povara parintelui bun

Am avut candva doi ani insa nu-mi amintesc nimic. Pe de alta parte, cei care au avut grija de mine atunci este posibil sa-si aminteasca, desi au trecut deja patru decenii. De ce? Deoarece nu pot fi uitate cu usurinta momentele in care dragostea perfecta inceteaza si incepe haosul.

Da, teribilii doi, la ei ma refer. Luptele pentru putere. Descoperirea plina de incantare a unui mic si neinsemnat cuvintel: Nu! (si folosirea lui cu o frecventa diabolica) Adultii din jurul meu (cati au mai ramas) nu par a fi traumatizati de acei ani, probabil pentru ca de mic am fost asemenea unui calugar tibetan (calm si meditativ, vreau sa spun). Poate ca perioada 2-3 a fost una linistita, lipsita de crize si incercari zadarnice de a impune o structura.

Esti si cazul tau, in acest moment? Cu alte cuvinte, avand un prichindel care tocmai a invatat sa spuna „Nu vreau!” , te confrunti cu mici probleme de impunere a autoritatii? (echivalente, ca traire emotionala, cu incercarea de a-i converti pe mujahedinii afgani la afectiune neconditionata pentru aproapele crestin din fortele NATO). Si daca „da”, se intampla, ocazional, extrem de rar, vreau sa spun, practic niciodata, sa tipi la ala micu’?

Sa tipi deoarece nicio alta metoda nu mai functioneaza? („vorba buna” a fost prima taiata de pe lista) Hartuirea, amenintarea, cicaleala si alte modalitati „soft” au dat gres. Nici impunerea prin forta nu pare a avea cel mai bun randament. Tot ce-ti mai ramane de facut este sa tipi. Desigur, ai promis, undeva in trecutul indepartat, ca nu vei face niciodata asta. Insa o faci si chiar regulat. Pentru ca te simti depasit(a). Fosta dulceata, actuala fiinta posedata de demonii incapatanarii, nu are de gand sa cedeze. Poate ca este un viitor lider. Poate va deveni un adult dominator si va avea acces la un status inalt (implicit, si la o serie de femei indragostite de psihologia evolutionista si predictiile ei). Poate are deja un nivel cosmic de incredere in sine, astfel incat sa nu-si faca griji pentru ceea ce crezi tu (sau cei din jur, care asista la scena) despre el. Cine stie?

Un lucru este sigur: nu face si nici nu intentioneaza sa faca ceea ce ii ceri. Esti exasperat(a). Tipi, normal! Ai tipat si ieri. Am renuntat la interpretarea hartilor astrologice si, cu toate acestea, iti pot spune ca vei tipa si maine. Pare a fi cel mai incurajator articol pe care l-ai citit in ultimul timp, nu?

Ah, si am uitat sa mentionez: ai renuntat la un job satisfacator pentru a sta acasa si a-ti creste copilul. Pentru a fi „un parinte bun”. Numai ca nu esti! Simti asta in fiecare zi. Regreti ca nu esti la birou si trebuie sa te lupti cu un catar, cu urechi ceva mai mici. Ai vrea sa fii in alta parte. Sa nu mai tipi. Sa fii linistita. Calma. Zen. Fotocopia lui Dalai Lama (insa numai daca-ti place foarte mult stiinta, cum pare a fi inclinat His Holiness)

Dar nu esti. Esti furioasa. Esti un vulcan in eruptie si nu-ti place de tine. Asa ca vrei sa te poti stapani. Foarte tare iti doresti asta. Ai da oricat pentru puterea de a te stapani. Acesta este momentul in care apar eu (pe un cal alb sau, fiind criza, pe un magar mai deschis la culoare). Am cateva idei dar nu-ti impartasesc, gratuit, decat una (o prietena fidela a blogului m-a intrebat de ce nu am introdus o taxa pentru accesul pe blog..well, I’m thinking on it!)

Pentru a reusi in ceea ce-ti propui ai nevoie de o motivatie puternica. „Vreau sa fiu un bun parinte, nu e asta o motivatie suficient de puternica?” Hmm, cred ca iti poti raspunde singura. Ti se pare ca functioneaza? Nu functioneaza, fireste, de aceea citesti acest articol (si 100 de alte carti inutile). Este o motivatie respectabila dar nu este puternica. Orice parinte trebuie sa-si doreasca sa fie un bun parinte, nu? (chestiile astea cu idealul –trebuie sa fiu intr-un anumit fel- sunt condamnate din start, crede-ma!) Faptul ca nu reusesti sa fii un parinte bun (uita-te la tine cum tipi ca o apucata) te enerveaza si mai tare. Sau te deprima. Sau si una si alta. Oricum, nivelul satisfactiei tale cu viata se prabuseste (ai mai citit undeva asta?).

De aceea imi permit (aroganta maxima, eu nefiind parinte-vezi, de aceea sunt calm, hi hi!) sa-ti sugerez, asa, subliminal, esti relaxata acum, da?, tot mai relaxata, linistita si poate cu un usor zambet pe fata, iti propun, zic, in timp ce tu te relaxezi in continuare, aproape fara sa vrei, o motivatie cu adevarat puternica:

Ti-ai putea dori sa te bucuri de calitatea de a fi parinte.

Cred ca observi diferenta: in loc sa-ti propui sa fii un parinte bun, eventual unul perfect, ai putea incepe prin a-ti dori sa te bucuri de realitatea de a fi parinte. Lasa idealurile in cerul lor iluzoriu si coboara cu picioarele pe pamant! A nu tipa, adica a fi calma, e ceva binefacator nu doar pentru micuta dihanie cu ochisori minunati ci si pentru tine. Este placut sa nu tipi si sa simti ca detii controlul asupra situatiei (inca!).

Nu e aceasta solutia ci e doar inceputul solutiei: o motivatie care sa functioneze. Stiu ce spun, ma bazez pe o multime de studii (dar nu le mai citez pentru ca oricum nu ai timp sa le citesti). Sunt pasionat de psihologia motivatiei si parentajul, la borna 2+, e doar una din nenumaratele situatii in care intelegerea mecanismelor motivatiei poate fi aplicata.

Ti-ai dorit sa fii parinte. Esti parinte (poate un pic prea devreme, dar ce mai conteaza, esti in acest rol!). Merita sa faci din aceasta situatie cea mai buna situatie cu putinta. Merita sa-ti doresti, acum, daca tot esti parinte, sa te bucuri de cine esti. Nu este suficient pentru a nu mai tipa dar este un inceput. Inceputul cel bun.


Publicat

în

de către

Etichete: