Arhive pentru categoria: “Neurostiinte”

Credeam ca Universul, in cele mai adanci zone sau regiuni ale lui, este suprasaturat cu ordine, inteligenta si bucurie. Apoi am inceput sa citesc despre creier ajutat de un manunchi de discipline pe care le pot numi, global, neurostiinte. Asa am ajuns, incet-incet, sa accept ca exista intr-adevar insule de coerenta si fericire, insa in capul meu (si al tau), adica inauntrul creierelor noastre. Universul nu este condus de o forta (sau „energie”, hi hi) omnipotenta si atotiubitoare ci, dimpotriva, este o colectie de particule minuscule care se misca haotic dar reusesc, avand la dispozitie un timp infinit, sa creeze structuri organizate capabile, la cel mai inalt nivel, de o forma modesta de auto-directionare (ceea ce obisnuim sa numim „constiinta umana”).

Experientele spirituale sunt experiente neurologice, nu mai am acum decat foarte firave indoieli. Tot asa, tulburarile mentale (de la nevrozele acceptabile pana la marile boli, uneori extrem de periculoase) au o contraparte fizica asupra careia cei mai rigurosi dintre noi (cercetatorii inarmati cu fMRI) orienteaza lumina cunoasterii, ajutandu-ne pe toti sa le intelegem mai bine. Ne aflam deja pe o traiectorie care nu mai poate fi schimbata, care ne indeparteaza de Evul Mediu al cunoasterii si pe care, ma gandesc, o putem imbratisa constient (prin subintelesul „noi” referindu-ma nu doar la cei care aspira sa inteleaga intr-o maniera profesionala mintea umana ci si la cei care, nefiind specialisti, isi doresc sa nu fie ignoranti).

Suntem dezavantajati de amplasamentul geografic, recunosc, dar tehnologia digitala (de la Kindle Fire la iPhone-ul care iti mediaza accesul la un jurnal stiintific in timp ce astepti metroul) poate compensa enorm deficitul nostru topologic. Dincolo de aceste elemente exterioare, ceea ce face diferenta intre doi psihologi (sau doi oameni care pur si simplu vor sa inteleaga realitatea dincolo de un nivel superficial) este curiozitatea. Mi se pare trist, aproape deprimant, ca mintile tinere sa fi pierdut deja acest entuziasm al cunoasterii, disponibilitatea de a fi uimite si a raspunde provocarilor cognitive (cu o componenta emotionala, desigur). Mai mult decat atat, mi se pare chiar periculos pentru cineva sa se „aseze” intr-o teorie care ofera raspunsuri confortabile (inchidere cognitiva) si sa refuze sa o testeze, acceptand riscul de a descoperi ca este incompleta, contradictorie sau gresita de-a binelea.

Avand in minte aceste idei (si nelinisti) iti impartasesc astazi un dialog real dintr-o clinica (preluat din Sandifer, 1946):

„D (doctorul): aceasta este mana ta?

P (pacientul): nu, doctore, nu este a mea.

D: dar cui apartine?

P: cred ca este a ta, doctore.

D: nu e adevarat. Priveste cu atentie!

P: sunt sigur ca nu este a mea.

D: bine. Dar acest inel al cui este?

P: este inelul meu, doctore. Mi-ai luat inelul.

D: priveste mai atent, este inelul de pe mana ta.

P: oh, nu, in nicun caz.

D: si atunci, unde este mana ta stanga?

P: e undeva pe aici.”

Diagnosticul pacientului este asomatognosie. El este pe deplin convins ca mana nu este a lui. nu minte. Nu are intentia de a-l induce in eroare pe doctor. Pur si simplu simte cu putere ca mana „aceea” nu ii apartine. Da, a ajuns in aceasta situatie deoarece a avut un atac cerebral. Stie ca a avut un atac cerebral. In urma atacului cerebral (petrecut in emisfera dreapta) mana stanga este acum paralizata (sau extrem de slabita, in alte cazuri, neputand fi miscata). Insa realitatea acestei paralizii pacientul o neaga. Nu pentru ca isi propune, nu pentru ca are in vedere anumite avantaje, psihologice sau materiale, pe care le-ar putea obtine. El neaga paralizia (anosognosie) sau apartenenta bratului (asomatognosie) fiind autentic, cu ceea ce, in engleza, se numeste rocklike certitude.

Anosognosia este doar una din tulburarile care pot fi incluse intr-o categorie mai larga de sindroame: confabulatia. Insa sunt fascinat sa citesc despre confabulatie, in literatura de specialitate (nu am intalnit astfel de pacienti, nefiind neurolog). Dar si mai captivat, daca pot sa spun asa, sunt de formele moderate (blande) de confabulatie, din viata de zi cu zi.

Sindroamele neurologice sunt doar formele extreme ale unei inclinatii caracteristice mintii umane, aceea de a crede cu putere ca ceva este corect (sau adevarat) si a avansa explicatii plauzibile. Cumva esti si tu foarte convins(a) de ceva, in absenta unor dovezi suficiente? Nu ai niciun chef sa verifici credinta ta sau, Doamne-fereste!, sa o supui examinarii unui observator independent?

Suntem, pe acest pamant, singurele fiinte capabile de indoiala. Animalele nu au indoieli. Antilopa nu sta pe ganduri: „sa fug sau nu de ghepadul acesta care nu pare deloc prietenos?”. Soricelul nu-si permite sa filosofeze in preajma unei pisici (si nici pisica in apropierea unui caine necunoscut). Doar noi, oamenii, ne putem evalua situatia inainte de a actiona.

Insa persoanele care confabuleaza si-au pierdut aceasta abilitate. In cazuri extreme, anumite parti din creierele lor sunt distruse (iremediabil, de exemplu, in cazul sindromului Korsakoff-aviz vizitatorilor mult prea indragostiti de alcool, desi nu cred ca isi pierd vremea cu acest blog). Dar ce se intampla, oare, in creier, in formele usoare de confabulatie? Cand tu crezi ca ai ales o pereche de ciorapi din anumite motive (faimosul experiment Nisbett & Wilson, 1977), fara sa stii ca ai cazut in capacana efectului de pozitie (asezarea itemului intr-o serie), oare ce se intampla in creierul tau (intact)? Intr-o zi cineva, intr-un laborator aflat la subsolul unei universitati, va gasi acest raspuns.

Insa pana atunci putem fi mai atenti si mai rezervati in raport cu ideile, credintele sau teoriile de care suntem foarte siguri. Acesta este mindset-ul propus de metoda stiintifica de intelegere a realitatii. Ne apara de iluzii, de certitudini uneori comice si de puternica inclinatie, selectata evolutionist, de a ne spune povesti unii altora (inclusiv noua insine) pentru a ne linisti sau a ne determina sa mai facem un efort in directia supravietuirii sau reproducerii.

Povestile sunt frumoase si exista un loc si pentru ele in realitate. Cum era si normal, in timp a aparut si s-a consolidat  categoria profesionala a „povestitorilor” (ai vazut recent un film? Sau ai citit un roman? Sau, macar, ai savurat destainuirea cuiva pe un forum?). Totusi, cand vine vorba de intelegerea mintii umane, cred ca atitudinea cea mai potrivita este aceea care ne permite sa diferentiem ceea ce este de ceea ce ne imaginam ca este. Natura (selectia naturala) ne-a facut priceputi in materie de confabulatie. Cultura ne poate ajuta sa dezvoltam si latura gandirii critice, astfel incat sa devenim, eventual, mai echilibrati.

Tu vei supravietui mortii corpului tau? (nu-mi cere o definitie a lui „tu”, hai sa admitem ca pur si simplu exista ceva esential, si unic, in „tine”, iar daca tii cu tot inadinsul ii putem spune „sinele” sau „sufletul” tau). Reformulata, intrebarea de mai sus solicita asumarea (sau respingerea) credintei intr-o lume separata de lumea materiala, cu totul alta, pe care o putem numi, din ratiuni culturale, „lumea spirituala”.

Prin urmare: exista o lume spirituala? (sau mai multe) Pana sa ma apropii de 40 de ani raspunsul meu a fost un categoric „da”. Apoi am inceput sa nu mai fiu asa de sigur iar astazi, la 44, sunt aproape sigur ca nu exista ci doar ne-o imaginam noi, impulsionati de o serie de nevoi, la pachet cu ditamai frica (frica de moarte). Pot marturisi ca m-am privat singur de un urias confort, deoarece nu mi-a cerut nimeni, in 2005, sa inteleg cum functioneaza creierul. Da, sunt victima (fericita?) propriei mele curiozitati in mod evident maladive. Spre sfarsitul lui 2006 am scris o carte despre creier in care pot fi detectate, cu usurinta, ideile (inca) mistice din acea perioada. Cartea a aparut in 2007 si nu a avut niciun fel de succes, spre deosebire de cartile anterioare, probabil pentru ca, ma gandesc, cititorii mei nu puteau savura materialismul insipid pe care un astfel de subiect il presupune.

In urmatorii ani m-am apropiat si mai mult de spectaculoasele descoperiri din neurostiinte iar increderea intr-o lume spirituala s-a dizolvat tot mai mult. In cele din urma, confruntat cu dovezile, am acceptat, nu fara regrete, ca sunt sanse extraordinar de mici (teoretice) ca o astfel de lume sa exista (iar noi sa traim in ea, dupa ce corpul a fost livrat viermilor dezgustatori care misuna prin pamant).

Am renuntat la dualism, fiind simultan uimit (si stingherit) de uriasa iluzie in care am trait, alaturi de alte cateva miliarde de oameni (cu reprezentari diferite, fireste, dar, in esenta, dualisti). Ma intreb cum ar fi fost sa ma nasc intr-o alta cultura si sa fiu expus, intr-o maniera mai directa, la revolutia neurostiintifica inceputa in anii ’80 (cand eram la liceu). Mi-e imposibil sa raspund si nici nu vreau sa-mi bat capul cu asta, viata fiind, in noul sistem de referinta, scurta (sic!).

Pentru tinerii care citesc aceste randuri, si sunt dedicati, intr-o forma sau alta, lumilor spirituale (la propriu, cele separate de lumea aceasta populata cu atomi si molecule), un avertisment: stati departe de neurostiinte! Suna un pic dezavantajos dar o spun: ignoranta functioneaza ca o excelenta protectie! Credintele in universuri non-materiale pot fi mentinute daca mintii nu i se permite libertatea de a cauta explicatii alternative, mai simple. O spune Stan Patitul!

E adevarat, libertatea de a gandi in termenii realitatii (si nu ai imaginatiei) este incantatoare si ma felicit ca am dat peste ea, purtat de curiozitatea mea neghioaba. Insa pentru cei care doresc sa-si pastreze confortul interior si credinta intr-un univers armonios, refuzul acestei libertati ar putea fi un pret acceptabil.

Eu am facut deja deal-ul, am acceptat pretul incertitudinii si afirm, aici si acum, ca o ruta sigura catre aceasta destinatie, ocolita de toate companiile de linie (linii religioase, desigur, sau „spirituale” in sens esoteric), este oferita de trilioanele de interconexiuni din capetele noastre, studiate de o armata de cercetatori lipsiti de „suflet” dar posedati de dorinta de a intelege, la un nivel subtilissim, ce inseamna sa vezi un rasarit de soare, sa recunosti fata unui om drag sau sa te gandesti la lucruri indecente dar foarte placute. PET-urile si fMRI-urile trebuie mentionate si ele, ba chiar puse primele, deoarece permit, pentru prima data in istoria vietii pe Pamant, urmarirea activitatii creierului din interior.

Si doar ca „desert”, pentru cei loviti de aceeasi patima a cunoasterii, o mica provocare: tu stii cum vezi? Daca te uiti, chiar acum, la o portocala, stii ce se intampla in capul tau ca sa vezi si sa stii ca este o portocala?

Cei mai multi oameni isi inchipuie despre forma si culoarea portocalei ca se imprima pe retina si, mai departe, pixelii sunt transmisi printr-un fel de cablu (nervul optic) inauntrul creierului fiind, in cele din urma, afisati pe un ecran in creier. Acolo sta un mic omulet. El se uita la ecran si vede imaginea portocalei (si a tuturor obiectelor inconjuratoare). Acum voi pune cea mai stupida intrebare din lume: cu ce fel de ochi se uita omuletul (constiinta) la imaginea de pe ecran? Nu trebuie sa raspunzi, sunt doar balmajelile unuia care nu si-a revenit din uimire.

Serios, totusi, ai putea crede ca fotoreceptorii de pe retina sunt loviti de miliarde de fotoni de masa zero, destul de grabiti? (300.000 km/sec). Si ca aceste particule de lumina care interactioneaza cu retina nu au culoare?

Iar acum raspunde la asta: daca fotonii nu au culoare cum se face ca noi vedem o imagine colorata? In acelasi fel, daca cineva iti spune, chiar acum, „te iubesc!”, cum se face ca auzi aceste cuvinte desi undele sonore care ajung in urechea ta sunt tacute? Si pentru a avea tabloul complet, moleculele olfactiei nu au miros (nu e nimic nou, acum cateva sute de ani Newton Isaac  s-a prins si el de smecherie).

Si, stai, nu am terminat: particulele subatomice sunt „traduse” (termenul tehnic este „transductie”) in semnale electrice (neuroni care „se aprind” si „se sting”) iar ceva mai tarziu activitatea electrica este retradusa in ceea ce pare a fi o portocala (o imagine). Atentie, totul se intampla inauntrul creierului! Asta inseamna ca portocala „este in capul tau”. Nu doar portocala, normal, ci intreaga lume este in capul tau. Eu, in acest moment, sunt tot in capul tau! (ai vazut cumva „Matrix”? Nu suntem departe).

Cum incap toate aceste lucruri si fiinte in capul tau? Nu e bine sa-ti pui astfel de intrebari. Ai putea fi condus(a), cautand raspunsurile, catre o modesta intelegere a realitatii apta sa-ti livreze o stare neintrerupta de surpriza, un fel de „wow!” care te loveste peste scafarlie de cate ori iti amintesti in ce fel de lume (materiala, materiala!) traiesti.

Poate ca exista o lume spirituala (pastrez mici urme agnostice), nu zic „nu” intr-un mod absolut. Si daca exista, sigur este miraculoasa. Insa pana la ea, si mult mai aproape, exista o lume uluitoare si cooperanta, adica deschisa catre a-i fi revelat, pas cu pas, misterul. O lume in care o banala portocala il invata pe cel asemenea unui copil despre V1, V5 si alte aproape 30 de harti vizuale specializate. O lume aflata, oricat ar parea de ciudat, inca la inceput. Pentru mine, sigur. Pentru cei aflati in avanposturile stiintei, de asemenea. Poate si pentru tine.

Portocala. Ba nu, cartoful. Sau, mai bine partenerul tau de cuplu (partenera, pentru urmasii lui Adam). Priveste-l! Il vezi? (e important sa se afle in centrul campului vizual astfel incat sa nu pierzi detalii importante)

Perfect. Sa „umblam” putin la mecanism: ce inseamna ca-l „vezi”? El e acolo, in fata ta, iar tu il „vezi”. Adica ce se intampla, ce anume permite vederea splendorii (inregistrata, poate, la Primarie)? Probabil lucrurile stau cam asa: „obiectul” (ptiu, drace!) reflecta lumina care cade pe el (lumina provenita de la Soare sau de la o sursa artificiala, un bec ecologic, bineinteles). O parte din aceasta lumina reflectata „intra” in ochii tai („Eyes wide shut”, mai stii, cu Tom si Nicole) si formeaza o imagine pe retina (aceasta imagine este inversata insa nu ne vom incurca acum cu astfel de amanunte ciudate)

„Lumina reflectata” inseamna, in traducere, fotoni, adica particule materiale (fara masa, daca poti accepta o astfel de aberatie-cine a spus despre „materialism” ca nu este extraordinar de interesant?) de lungimi de unda diferite captate de fotoreceptorii de pe retina (celule cu conuri si bastonase). Felul in care un fotoreceptor raspunde la contactul cu fotonul nu depinde de lungimea de unda a acestuia, asta e o alta informatie la care nu e indicat sa meditezi (insa daca vrei amanunte picante trebuie sa stii ca probabilitatea de a raspunde depinde de lungimea de unda a fotonului).

Acesta nu este un articol despre probabilitati (suntem intr-o scurta vacanta).

In cele din urma, intalnirea (erotica?) foton-receptor se soldeaza cu initializarea unui impuls nervos (mediat de celulele bipolare si de celulele ganglionare). Impulsul nervos sprinteaza prin nervul optic si calatoreste inauntrul creierului. Precizare doar pentru cititorii cu inclinatii mistice: impulsul nervos este, de fapt, un impuls electrochimic (povestea aceea cu potentialul de actiune si neurotransmitatorii, citita inainte de a adormi cu gandul la profesorul/profesoara de biologie, sexy, bineinteles).

Nefiind hotarat, umbla brambura prin mai multe arii corticale unde este, se zice, „prelucrat”. Ma rog, trecem peste aceste amanunte triviale pentru a ajunge la esenta acestui articol: intr-un final fericit, dupa tot soiul de operatii plictisitoare (codificarea miscarii, culorii, formei, distantei), rezulta o imagine.

Da, imaginea Lui (sau a Ei)! Cat de viteaz! (e doar o interpretare sentimentaloida) Cat de frumoasa! Cat de puternic! (cum i se scurge transpiratia pe muschii inca incordati) Cat de finuta! Etc, etc. Sa nu lasam poezia sa distorsioneze prea mult realitatea. Spuneam ca, dupa lupte seculare intre ionii de sodiu si potasiu, cu mici interventii neclare din partea ionilor de calciu, intr-un final apoteotic a rezultat o imagine.

Si acum, atentie la mine, mare atentie la mine: toate aceste procese (cele descrise mai sus, fara a intra in detalii soporifice) au loc inauntrul capului (deoarece acolo locuiesc neuronii). Iti reamintesc, fotonii au intrat in ochi (si au fost captati de retina). Din ochi nu pleaca fotoni. Ochii nu emit raze, desi aproape toti copiii cred asta (si numerosi adulti, daca vei avea curiozitatea de a-i intreba cum vad).

Prin urmare, daca din ochi nu ies mici raze care sa recompuna imaginea obiectului exact acolo unde se afla acesta (off, sunt un nenorocit, tocmai l-am facut pe iubitul tau „obiect”) si totusi exista o imagine, unde se afla aceasta? In buna logica, ea nu ar putea fi decat acolo unde a fost produsa, anume inauntrul capului (in creier).

Cum se face, totusi, ca o vedem, din moment ce neuronii nu au ochi?

Ps Acest articol a fost scris cu scopul precis de a-i ajuta si pe dualisti (cei care cred ca mintea/sufletul si corpul sunt realitati distincte) sa inteleaga felul in care un monist (eu, poate si tu, sigur foarte multi oameni de stiinta, numerosi atei, agnostici sau umanisti seculari) poate fi peste masura de uimit de miracolele acestei lumi, compusa din particule deloc spirituale, modeste si, cumva, lipsite de inteligenta. Doar ca atunci cand se strang mai multe si se conecteaza intre ele…

Intr-un dialog recent (cu mine insumi) am rasucit un pic ideea de a povesti un experiment de la Universitatea din Groningen cu o femeie-subiect care a acceptat sa-i fie masurati cativa parametri fiziologici in timp ce avea un orgasm. Am renuntat la idee dar gasesc irezistibil un mic amanunt: respectiva domnisoara (sau doamna) se afla intr-un loc destul de incomod. Un PET!

Insa pentru ca am atins subiectul (atentie la interpretari inflacarate!) vreau sa precizez ca, in acest moment, nu mai reprezinta un secret pentru oamenii de stiinta (mult prea) interesati de sex ca orgasmul poate fi obtinut nu doar prin stimulare clitoridiana sau a penisului, ci si prin atingerea urechilor, anusului, gurii sau sfarcurilor. Dar asta puteai banui si tu, nu? (sau stii deja, din experienta proprie) Ceea ce probabil nu stii, si te va surprinde, urmeaza:

Exista unele femei care pot avea orgasm doar cu ajutorul gandurilor.

Da, fara niciun fel de atingere. O categorie restransa. Exceptionala (regula confidentialitatii ma impiedica sa ofer detalii dar te asigur ca nu glumesc). Insa de ce ne-am mira? Posibilitatile creierelor noastre sunt uimitoare (orgasmul se produce in creier, ne invata literatura neurologica, bazandu-se si pe cele cateva persoane cu nervi spinali sectionati dar satisfacute sexual). In plus, nu ai avut niciodata un orgasm in vis?

Am o usoara banuiala ca nu ai auzit de Lee Seung Seop. Probabil ca nici nu intentionezi sa-l intalnesti. De fapt, ar fi oarecum greu, in acest moment, deoarece este mort. A murit in 2005, la frumoasa varsta de 28 de primaveri coreene (de Sud, in Nord nu ar fi posibila incredibila intamplare la care ma voi referi, gratie unor lideri luminati precum Kim Ir Sen si Kim Jong Il, ce coincidenta, tata si fiu, sau father and son, cum ar spune Ronan Keating, spre disperarea fanilor lui Cat Stevens).

A jucat prea mult StarCraft si i-a cedat inima. Mai exact, timp de 50 de ore nu s-a ridicat de pe scaun. A refuzat sa manace sau sa bea ceva (si nici la pipi nu s-a dus). Tot ce voia era sa joace in continuare. Iti suna cumva cunoscut? Nu, evident, tu nu ai astfel de dorinte intense, cititorii blogului meu sunt modele de viata sanatoasa (sau aspira la asta).

Dar de Olds si Milner ai auzit? Te rog, daca ai terminat Psihologia si ai raspuns „nu”, ocoleste-ma un timp! (risti una din loviturile mele Zen cu scop iluminator) Sunt sigur ca nici (acum) decedatul Lee nu auzise. Altfel l-ar fi izbit asemanarea. Olds si Milner au fost niste baieti care prin anii ’50 au descoperit ceva in timp ce credeau ca au descoperit altceva (ai avut adesea impresia ca scrisul meu are o claritate iesita din comun?).

James (Olds) si Peter (Milner) locuiau in Montreal si mergeau regulat la McGill (e o universitate buuuuna de la ei) pentru a studia sobolani. Olds nici macar nu avea tangente cu neurostiintele (era psiholog social), asa ca a implantat gresit electrozii. Asta i-a innebunit pe bietii sobolani. Dupa ce primeau un soc (electric) se intorceau mereu (eterna reintoarcere, ce zici, Nietzsche, fratele meu existentialist?) in coltul in care il primisera, ca si cum doreau sa mai primeasca unul.

Insa cine si-ar dori un soc dureros? Un sobolan masochist, fireste, insa doar oamenii sunt capabili de aceasta nobila dispozitie. Daca Olds i-ar fi infipt bine electrodul l-ar fi durut, intr-adevar. Insa Olds gresise (serendipitate?). Nimerise in alta zona. Doar ca nu stia asta.

Din fericire Olds si Milner gandeau stiintific si au profitat de situatie. Au infometat sobolanul si, ulterior, l-au plasat foarte aproape de o apetisanta masa de pranz. Insa inainte i-au mai administrat un soc. Acum, daca tu ai fi in locul lui, nemancat de 24 de ore, ce-ai face? Nu te-ai duce sa halesti?

Ei bine, Sobolanica a stat pe loc! (ai simtit vreodata ca suntem o specie superioara? Ai aici dovada!) De ce sa stai pe loc daca ti-e foame si ai mancare, din belsug, la dispozitie? Deoarece mai astepti un soc! Logic, nu? Dar ce naiba iti ofera acel soc? Ce poate fi mai puternic decat instinctul de supravietuire? („aha, papica intr-un capat-al tunelului- si in celalalt capat!).

Si acum te rog sa observi cum Olds si Milner s-au inselat! Din nou! (cine i-a angajat pe acesti baieti la Universitate?) Ei au explicat astfel: sobolanul nu se deplaseaza spre mancare deoarece simte placere ca urmare a descarcarii electrice din micutul lui cap de mamifer. Si au verificat ulterior in numeroase alte moduri. De pilda, sobolanului i s-a pus in cusca un maner pe care putea apasa (i-a luat un pic de timp pana s-a prins) astfel incat sa primeasca, ia sa vedem, ghicesti, da…socuri!

Adica placere! (asa credeau Olds si Milner, si nu i-am putea invinui, la fel am fi putut crede si noi, scuze, eu, daca tot trambitez texte cu asumarea responsabilitatii) Sobolanii erau gata sa moara de foame sau de sete (cu manerul intre labute, ca sa zic asa). Se prabuseau epuizati. Practic mureau de placere! (Mmmm, iti amintesti acum de ceva? Macar ceva din reveriile tale? Sau din vis, inainte de inception? )

Insa Olds si Milner nu au descoperit centrii placerii. Ei au descoperit altceva (mai tarziu, Robert Heath, un psihiatru care a profitat de faptul ca inca nu existau comitete de etica, a facut acelasi lucru cu oameni, da, a facut experimente pe oameni, era posibil in anii ’60, tot asa cum era posibil sa cumperi tablete de LSD fara sa te temi de caralii, sticleti sau curcani). Sper ca remarci, totusi, coincidenta comportamentelor: actiunile sobolanilor nu difera in niciun fel de cele ale lui Lee Seung Seop (daca ai uitat cine este, reintoarce-te la primul paragraf si apoi mergi la spitalul de gerontologie).

De ce? De ce sobolanii (si unii oameni) fac astfel de lucruri scandaloase? De ce refuza sa manance? De ce cumpara droguri care, deja, nu le mai fac placere? De ce isi pun in pericol familiile (sau casele) participand la jocuri de noroc pe sume colosale? (pentru mine, fost bugetar) De ce devin oamenii dependenti de ceva? (de jocuri video, in exemplul meu de azi). Electrodul aiurea plasat de un psiholog cu vagi (foarte vagi) cunostinte din zona neurostiintelor ne-a ajutat sa aflam. Oamenii (si sobolanii-ce placuta companie!) nu simt placerea. Pre-simt ca vrei sa iti spun! Stai ca pe jar, nu-i asa? Te-am excitat? (in sensul celalalt) Fie, iti marturisesc si am zbughit-o:

Oamenii nu sunt obsedati de placere. Ci de dorinta!

Ps Doresti explicatii suplimentare? Poate in articolele viitoare.

Construit de Sorin