Arhive pentru categoria: “Copii si adolescenti”

Am avut candva doi ani insa nu-mi amintesc nimic. Pe de alta parte, cei care au avut grija de mine atunci este posibil sa-si aminteasca, desi au trecut deja patru decenii. De ce? Deoarece nu pot fi uitate cu usurinta momentele in care dragostea perfecta inceteaza si incepe haosul.

Da, teribilii doi, la ei ma refer. Luptele pentru putere. Descoperirea plina de incantare a unui mic si neinsemnat cuvintel: Nu! (si folosirea lui cu o frecventa diabolica) Adultii din jurul meu (cati au mai ramas) nu par a fi traumatizati de acei ani, probabil pentru ca de mic am fost asemenea unui calugar tibetan (calm si meditativ, vreau sa spun). Poate ca perioada 2-3 a fost una linistita, lipsita de crize si incercari zadarnice de a impune o structura.

Esti si cazul tau, in acest moment? Cu alte cuvinte, avand un prichindel care tocmai a invatat sa spuna „Nu vreau!” , te confrunti cu mici probleme de impunere a autoritatii? (echivalente, ca traire emotionala, cu incercarea de a-i converti pe mujahedinii afgani la afectiune neconditionata pentru aproapele crestin din fortele NATO). Si daca „da”, se intampla, ocazional, extrem de rar, vreau sa spun, practic niciodata, sa tipi la ala micu’?

Sa tipi deoarece nicio alta metoda nu mai functioneaza? („vorba buna” a fost prima taiata de pe lista) Hartuirea, amenintarea, cicaleala si alte modalitati „soft” au dat gres. Nici impunerea prin forta nu pare a avea cel mai bun randament. Tot ce-ti mai ramane de facut este sa tipi. Desigur, ai promis, undeva in trecutul indepartat, ca nu vei face niciodata asta. Insa o faci si chiar regulat. Pentru ca te simti depasit(a). Fosta dulceata, actuala fiinta posedata de demonii incapatanarii, nu are de gand sa cedeze. Poate ca este un viitor lider. Poate va deveni un adult dominator si va avea acces la un status inalt (implicit, si la o serie de femei indragostite de psihologia evolutionista si predictiile ei). Poate are deja un nivel cosmic de incredere in sine, astfel incat sa nu-si faca griji pentru ceea ce crezi tu (sau cei din jur, care asista la scena) despre el. Cine stie?

Un lucru este sigur: nu face si nici nu intentioneaza sa faca ceea ce ii ceri. Esti exasperat(a). Tipi, normal! Ai tipat si ieri. Am renuntat la interpretarea hartilor astrologice si, cu toate acestea, iti pot spune ca vei tipa si maine. Pare a fi cel mai incurajator articol pe care l-ai citit in ultimul timp, nu?

Ah, si am uitat sa mentionez: ai renuntat la un job satisfacator pentru a sta acasa si a-ti creste copilul. Pentru a fi „un parinte bun”. Numai ca nu esti! Simti asta in fiecare zi. Regreti ca nu esti la birou si trebuie sa te lupti cu un catar, cu urechi ceva mai mici. Ai vrea sa fii in alta parte. Sa nu mai tipi. Sa fii linistita. Calma. Zen. Fotocopia lui Dalai Lama (insa numai daca-ti place foarte mult stiinta, cum pare a fi inclinat His Holiness)

Dar nu esti. Esti furioasa. Esti un vulcan in eruptie si nu-ti place de tine. Asa ca vrei sa te poti stapani. Foarte tare iti doresti asta. Ai da oricat pentru puterea de a te stapani. Acesta este momentul in care apar eu (pe un cal alb sau, fiind criza, pe un magar mai deschis la culoare). Am cateva idei dar nu-ti impartasesc, gratuit, decat una (o prietena fidela a blogului m-a intrebat de ce nu am introdus o taxa pentru accesul pe blog..well, I’m thinking on it!)

Pentru a reusi in ceea ce-ti propui ai nevoie de o motivatie puternica. „Vreau sa fiu un bun parinte, nu e asta o motivatie suficient de puternica?” Hmm, cred ca iti poti raspunde singura. Ti se pare ca functioneaza? Nu functioneaza, fireste, de aceea citesti acest articol (si 100 de alte carti inutile). Este o motivatie respectabila dar nu este puternica. Orice parinte trebuie sa-si doreasca sa fie un bun parinte, nu? (chestiile astea cu idealul –trebuie sa fiu intr-un anumit fel- sunt condamnate din start, crede-ma!) Faptul ca nu reusesti sa fii un parinte bun (uita-te la tine cum tipi ca o apucata) te enerveaza si mai tare. Sau te deprima. Sau si una si alta. Oricum, nivelul satisfactiei tale cu viata se prabuseste (ai mai citit undeva asta?).

De aceea imi permit (aroganta maxima, eu nefiind parinte-vezi, de aceea sunt calm, hi hi!) sa-ti sugerez, asa, subliminal, esti relaxata acum, da?, tot mai relaxata, linistita si poate cu un usor zambet pe fata, iti propun, zic, in timp ce tu te relaxezi in continuare, aproape fara sa vrei, o motivatie cu adevarat puternica:

Ti-ai putea dori sa te bucuri de calitatea de a fi parinte.

Cred ca observi diferenta: in loc sa-ti propui sa fii un parinte bun, eventual unul perfect, ai putea incepe prin a-ti dori sa te bucuri de realitatea de a fi parinte. Lasa idealurile in cerul lor iluzoriu si coboara cu picioarele pe pamant! A nu tipa, adica a fi calma, e ceva binefacator nu doar pentru micuta dihanie cu ochisori minunati ci si pentru tine. Este placut sa nu tipi si sa simti ca detii controlul asupra situatiei (inca!).

Nu e aceasta solutia ci e doar inceputul solutiei: o motivatie care sa functioneze. Stiu ce spun, ma bazez pe o multime de studii (dar nu le mai citez pentru ca oricum nu ai timp sa le citesti). Sunt pasionat de psihologia motivatiei si parentajul, la borna 2+, e doar una din nenumaratele situatii in care intelegerea mecanismelor motivatiei poate fi aplicata.

Ti-ai dorit sa fii parinte. Esti parinte (poate un pic prea devreme, dar ce mai conteaza, esti in acest rol!). Merita sa faci din aceasta situatie cea mai buna situatie cu putinta. Merita sa-ti doresti, acum, daca tot esti parinte, sa te bucuri de cine esti. Nu este suficient pentru a nu mai tipa dar este un inceput. Inceputul cel bun.

Cineva m-a intrebat, zilele trecute, daca sunt de acord cu plecarea tinerilor in strainatate, la studii. In mod evident, persoana respectiva nu citeste cele doua situri si nu este, astfel, la curent cu pozitia mea fata de  cele mai bune universitati din lume, in special cele americane, pozitie cu care, poate, te-am innebunit si pe tine pana la punctul in care, daca esti in zona 20+, sa-ti doresti sa faci acest pas.

Solicitarea „acordului” era, in realitate, o forma de a afla valoarea morala pe care o atribui unei astfel de optiuni. Altfel spus, interlocutorul meu ma intreba daca merita sa studiezi in strainatate, fie tu, fie, daca esti parinte, copilul tau. Mai mult, intrebarea se extinde la a stabili daca merita sa incepi sa economisesti bani, copilul tau fiind acum in stadiul mersului in patru labe, astfel incat la 18 ani, daca el doreste, sa-i poti oferi, in termeni financiari, sansa de a studia acolo unde doreste.

Nu e o intrebare usoara, cu extensie cu tot, mai ales ca raspunsul la a doua parte angajeaza o serie de sacrificii pe care incepi sa le faci inca de acum (taxa pe un an la o universitate americana de top poate ajunge si la 40.000 USD, adica salariul tau pe 10 ani, daca se intampla sa fii bugetar, si asta in conditiile in care, in cei 10 ani, inveti sa extragi prana din aer, deoarece pentru hrana cea de toate zilele nu-ti mai ramane nimic).

Cum adica, profesorii de la noi nu sunt buni? Ce poate fi asa de grozav la „ei”? Nu cumva studiile in strainatate sunt supraestimate si, in realitate, nu exista o diferenta notabila, in planul educatiei, intre Romania si tarile mai avansate din toate punctele de vedere? Nu vreau sa intind prea mult coarda fortand o analogie intre cea mai buna universitate din Somalia si Universitatea Bucuresti (sau Babes Bolyai, pentru a nu-i dezamagi pe vizitatorii mei din Cluj-da, stiu ca existati, imi spune Google Analytics!) respectiv Universitatea Bucuresti si Harvard (sau Cambridge) University. Un tanar care studiaza acum in US, poate si dintr-un exces de entuziasm, dar avand si unele temeiuri, compara conditiile de studiu din Romania respectiv Statele Unite (o universitate de top) cu diferenta dintre un CAP si NASA. Nu-i dau numele pentru a-l proteja de furia profesorilor care i-au fost colegi sau a nationalistilor de profesie. Totusi, aducand discutia intr-o zona mai moderata, e posibil ca diferentele dintre „noi” si „ei” sa fie semnificative.

Intr-un astfel de context, raspunsul meu la intrebarea serioasa a interlocutorului meu (parinte, trebuie mentionat), poate diferit de al tau, este „da, sunt de acord”, adica „ exista mai multa valoare in alegerea unei universitati bune din afara, daca aceasta alegere ii apartine lui si nu tie”. Imediat apar o serie de alte intrebari din sfera morala: Insa tara ta a investit in tine timp de 12 ani (asta inseamna invatamant gratuit), ce faci acum, te duci sa inveti la altii si, foarte probabil, sa ramai acolo? Ce dai inapoi tarii tale? Nu cumva  esti un tradator si un hot? Cum ar fi ca, atunci cand parintii tai, care au investit in tine, atunci cand vor fi batrani si bolnavi, sa fie lasati sa moara, deoarece tu ti-ai gasit fericirea in alta parte si nu-ti mai pasa de ei? Cat de degradanta moral este o astfel de alegere?

Aceste intrebari nu potfi ocolite. Ele sunt, de fapt, foarte puternice (nu pentru toti, fireste, ci doar pentru cei care au descoperit dimensiunea morala a existentei noastre, oarecum taratoare, pe pamant). Vreau, de aceea, sa separ optiunea de a studia in strainatate de optiunea de a ramane acolo, pentru a trai pana la sfarsitul vietii. Si sa te las pe tine, daca nu aveai cine stie ce treaba (in plan mental) in weekend, sa meditezi la urmatoarea intrebare: (in cazul in care copilul tau isi va dori cand va fi mare)

Merita sa incepi sa faci sacrificii si sa renunti, astfel, la o parte din bucuriile tale legitime?

Fara nicio indoiala, o astfel de intrebare este expresia activitatii cortexului prefrontal, acolo unde rezida capacitatile noastre de anticipare si planificare a viitorului. Poate fi stingheritor sau dureros ca, la 18-19 ani, copilul tau sa declare ca doreste sa studieze la o universitate din primele 100 in lume si sa te intrebe cum il poti ajuta financiar in acest sens iar tu sa nu ai un raspuns. De aceea, daca ai raspuns pozitiv la intrebarea de mai sus, e timpul sa incepi sa faci economii inca de azi, adica sa-ti refuzi, in mod sistematic, placeri si satisfactii la care, culmea, esti indreptatit. Dar ce te faci daca raspunsul este „nu”? Ce te faci daca, in realitate, nu merita si este un act de nemarginita prostie sa te angajezi in astfel de sacrificii?

Vezi, nu e usor sa ai lobi frontali dezvoltati! Sau, avandu-i, sa-i folosesti! Simt ca deja ti-am stricat weekendul si gasesc potrivit sa ma opresc. Insa peste 10-20 de ani, este posibil ca inca sa-ti amintesti de aceasta simbolica, si provocatoare, conversatie.

Simt nevoia, din cand in cand, sa revin asupra conceptului de heritabilitate, stimulat de intrebarile unor parinti usor alarmati de articolele pe teme studiate de genetica comportamentala. Si voi lua, astazi, exemplul concret al inteligentei.

Heritabilitatea inteligentei masurate prin testele IQ (pe care o putem numi inteligenta analitica, astfel incat sa o distingem de inteligenta practica sau inteligenta creatoare, cum ne propune Robert Sternberg, un fost presedinte APA) este estimata undeva intre 0.4-0,8. Psihologii cu vederi mai radicale (Arthur Jensen, de pilda, ca sa aleg un exemplu spectaculos) tind sa acorde o greutate mai mare genelor si considera ca 0,7-0,8 sunt cele mai bune estimari. Psihologii aflati la celalalt pol, din aceasta cauza, sunt inclinati sa-i acuze de determinism biologic si, probabil, sa-i ocoleasca pe strada.

Faimosul articol din Wall Street Journal (15 decembrie 1994), semnat de cei mai importanti 50 de cercetatori din lume, pe tema inteligentei, redactat de Linda Gottfredson (profesor de psihologie educationala la University of Delaware), recunoaste intervalul 0,4-0,8 si accepta ca pozitia majoritara acorda genelor o putere de influenta mai mare decat a mediului. Mai mare cu referire la ce? Ce anume influenteaza genele intr-o proportie superioara?

Diferentele de IQ dintre indivizi!

Ai citit cu atentie? Nu am spus ca IQ-ul tau, sa zicem de 120 (inteligenta superioara), se datoreaza in proportie de 60% parintilor tai (genele care codifica inteligenta primite de la ei) iar restul de 40% este rezultatul influentei mediului. Nimeni nu poate spune de unde vin cele 120 de puncte. Daca acceptam o heritabilitate de 60% (sau 0,6), interpretarea acestui numara suna astfel:

Intr-o populatie din care faci si tu parte, 60% din diferentele intre IQ-uri sunt explicabile prin factori genetici. Tot asa, daca am cauta sa explicam nu diferentele de inteligenta ci diferentele de inaltime, heritabilitatea ar fi undeva intre 85 si 95%, deoarece inaltimea este o caracteristica inalt heritabila. Heritabilitatea se refera intotdeauna la o populatie (diferentele intre indivizi dinauntrul unei populatii) si nu la indivizi izolati.

Cele 120 de puncte IQ nu-ti vin de la tata (sau mama) in proportie de 60%. Adica, la conceperea ta, tata nu a zis „Fiule, ia de aici 72 de puncte (60% din 120) si pentru restul te descurci tu!”. Nimeni nu stie care este contributia tatalui, care este contributia mamei sau daca bona are si ea o contributie de 1-2 puncte. Doi parinti cu un IQ mai mare de 130 pot avea surpriza uriasa a unui copil cu un IQ 100 (sau, in cazuri extreme, cu o probabilitate foarte mica, dar reala, a unui copil cu handicap mental).

Mai mult decat atat, heritabilitatea nu este un numar fix. De exemplu, daca printr-o minune social-democrata oportunitatile educationale ar fi identice pentru toti copiii, adica daca nu ar fi nicio diferenta intre scoala britanica si scoala de la coltul blocului, varianta introdusa de acesti factori de mediu ar scadea si, implicit, heritabilitatea ar creste. La limita, am putea avea o heritabilitate de 100%, adica diferentele dintre aptitudinile intelectuale ale copiilor, masurate standardizat, ar fi complet explicate de factorii genetici (si atunci ai putea spune: „Multumesc, dragi parinti, tocmai m-ati impovarat cu un IQ 85 pentru tot restul vietii!”-desi nici aceasta afirmatie nu este in totalitate adevarata, existand voci, sau visatori, sau, poate, indivizi genial inzestrati care nu acepta imuabilitatea IQ-ului, un fel de „condamnare la N puncte IQ pe viata”, indiferent ce ai face).

Pana la acel punct din viitor, insa (despre care eu, unul, cred ca nu va veni niciodata), daca esti parinte (sau urmeaza sa devii), merita sa faci economii pentru a-i oferi copilului tau o educatie mai buna, incepand cu gradinita si incheind cu studiile postuniversitare (voi reveni cu aceasta tema, foarte incarcata emotional!). Si, pentru a linisti si mamicile alertate care imi scriu intrebandu-se daca mai are sens sa-si stimuleze intelectual copiii, din moment ce jocurile sunt deja facute de gene (eroare, nu sunt!), recomandarea mea este sa-si asculte cele mai bune instincte si sa nu inceteze a face ceea ce deja fac pentru dezvoltarea cognitiva a progeniturilor. E adevarat, o parte din aceste eforturi, in timp, s-ar putea dovedi inutile, insa cuvantul cheie din afirmatia de mai sus este „o parte” (iar „partea” poate fi mica).

Revenind la heritabilitate, in speranta ca sunt mai degraba clar decat obscur, reiau principalele idei:

  1. Heritabilitatea nu se refera la indivizi ci la o populatie (IQ-ul tau nu este heritabil)
  2. Heritabilitatea nu este un atribut fix al unei trasaturi (in exemplul de mai sus, al inteligentei). Ea poate diferi dramatic intre populatii diferite, la momente de timp diferite.
  3. O trasatura inalt heritabila poate fi schimbata.
  4. Heritabilitatea este legata de varianta si nu de medii (vezi un alt articol)

Cu referire strict la inteligenta, studiile la zi arata, convingator, ca IQ-ul se stabilizeaza gradat in timpul copilariei si se schimba foarte putin dincolo de 20 de ani (ba chiar inteligenta fluida intra intr-un declin usor spre sfarsitul anilor de adolescenta  si ceva mai accelerat dupa aceea, astfel incat pe la 70 de ani pierderea este de cel putin o deviatie standard – adica rationamentele parintilor tai in varsta sau ale profesorilor care refuza sa se pensioneze sunt mai modeste decat in zilele lor de glorie). Nimeni nu stie, deocamdata, cum sa amplifice IQ-urile mai mici in mod permanent (adica cresterile sa nu fie efemere-un studiu minunat, despre care as fi vrut sa-ti povestesc, daca mi-ar fi reusit smecheria cu dilatarea relativista a timpului, arata cum IQ-urile copiilor scad semnificativ in timpul vacantei de vara, so outrageously funny).

Pe de alta parte, statusul socioeconomic pare a fi un factor crucial in stabilizarea la un nivel inalt a IQ-urilor copiilor, asa cum se poate vedea din rezultatele destul de tulburatoare ale unor studii pe copii adoptati. Cresterea medie raporatata (SSE inalt vs SSE precar) a fost, incredibil, de 12 puncte (Capron & Duyme, 1989, Nature). De aici nu rezulta ca in familiile cu venituri modeste nu pot creste copii cu IQ inalt ci ca,in medie, pentru un copil crescut intr-un mediu middle- sau upper-middle class, sansa de a accede la un IQ superior este mai mare. In acest  punct ii las pe prietenii blogului cu vadite inclinatii de stanga (left-wing liberals, in jargonul american) sa elaboreze solutii realiste, apte sa transforme societatea intr-un loc mai bun. Si eu sunt convins ca aceste solutii exista dar sunt deosebit de sceptic cand ma gandesc ce nivel de altruism, la nivel social, ar fi necesar pentru materializarea lor.

Pana una alta, cei care avem un IQ cat de cat onorabil (mai mare de 90, asta vreau sa spun), putem sa ne bucuram pentru aceasta sansa, asa cum ne bucuram de o vedere buna sau au auz acceptabil, stiind ca heritabilitatea inteligentei, undeva intre 40 si 80 % (eu inclin catre 50-60%), nu spune nimic despre noi, ca indivizi, si nici despre parintii nostri. Iar in cazul in care se intampla sa avem copii foarte inteligenti, separat de biasul perceptiei selective („nu ca ar fi al meu”), putem evalua situatia exact asa cum este: o intamplare placuta!

Iti mai amintesti exercitiul cu lacul si copilul aflat in pericol? (daca nu stii la ce ma refer mergi inapoi cateva articole deoarece eu sunt lenes acum si nu vreau sa reiau toata povestea) Hai sa o imbogatim: in locul unei situatii simple 1-1 hai sa ne imaginam o situatie ceva mai dramatica, de pilda 10-10 (da, 10 copii nesupravegheati de bone sau de parinti se ineaca, simultan!). Tu intri in apa si salvezi un copil. Apoi privesti in jur si vezi ca niciunul din cei 9 adulti care ar fi putut intra si ei, salvand fiecare cate un copil, nu a facut asta (stiu, pare dezgustator dar, sa nu uitam e doar o situatie ipotetica, nu are nicio legatura cu realitatea suprasaturata in adulti sensibili si generosi).

Te intreb: ce faci? Mai intri o data in apa si salvezi inca unul? Si apoi inca unul? (sa nu uitam ca te asteapta corporatia sa „prestezi” si insasi rata lunara la banca iti trimite avertismente deloc subliminale). Cati copii vei salva? Ceilalti, subliniez, daca nu am fost limpede, nu fac nimic! Ba da, fac ceva, se uita la tine si, eventual, comenteaza condescendent. Asa ca o intrebare mult mai buna ar fi:

Ti se pare corect?

Daca tu ai salvat doi copii si ei niciunul nu gasesti situatia revoltatoare? Nu-ti vine sa te infurii? Nu simti ca se intampla ceva extrem de nedrept? Si nu pentru ca stai sa analizezi la rece situatia ci pentru ca ceva adanc din tine pare rascolit. Intr-adevar, psihologia evolutionista ne spune exact acest lucru: simtul corectitudinii a fost selectat evolutionist deoarece a favorizat fitness-ul reproductiv. Cei care si-au facut partea lor de treaba, care si-au respectat promisiunile si nu au inselat au stabilit relatii de cooperare mai bune inauntrul grupului social si au avut astfel sanse mai mari nu doar de a supravietui ci si de a avea urmasi (evident ca nu exista padure fara uscaturi, de aceea avem in continuare trisori!)

Pregateste-te, deoarece abia acum urmeaza intrebarea mea cea mai grea: stiind ca ceilalti nu se achita de obligatiile lor morale (fiecare adult salveaza un copil) iar tu salvand deja un copil, daca nu mai salvezi altul, ti se pare ca procedezi corect sau gresit? Este lipsa de altruism a altora, sau de sensibilitate morala, sau cum altfel vrei tu sa-i spui, un motiv suficient de puternic, in cazul tau, de a lasa un copil sa moara desi l-ai putea salva?

Ma asteptam ca articolul despre altruism, publicat pe 13 decembrie, sa se bucure de o audienta mai larga. Spre surprinderea mea,insa,  blogul a inregistrat in acea zi cel mai mare numar de vizitatori unici din istoria acestui an, adica mult peste asteptarile mele. Poate ca toti acesti copii care mor nestiuti in tarile extrem de sarace ale planetei noastre vor avea, peste un timp, o sansa mai buna la viata. Sau poate emotia efemera si disconfortul real starnite de cateva cifre reci (un miliard de oameni traiesc, zilnic, cu mai putin decat echivalentul unei cesti de cafea pe care ti-ai comandat-o, azi, la Starbucks) se vor evapora repede din constiintele noastre trezite de cate un astfel de articol ratacit si, fireste, complet inadecvat in luna cadourilor (adica a bucuriei si recunostintei comandate social, prin intermediul calendarului).

Din cand in cand, cineva ma intreaba de ce sunt cinic si/sau de ce nu pastrez tonul securizant si nazdravan din cartile mele mai vechi. Uite de-asta sunt cinic: ma uit la faptele oamenilor si le privesc in perspectiva. Si-mi reamintesc, periodic, fara sentimente la fel de amare, ca suntem doar o specie sofisticata de animale si ca intre noi si un cimpanzeu, numarand genele nucleotida cu nucleotida, exista doar o diferenta de 1%.

Fireste, genele nu produc comportamente ci doar proteine. Iar maimutele bonobo nu au reusit sa inventeze smartphone-urile. Am gresit, suntem mult, mult deasupra animalelor. Doar ca nu ne plac apele de un metru adancime cu copii necunoscuti in pericol. Si am invatat sa-i ignoram, pentru a ne concentra asupra vietilor noastre prospere (in raport cu altii care primesc un dolar pentru o zi de munca). Insa ei, desi mor intr-un ritm care ii linisteste pe cei care se tem de suprapopulare, se incapataneaza sa nu dispara complet, probabil pentru a ne ajuta in speculatiile noastre etice.

 

O mamica interesata de evaluarea psihologica ma intreaba de la ce varsta este demna de incredere o masuratoare profesionala. Foarte buna intrebare! Desi fidelitatea test-retest a evaluarilor IQ este foarte mare, varsta de 3 ani introduce o exceptie importanta la aceasta regula. Cu alte cuvinte:

Mai devreme de 3 ani testele IQ nu sunt stabile!

Daca prichindelul a obtinut un scor inalt cand l-ai evaluat la 1 an poti sa te bucuri, desigur, dar nu exista un temei serios pentru a considera ca acest nivel IQ il va insoti intreaga viata. Iar daca l-ai masurat pana in 6 luni trebuie sa stii nivelul corelatiei cu IQ-ul adult. Este zero! (Brody, 1992)

Unele cercetari interesante s-au facut in directia prezicerii IQ-ului adult in functie de viteza de obisnuire la un stimul. Adica, daca ii arati unui bebelus un cerc rosu in mod repetat, la un moment dat nu-l va mai privi (va intoarce capul) cu o expresie de genul „What’s up, man? How can you come always with such boring stuff? That’s what big guys call research?”). Insa conteaza cat de repede se plictiseste (si vrea altceva, probabil..laptic?).  La cei care s-au obisnuit mai repede cu stimulul s-au inregistrat corelatii de .3-.5 cu IQ-ul din adolescenta (da, unii cercetatori-Slater, 1997- au asteptat 18 ani pentru a repeta masuratoarea: de-asta ii admir!)

Construit de Sorin