Portocala. Ba nu, cartoful. Sau, mai bine partenerul tau de cuplu (partenera, pentru urmasii lui Adam). Priveste-l! Il vezi? (e important sa se afle in centrul campului vizual astfel incat sa nu pierzi detalii importante)
Perfect. Sa „umblam” putin la mecanism: ce inseamna ca-l „vezi”? El e acolo, in fata ta, iar tu il „vezi”. Adica ce se intampla, ce anume permite vederea splendorii (inregistrata, poate, la Primarie)? Probabil lucrurile stau cam asa: „obiectul” (ptiu, drace!) reflecta lumina care cade pe el (lumina provenita de la Soare sau de la o sursa artificiala, un bec ecologic, bineinteles). O parte din aceasta lumina reflectata „intra” in ochii tai („Eyes wide shut”, mai stii, cu Tom si Nicole) si formeaza o imagine pe retina (aceasta imagine este inversata insa nu ne vom incurca acum cu astfel de amanunte ciudate)
„Lumina reflectata” inseamna, in traducere, fotoni, adica particule materiale (fara masa, daca poti accepta o astfel de aberatie-cine a spus despre „materialism” ca nu este extraordinar de interesant?) de lungimi de unda diferite captate de fotoreceptorii de pe retina (celule cu conuri si bastonase). Felul in care un fotoreceptor raspunde la contactul cu fotonul nu depinde de lungimea de unda a acestuia, asta e o alta informatie la care nu e indicat sa meditezi (insa daca vrei amanunte picante trebuie sa stii ca probabilitatea de a raspunde depinde de lungimea de unda a fotonului).
Acesta nu este un articol despre probabilitati (suntem intr-o scurta vacanta).
In cele din urma, intalnirea (erotica?) foton-receptor se soldeaza cu initializarea unui impuls nervos (mediat de celulele bipolare si de celulele ganglionare). Impulsul nervos sprinteaza prin nervul optic si calatoreste inauntrul creierului. Precizare doar pentru cititorii cu inclinatii mistice: impulsul nervos este, de fapt, un impuls electrochimic (povestea aceea cu potentialul de actiune si neurotransmitatorii, citita inainte de a adormi cu gandul la profesorul/profesoara de biologie, sexy, bineinteles).
Nefiind hotarat, umbla brambura prin mai multe arii corticale unde este, se zice, „prelucrat”. Ma rog, trecem peste aceste amanunte triviale pentru a ajunge la esenta acestui articol: intr-un final fericit, dupa tot soiul de operatii plictisitoare (codificarea miscarii, culorii, formei, distantei), rezulta o imagine.
Da, imaginea Lui (sau a Ei)! Cat de viteaz! (e doar o interpretare sentimentaloida) Cat de frumoasa! Cat de puternic! (cum i se scurge transpiratia pe muschii inca incordati) Cat de finuta! Etc, etc. Sa nu lasam poezia sa distorsioneze prea mult realitatea. Spuneam ca, dupa lupte seculare intre ionii de sodiu si potasiu, cu mici interventii neclare din partea ionilor de calciu, intr-un final apoteotic a rezultat o imagine.
Si acum, atentie la mine, mare atentie la mine: toate aceste procese (cele descrise mai sus, fara a intra in detalii soporifice) au loc inauntrul capului (deoarece acolo locuiesc neuronii). Iti reamintesc, fotonii au intrat in ochi (si au fost captati de retina). Din ochi nu pleaca fotoni. Ochii nu emit raze, desi aproape toti copiii cred asta (si numerosi adulti, daca vei avea curiozitatea de a-i intreba cum vad).
Prin urmare, daca din ochi nu ies mici raze care sa recompuna imaginea obiectului exact acolo unde se afla acesta (off, sunt un nenorocit, tocmai l-am facut pe iubitul tau „obiect”) si totusi exista o imagine, unde se afla aceasta? In buna logica, ea nu ar putea fi decat acolo unde a fost produsa, anume inauntrul capului (in creier).
Cum se face, totusi, ca o vedem, din moment ce neuronii nu au ochi?
Ps Acest articol a fost scris cu scopul precis de a-i ajuta si pe dualisti (cei care cred ca mintea/sufletul si corpul sunt realitati distincte) sa inteleaga felul in care un monist (eu, poate si tu, sigur foarte multi oameni de stiinta, numerosi atei, agnostici sau umanisti seculari) poate fi peste masura de uimit de miracolele acestei lumi, compusa din particule deloc spirituale, modeste si, cumva, lipsite de inteligenta. Doar ca atunci cand se strang mai multe si se conecteaza intre ele…