezi ca fac cercetatorii din domeniul geneticii moleculare? Da, asta fac:lucreaza! (au si laboratoare, din fericire). Dolan, Anderson si Deakin, de exemplu, au descoperit ca persoanele cu niveluri scazute de serotonina tind sa fie mai agresive decat alti oameni (intelegi ce scuza buna tocmai ti-am furnizat pentru reactiile tale agresive?)
Relationship between 5-HT function and impulsivity and agression in male offenders with personality disorders, 2001, British Journal of Psychiatry
Intr-o masura poate mai mare decat suntem pregatiti sau capabili sa acceptam comportamentele noastre sunt influentate de gene dar nu direct, in sensul ca nu exista o „gena a divortului” (da, s-a gasit o astfel de corelatie, nu-ti vine sa crezi, nu-i asa?) ci indirect, pe urmatorul traseu: gene-proteine-neurotransmitatori-dispozitii,emotii, impulsuri-trasaturi de personalitate.
Ai vrea sa stii cumva si de alte corelatii, daca tot te-am socat cu divortul? (oh, voi terapeuti predispusi la psihologizare, cum oare veti integra aceste descoperiri nesuferite?) Cauta-le, dragul meu vizitator, eu nu fac decat sa-ti trezesc curiozitatea si, poate, sa te stimulez sa nu vrei sa traiesti in ignoranta si iluzie, adica, pentru a umbla putin la sertarul cu metafore, in intuneric.
Pe mine intunericul acesta (cognitiv) ma sperie, nu-mi da pace si ma determina sa intreb, sa intreb din nou si, uneori, sa gasesc si un raspuns provizoriu. Tu esti o persoana cu un nivel mai inalt de certitudine. Aha, cum stii ca nu este rigiditate intelectuala determinata genetic?
Ai si tu acasa un detector de fum? (zi „da”!) Stii la ce foloseste? (te tachinez) Probabil pentru a detecta fum (nicio legatura cu minunata carte a lui Brett Pelham, (ne)cunoscuta de la cursurile de metodologie) Si la ce bun sa afli de prezenta fumului in casa ta? Pentru ca nu exista fum fara foc, evident! (principiu pe care se bazeaza unele campanii media pline de onestitate)
Cand incepe detectorul sa faca bip-bip, trezind vecinii din blocul de peste drum? Cand sesizeaza focul. Si cum detecteaza focul? That is the ultimate question! Trebuie sa-ti explic: detectorul este fixat la un prag. E ca si cum, din clipa in care soacra ta iti vorbeste dincolo de 70 dB, printr-un procedeu misterios, pus la punct de socrul tau (ti-a vandut licenta), se evapora si revine la forma concreta numai daca admite sa nu mai tipe.
La fel e si detectorul. De la un anumit prag intra in functiune. Nu hotaraste el, detectorul, acest prag ci tu, omul (proiectantul). Daca vrei, pe o scala de la 1 la 10, poti fixa pragul la 1, la 2, la 5, unde vrei tu. si acum sa ne gandim: cu cat il fixezi mai sus oare sansele de a detecta un inceput de incendiu scad sau cresc? (poetii sunt invitati sa raspunda si ei, oricat de chinuitoare pare a fi problema)
Bravo, acesta e raspunsul! (citesc gandurile, de cand nu mai sunt mistic) Pe de alta parte, daca e fixat foarte jos (la 1, de exemplu) s-ar putea alerta inutil (pericolul de incendiu e real incepand cu nivelul 2). Dar tu nu stii niciodata sigur de unde vine fumul detectat (sursa lui poate fi o tigara, o ultima tigara, daca accepti dispozitia mea optimista) Asa ca, ce preferi: sa te alertezi inutil (sa nu fie niciun pericol-prag jos) sau sa nu te alertezi si sa te trezesti cu un pompier chipes in pat (prag inalt)
Prima situatie (detectorul face bip-bip desi nu e niciun pericol) se numeste fals-pozitiv (adica spune „atentie, atentie, exista foc in aceasta incapere” fara sa existe asa ceva, doar un pic de fum generat de luminarea aprinsa in memoria antrenorilor de la Steaua, constant umiliti de un iubitor de oi). Situatia in care detectorul e reglat pe un prag inalt („stai linistit, nu e niciun fel de foc”), de pilda pe nivel 5 si incendiul a inceput pe nivel 3 se numeste fals-negativ (crezi ca nu e niciun pericol cand, de fapt, bucataria va exploda in curand)
Revenind, ce preferi, un fals pozitiv sau un fals negativ? Te rog, concentreza-te! Logica este indicata in acest caz. Interesant, gandim la fel: falsul pozitiv este dezirabil. E si enervant, intr-adevar (alarma falsa!) dar e mai bine decat catastrofa produsa de un fals negativ.
Simti cumva ca incerc sa-ti spun altceva? Desigur, acesta este un articol despre psihologie iar eu iti vorbesc nu despre detectoare de fum ci despre niveluri innascute de sensibilitate la pericol. Unii oameni au praguri echilibrate, altii le au un pic mai sus (riscaaant!) si cativa le au mai jos. Poate iubita ta? Poate sotul tau? Nepotica? Bunicul? Fiul lui Mos Craciun? (sunt rau, stiu!)
Te enerveaza cei care au pragul mai jos (au sensibilitate nevrotica, intr-un limbaj clinic) insa nu te ajuta la nimic (si nici pe ei) Asa s-au nascut! (da, in timp se pot schimba unele lucruri insa vreau sa retii ca nu a fost alegerea lor) Selectia naturala prefera falsul pozitiv! Cei care nu au detectat pericolele reale (si-au imaginat ca nu exista, le-au ignorat etc.) nu au avut (la fel de multi) urmasi. De aceea exista, in zilele noastre, oameni care se ingrijoreaza degeaba, care isi fac in mod inutil probleme si care isi iau masuri de siguranta exagerate (nu lasa sacosa pe scaun, in bucatarie, de teama sa nu transfere astfel bacteriile achizitionate in metrou, cand sacosa a stat jos)
Stramosii nostrii se temeau de pradatori si de excludere sociala. Pradatori, dar mai frumos imbracati, exista si in zilele noastre. Iar excluderea sociala, desi avem Google + si Facebook, e traita mai subtil ca simpla respingere. Sunt bune niste detectoare de fum, nu? Le avem, oricum, toti, pur si simplu pentru ca existam. La unii reglajele sunt ok (la cei mai multi!) la altii pragurile sunt sau prea sus (mai rar) sau prea jos. Despre ultimii am scris azi, cu speranta ca ar putea fi mai bine intelesi (nu ca nu ar fi iritanti!). Cu efort personal si ajutor de specialitate, pragul poate fi modificat de la -2 la +1 sau chiar mai sus, pentru cine aspira la o plimbare printr-o padure plina cu jivine fioroase, mai ales noaptea.
In 1996, la Tucson, Arizona, s-a tinut prima conferinta dintr-o serie devenita faimoasa pe tema unei posibile stiinte a constiintei.Iti vine sa crezi ce incearca, in astfel de ocazii, cateva din cele mai avansate minti ale planetei, sa faca? E posibil sa exista o stiinta a constiintei? Nu este asta aroganta suprema? Sau problema constiintei este o problema ca oricare alta, rezolvabila in timp, gratie unor cercetari perseverente si riguroase?
Unul dintre participantii la Tucson III (2000) a fost Daniel Dennett, un tip pe la 1.90 cu o barba de patriarh. In ce fel este relevanta aceasta informatie? Eh, tocmai a trecut si pe la noi (Universitatea din Bucuresti), unde a primit un titlu de doctor honoris causa. Ma intreb in ce fel conteaza asta pentru el. Dennett sustine ceva extrem de contraintuitiv, anume ca nu exista un “teatru al mintii” si un spectator in mijlocul lui. Cu alte cuvinte, sinele oricarui om este o iluzie. Tu citesti acest articol insa nu exista nimic in “tine” care sa fii “tu” (o entitate persistenta). Dennett a citit foarte mult si nu a meditat (in sensul scolilor spirituale) deloc. Budistii (unii dintre ei) nu citesc literatura stiintifica occidentala dar mediteaza. Nu ti se pare interesant ca si ei au ajuns la aceeasi concluzie?
Totusi, daca Dennett (Hofstadter,Blackmore, Churchland-ea si el) si budistii au dreptate, inseamna ca cel putin 5 miliarde de oameni, care sunt convinsi ca exista un sine, gresesc. Intentionez sa scriu o serie de articole in care sa explorez consecintele uneori dramatice (distrugerea planetei, de pilda) ale acestei “greseli” (eu prefer sa o numesc iluzie) Pana atunci, te las si pe tine sa meditezi la una din problemele (cea mai grea?) dezbatute in seria Tucson si in numeroase articole si carti scrise de oameni care au castigat la loteria genetica, “primind” IQ-uri de la 130 in sus:
Cum e posibil ca procesele fizice din creier sa dea nastere experientelor subiective?
Daca se intampla chiar acum sa te gandesti la ideile de mai sus, reformulata, intrebarea suna asa: Cum e posibil ca atomi “prosti” (lipsiti de minte-neuronii sunt formati, in ultima instanta, din atomi) sa dea nastere unei experiente de intelegere (mentala)?
|
