Credeam ca Universul, in cele mai adanci zone sau regiuni ale lui, este suprasaturat cu ordine, inteligenta si bucurie. Apoi am inceput sa citesc despre creier ajutat de un manunchi de discipline pe care le pot numi, global, neurostiinte. Asa am ajuns, incet-incet, sa accept ca exista intr-adevar insule de coerenta si fericire, insa in capul meu (si al tau), adica inauntrul creierelor noastre. Universul nu este condus de o forta (sau „energie”, hi hi) omnipotenta si atotiubitoare ci, dimpotriva, este o colectie de particule minuscule care se misca haotic dar reusesc, avand la dispozitie un timp infinit, sa creeze structuri organizate capabile, la cel mai inalt nivel, de o forma modesta de auto-directionare (ceea ce obisnuim sa numim „constiinta umana”).
Experientele spirituale sunt experiente neurologice, nu mai am acum decat foarte firave indoieli. Tot asa, tulburarile mentale (de la nevrozele acceptabile pana la marile boli, uneori extrem de periculoase) au o contraparte fizica asupra careia cei mai rigurosi dintre noi (cercetatorii inarmati cu fMRI) orienteaza lumina cunoasterii, ajutandu-ne pe toti sa le intelegem mai bine. Ne aflam deja pe o traiectorie care nu mai poate fi schimbata, care ne indeparteaza de Evul Mediu al cunoasterii si pe care, ma gandesc, o putem imbratisa constient (prin subintelesul „noi” referindu-ma nu doar la cei care aspira sa inteleaga intr-o maniera profesionala mintea umana ci si la cei care, nefiind specialisti, isi doresc sa nu fie ignoranti).
Suntem dezavantajati de amplasamentul geografic, recunosc, dar tehnologia digitala (de la Kindle Fire la iPhone-ul care iti mediaza accesul la un jurnal stiintific in timp ce astepti metroul) poate compensa enorm deficitul nostru topologic. Dincolo de aceste elemente exterioare, ceea ce face diferenta intre doi psihologi (sau doi oameni care pur si simplu vor sa inteleaga realitatea dincolo de un nivel superficial) este curiozitatea. Mi se pare trist, aproape deprimant, ca mintile tinere sa fi pierdut deja acest entuziasm al cunoasterii, disponibilitatea de a fi uimite si a raspunde provocarilor cognitive (cu o componenta emotionala, desigur). Mai mult decat atat, mi se pare chiar periculos pentru cineva sa se „aseze” intr-o teorie care ofera raspunsuri confortabile (inchidere cognitiva) si sa refuze sa o testeze, acceptand riscul de a descoperi ca este incompleta, contradictorie sau gresita de-a binelea.
Avand in minte aceste idei (si nelinisti) iti impartasesc astazi un dialog real dintr-o clinica (preluat din Sandifer, 1946):
„D (doctorul): aceasta este mana ta?
P (pacientul): nu, doctore, nu este a mea.
D: dar cui apartine?
P: cred ca este a ta, doctore.
D: nu e adevarat. Priveste cu atentie!
P: sunt sigur ca nu este a mea.
D: bine. Dar acest inel al cui este?
P: este inelul meu, doctore. Mi-ai luat inelul.
D: priveste mai atent, este inelul de pe mana ta.
P: oh, nu, in nicun caz.
D: si atunci, unde este mana ta stanga?
P: e undeva pe aici.”
Diagnosticul pacientului este asomatognosie. El este pe deplin convins ca mana nu este a lui. nu minte. Nu are intentia de a-l induce in eroare pe doctor. Pur si simplu simte cu putere ca mana „aceea” nu ii apartine. Da, a ajuns in aceasta situatie deoarece a avut un atac cerebral. Stie ca a avut un atac cerebral. In urma atacului cerebral (petrecut in emisfera dreapta) mana stanga este acum paralizata (sau extrem de slabita, in alte cazuri, neputand fi miscata). Insa realitatea acestei paralizii pacientul o neaga. Nu pentru ca isi propune, nu pentru ca are in vedere anumite avantaje, psihologice sau materiale, pe care le-ar putea obtine. El neaga paralizia (anosognosie) sau apartenenta bratului (asomatognosie) fiind autentic, cu ceea ce, in engleza, se numeste rocklike certitude.
Anosognosia este doar una din tulburarile care pot fi incluse intr-o categorie mai larga de sindroame: confabulatia. Insa sunt fascinat sa citesc despre confabulatie, in literatura de specialitate (nu am intalnit astfel de pacienti, nefiind neurolog). Dar si mai captivat, daca pot sa spun asa, sunt de formele moderate (blande) de confabulatie, din viata de zi cu zi.
Sindroamele neurologice sunt doar formele extreme ale unei inclinatii caracteristice mintii umane, aceea de a crede cu putere ca ceva este corect (sau adevarat) si a avansa explicatii plauzibile. Cumva esti si tu foarte convins(a) de ceva, in absenta unor dovezi suficiente? Nu ai niciun chef sa verifici credinta ta sau, Doamne-fereste!, sa o supui examinarii unui observator independent?
Suntem, pe acest pamant, singurele fiinte capabile de indoiala. Animalele nu au indoieli. Antilopa nu sta pe ganduri: „sa fug sau nu de ghepadul acesta care nu pare deloc prietenos?”. Soricelul nu-si permite sa filosofeze in preajma unei pisici (si nici pisica in apropierea unui caine necunoscut). Doar noi, oamenii, ne putem evalua situatia inainte de a actiona.
Insa persoanele care confabuleaza si-au pierdut aceasta abilitate. In cazuri extreme, anumite parti din creierele lor sunt distruse (iremediabil, de exemplu, in cazul sindromului Korsakoff-aviz vizitatorilor mult prea indragostiti de alcool, desi nu cred ca isi pierd vremea cu acest blog). Dar ce se intampla, oare, in creier, in formele usoare de confabulatie? Cand tu crezi ca ai ales o pereche de ciorapi din anumite motive (faimosul experiment Nisbett & Wilson, 1977), fara sa stii ca ai cazut in capacana efectului de pozitie (asezarea itemului intr-o serie), oare ce se intampla in creierul tau (intact)? Intr-o zi cineva, intr-un laborator aflat la subsolul unei universitati, va gasi acest raspuns.
Insa pana atunci putem fi mai atenti si mai rezervati in raport cu ideile, credintele sau teoriile de care suntem foarte siguri. Acesta este mindset-ul propus de metoda stiintifica de intelegere a realitatii. Ne apara de iluzii, de certitudini uneori comice si de puternica inclinatie, selectata evolutionist, de a ne spune povesti unii altora (inclusiv noua insine) pentru a ne linisti sau a ne determina sa mai facem un efort in directia supravietuirii sau reproducerii.
Povestile sunt frumoase si exista un loc si pentru ele in realitate. Cum era si normal, in timp a aparut si s-a consolidat categoria profesionala a „povestitorilor” (ai vazut recent un film? Sau ai citit un roman? Sau, macar, ai savurat destainuirea cuiva pe un forum?). Totusi, cand vine vorba de intelegerea mintii umane, cred ca atitudinea cea mai potrivita este aceea care ne permite sa diferentiem ceea ce este de ceea ce ne imaginam ca este. Natura (selectia naturala) ne-a facut priceputi in materie de confabulatie. Cultura ne poate ajuta sa dezvoltam si latura gandirii critice, astfel incat sa devenim, eventual, mai echilibrati.