Arhive pentru categoria: “Biasuri”

Acest site este inactiv. (Asta nu inseamna ca nu te poti delecta cu articole mai vechi.) Daca ai nevoie de senzatii (mai) tari, ma poti urmari pe acest blog:

http://dulce-amar.ro/noutati/

 

Martin Seligman il considera cel mai mare autor de fictiune psihologica. Insa profesia lui nu este de scriitor, ci de psihoterapeut. Luna trecuta (articol reluat) i-a aparut ultima carte, The Spinoza Problem. Nestiind daca sa o cumpar sau nu, mi-am facut timp sa rasfoiesc  Staring at the Sun (penultima carte, tradusa si la noi, de Editura Vellant: Privind Soarele in fata).

Este o carte extrem de explicita despre moarte (autorul fiind Irving Yalom, precizare pentru cei mai tineri sau neafiliati domeniului psihologiei), adica foarte pe gustul meu. Cu toate acestea, nu ma pot impiedica sa nu ma intreb daca nu cumva am in fata o dovada spectaculoasa a biasului de confirmare.

Spun asta deoarece pentru toate cazurile din capitolul 3, dedicat experientelor revelatoare, indiferent de motivele formulate de pacientii lui, Yalom identifica (si ii convinge!) ceva mai adanc (oare ar putea exista o manie a cautarii profunzimilor?), anume anxietatea mortii. Alice, Julia, James, Pat, Will, Mark, Ray, Kevan, aproape ca devine plictisitoare maniera in care Yalom pleaca de la simptomele pacientilor sai si ajunge la presupusa teroare generata de constienta finitudinii, nivelul mai adanc, fireste, din care erup problemele si dificultatile existentiale.

Nu stiu daca Yalom face un serviciu psihoterapiei existentiale declarand, entuziast, ca atacurile de panica ale lui Kevan au disparut cu totul pe parcursul a 14 ani de terapie. Daca eu as fi Kevan cred ca mi-as dori sa ma vindec ceva mai repede! De asemenea, povestind visul revelator al lui Mark, dupa un an de terapie, ma face sa ma intreb daca are notiuni elementare de calcul al probabilitatilor. Din multimea viselor avute de un om de-a lungul unui an putem extrage, cu un pic de creativitate, orice, inclusiv nelinisti asociate cu incercarile recente ale guvernului roman de a vinde fantasticele zacaminte de cupru (despre care nu vorbea nici dracu’ inainte, dansul fiind cunoscut pentru preferinta pentru locuri intunecate). In plus, din 200-300 de vise, cel putin unul va avea o legatura puternica, si emotionanta, cu moartea, macar unul care a fost precedat de vizionarea unui film horror).

Nu vreau sa diminuez meritele lucrarii lui Yalom si sa descurajez editurile din Romania care ne delecteaza cu, cum zise Seligman?, „cel mai mare autor de fictiune psihologica”. Dar nici nu vreau, in cazul in care esti un fan al profesorului emerit de la Stanford, sa citesti in stare de somn (cu facultatile critice adormite, asta vreau sa spun). Din 100 de psihologi clinicieni care practica psihoterapia, unul singur este de orientare existentiala. Intelegi cumva de ce? Daca nu intelegi, iti recomand sa-ti monitorizezi visele timp de 6-12 luni. Te asigur ca vei avea unul revelator.

„Ea: Atunci cand iubesti pe cineva stii care ii sunt nevoile.

El: Eu te iubesc dar nu stiu care iti sunt nevoile daca nu mi le comunici.

Ea: Inseamna ca nu ma iubesti. Daca m-ai iubi, ai sti.”

Nu am mai scris de mult un articol despre biasuri. Nu ti se facuse putin dor? Conversatia de mai sus este un exemplu de efect al perseverentei  intr-o credinta: ea isi protejeaza credinta (enuntata in prima propozitie) sau, daca vrei un termen mai dramatic, se agata de ea, respingand dezvaluirea lui onesta.

Ceea ce ea crede este mai important decat ceea ce el simte („eu te iubesc”). Credinta mai importanta decat realitatea, gandurile mai importante decat faptele. Te intalnesti si tu cu astfel de situatii? Ti se pare sanatos sa negi realitatea pentru a-ti afirma credintele?

Ps Voi reveni si cu un alt exemplu. Oare pentru ca sunt perseverent?

Saptamana trecuta, cand am efectuat singura mea calatorie cu metroul, s-a intamplat sa ma asez langa o tanara care citea „Muntele vrajit”. Wow, mi-am spus in sinea mea, in metroul bucurestean se citeste Thomas Mann! (oare ce se citeste in masini, in zilele cand exista blocaje in trafic?) Ceea ce vecina mea temporara si, posibil, erudita, nu stia, cred, este ca Thomas Mann, la varsta de 71 de ani (in 1946), a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. A murit 9 ani mai tarziu.

Mann, una din constiintele cele mai avansate ale timpului sau (a inteles pericolul reprezentat de doctrina nazista si s-a opus in mod vehement, fiind obligat sa emigreze in 1938), era fumator. Nu stiu daca nicotina este un catalizator al inspiratiei (a primit Nobel pentru literatura in 1929) dar stiu despre Thomas Mann ca era dependent de ea. Oricine, in zilele noastre, s-ar gandi ca era de asteptat ca marele scriitor, fumator pasionat, sa aiba probleme (serioase) cu plamanii. Ei bine:

Medicii care au avut grija de Mann nu au facut nicio legatura intre fumat si cancerul pulmonar.

Pe vremea aceea, fumatul inca era inofensiv. Abia in 1964, in US, au devenit publice rezultatele unui studiu care demonstra intr-un mod extrem de convingator conexiunea dintre minunata indeletnicire si nu la fel de simpatica boala fatala. Astazi, fara a termina facultatea de medicina, suntem cu totii constienti de efectele nocive ale fumatului, fiind suficient sa citim ce scrie pe pachetele de tigari (iar predictia mea este ca in 20-30 de ani va fi interzis, tutunul asezandu-se, cu mandrie, alaturi de heroina-potentialul de dependenta al heroinei este doar cu putin mai mare decat cel al nicotinei!)

Probabil nu ma crezi, mai ales daca esti fumator, dar mai vorbim noi prin 2040, ok? Probabil nu crezi nici ca riscul de a dezvolta un cancer pulmonar, daca fumezi, creste cu pana la 3.000 de procente. „Ce-i asta, 3.000 de procente?”. Informatiile statistice, fiind abstracte, au putina relevanta pentru creierele noastre emotionale (care reactioneaza, evident, la lucruri mult mai concrete-nicio radiografie pulmonara inca nu este ceva suficient de concret!)

In plus, nu stii pe cine va care, desi fumeaza un pachet pe zi, a ajuns la 70 de ani si are plamanii sanatosi? Daca nu stii, iti povestesc eu: Jeanne Louise Calment a murit in 1997, la 122 de ani. Este persoana cu cea mai mare durata confirmata a vietii (sunt si alti super-centenari care revendica acest titlu dar informatiile privind datele lor de nastere nu sunt sigure). Louise, pe care o poti vedea pe Wiki, la 121 de ani, a fost o fumatoare remarcabila: a fumat pana la 119 ani, cand a renuntat (discutand acest subiect cu o nefumatoare pusa pe gluma, a avansat ipoteza ca aceasta renuntare ar fi putut fi cauza mortii, hi hi!).

Cred ca sunt putine sanse sa nu cunosti si tu pe cineva care se bucura de sanatate, desi fumeaza in fiecare zi. Fireste, nu o poveste de dimensiunea celei de mai sus, ci una mai modesta dar, important, convingatoare: un bunic, o matusa, un vecin, o prietena a unui prieten. Toti acesti oameni contrazic mesajul de pe pachetele de tigari. Si tu, fumator invederat, ai putea avea soarta lor (sa simti si placerea fumatului-care placere, totusi?- si sa-ti pastrezi si sanatatea intacta). Poti fi linistit. Chiar acum poti aprinde, sfidator, o tigara (light, desigur).

Eu nu am fumat niciodata si nu sunt in masura sa vorbesc despre usurinta sau dificultatea renuntarii la acest obicei. Dar am o anumita pricepere vis-a-vis de felurile in care mintile noastre ne pacalesc. In acest caz, al pericolului reprezentat de fumat (pericol extraordinar de real!) suntem inclinati sa acordam mai multa greutate cazului izolat („bunicul meu a fumat 30 de ani, doua pachete pe zi, si nu a avut nici pe dracu’”). Este ca si cum, printr-o magie, cazul izolat anuleaza, sau slabeste, legatura statistica. De ce? Deoarece cazul izolat este o persoana concreta, pe care, poate, chiar o cunosti bine, pe cand informatia statistica este ceva abstract, ceva care nu iti solicita in niciun fel canalele senzoriale. Cu alte cuvinte, partile mai vechi ale creierului tau castiga in disputa cu partile mai noi.

Da,” creierul primitiv” este foarte puternic! E nevoie sa dezvoltam intr-un mod activ creierul aparut, in termeni evolutionisti, cel mai tarziu (cortexul prefrontal). E un proces de durata in care educatia (facuta intr-un anumit fel, dar aceasta este o alta discutie!) are un cuvant foarte greu de spus.

Doamna Calment a putut fuma pana la 119 ani deoarece a avut gene uluitor de bune. ce te face sa crezi ca este si cazul tau? Trebuie sa stii ca probabilitatea de a castiga, duminica, la „6 din 49” este mai mare decat probabilitatea de a dispune si tu de combinatia genetica a (de acum decedatei) Jeanne Louise Calment.Daca iti risti sanatatea cu un astfel de pariu in mod sigur motivatia ta nu este rationala. Este irationala! Creierul primitiv (etajele emotionale) a invins! (si nu poate anticipa consecintele in acelasi fel in care o musca, incercand sa iasa prin geam, la urmatoarea tentativa nu-si poate reprezenta impactul ci e plina de speranta-am exagerat putin, nu insinuez ca ai avea creierul fiintelor iubitoare de rahat, off, presimt ca te-am enervat si mai tare si iti si explic, intentionez sa creez o emotie puternica astfel incat articolul sa devina memorabil, in psihologie se stie de mult ca informatia se engrameaza mai profund intr-un context emotional).

Un caz izolat nu invalideaza o tendinta probabilista.

Nu mai exista nicio indoiala ca fumatul reprezinta un factor de risc urias, nu doar pentru plamani ci si pentru alte organe (imbatranirea pielii, domnisoara? Impotenta, domnule?). Dar probabilitatea este altceva decat certitudinea. Statistica nu ne poate spune cine anume va face cancer pulmonar. Ea spune doar atat: din 100 de persoane care fumeaza 20 vor dezvolta, cu siguranta, un cancer pulmonar! Insa nu stie cine sunt acesti 20. Ai putea fi printre ei.

Insa de ce sa risti? Sunt beneficiile mai mari decat costurile? Orice analiza rationala iti va spune ca „nu”. Off, am spus „rationala”? Adica sa ne folosim inteligenta cea rece si impersonala? Sa ne uitam la fapte? (din 100 de persoane care au atins varsta de 85 de ani doar 5 sunt fumatoare, studiu din 1991 al Univ. Berkeley) Sa fim ceva mai mult decat verisorii nostri, cimpanzeii, incapabili sa pastreze bananele pentru maine, intr-un experiment faimos? (se bateau cu ele si a doua zi flamanzeau). E greu, e neobisnuit..and it’s not fun. But cancer it’s not fun, either.

Sunt la film. Nu obisnuiesc sa merg dar am cedat invitatiei irezistibile lansate de un Homo sapiens sapiens (varianta Bare Escentuals). Nefiind un agent rational, nu am intreprins investigatii preliminare. Asa ca acum sunt la inceputul a ceea ce pare un calvar de 110 minute (au trecut 10 si e limpede ca nu se va schimba nimic, filmul fiind o capodopera a lipsei de profesionalism). Ma consult cu cinefila mea insotitoare si, uimitor, e de aceeasi parere. Ii propun sa ne ridicam discret si sa ne luam talpasita catre meleaguri mai prietenoase. Insa in sinea mea sper sa refuze („la naiba, am platit jumatate de milion, lei vechi, pe biletele astea!”-invitatia a fost a ei dar eu sunt barbat cu status, deci n-as fi acceptat niciodata sa plateasca ea). Fireste ca refuza, fiind si ea un agent la fel de (i)rational.

Asa ca iata-ne ramanand si suportand, cu stoicism, cea mai nereusita productie din istoria cinematografiei mondiale. Seneca ne-ar fi invidiat si ar fi avut de ce: am rezistat pana la final! Nu am plecat. Cum sa pleci cand ai platit jumatate de milion pe bilete? Trebuie sa fii nebun, e ca si cum ai arunca banii pe ferestra!

Nu ti s-a intamplat niciodata? Un concert, o piesa de teatru, poate chiar un film, spectacole pentru care ai platit, eventual o suma frumusica, si nu ai plecat desi mai aveai putin si mureai de plictiseala sau de nervi. De fapt, spectacolul era atat de prost incat ai fi fost in stare chiar sa platesti ceva in plus pentru a putea pleca. Dar nu ai facut-o.  Ai ramas pe baricade. Ai suportat. Ai inghitit galusca. Ai suferit. Trebuia sa ramai: platisei pentru asta!

Pare absurd? Sa nu pleci de la un film prost? Sa nu arunci o carte lipsita de valoare? Sa pastrezi un CD  nesatisfacator doar pentru ca te-a costat niste banuti? Sa ramai intr-un loc de vacanta suspect de asemanator, simbolic vorbind, cu Guantanamo, numai pentru ca ai platit jumatate din salariu pe el? (si intreaga alocatie a copilului, pe cateva luni, in cazul parintilor denaturati) Sunt aceste decizii stupide? Sunt ridicole? Le putem permite curcilor sa se dezlantuie?

Comportamente generate de decizii irationale, nu incape nicio indoiala! (marturisire vinovata: nu am fost la film, am inventat totul din ratiuni dramatice, nu fac lucruri atat de prostesti ci de o magnitudine superioara)

Ce-ar putea sta in spatele lor? Cum se explica? Sunt inscrise in psihologia noastra? Oare in acelasi fel gresesc si cei care ne conduc si iau decizii ce frizeaza handicapul mental, incepand proiecte a caror finalizare este mai costisitoare decat presupusele roade ale investitiei? Suntem noi, simplii muritori si ei, la fel de simplii politicieni, prizonierii unor mecanisme arhaice? Lucram, cu totii, la un monument al irationalitatii vizibil din alta galaxie?

Hai sa revenim la exemplul cu filmul! Daca am platit biletul si raman pana la final sunt un exemplu de consistenta, nu esti de acord? Ceea ce am inceput, termin, sunt un om serios. Nu fac lucrurile pe jumatate. Te poti baza pe mine: am zis ca mergem la film, am mers la film si stam pana la sfarsit! (ce spui de varianta „am hotarat sa ne casatorim, ne-am casatorit si acum suferim, asta este, daca suntem consistenti suportam pana la final, asa fac oamenii maturi/integri/responsabili, isi asuma deciziile”?).

Am platit spectacolul si acum stau pana la final deoarece nu vreau sa pierd banii, iti place mai mult aceasta justificare? (aversiunea fata de pierdere) Cum, gasesti ceva nelalocul lui in ea? Nu e nimic in neregula, am investit in acest film (jumatate de milion, sa ne amintim) si acum „consum” produsul pentru care am platit. E adevarat ca nu-mi place, dar ce mai conteaza, am platit pentru el!

Hai sa facem o pauza! (respiratie abdominala 2 minute). Si sa o luam mai usor: daca am platit pentru spectacol banii sunt deja pierduti. Nu mai pot fi recuperati. Sunt de domeniul trecutului. S-au dus, intr-un fel, au fost „ingropati”. Ce conteaza acum? Viitoarele pierderi! (si castiguri, normal, dar acum discutam despre pierderi) Fiecare minut suplimentar petrecut in aceasta sala de cinema este un minut pierdut, deoarece nu-mi place ce vad (ma plictisesc sau, mai grav, ma enervez cu o rata de crestere logaritmica).

Eu trebuie sa decid in functie de pierderile din viitor (singurele asupra carora mai am control) si nu in functie de cele din trecut! Trecutul e trecut si acum nu mai conteaza. Asta imi spune (poate si tie) ratiunea. Un om inteligent se ridica si pleaca. Daca ramane pierde si mai mult decat a pierdut deja (banii pe bilete). Este ca si cum ai fi cumparat o prajitura apetisanta si, de la prima inghititura, iti vine sa vomiti insa o mananci constiincios deoarece, nu-i asa, ai platit-o! In acest caz „hrana” e reprezentata de imagini si de idei (sau absenta lor, mai degraba)

O activitate pe care ai inceput-o si in care, daca persisti, pierzi, trebuie oprita imediat, indiferent cat ai investit in ea!

Investitia nu mai poate fi recuperata si orice continuare a activitatii, in prezent, reprezinta o pierdere suplimentara. Poate ca e usor sa realizezi asta cand ma refer la filme proaste sau la prajituri toxice insa ce spui de urmatoarele exemple mai „grele”? (atentie, plecam de la ipoteza evaluarii continuarii activitatii ca „perdanta”)

  • O facultate pe care ai inceput-o
  • O scoala de formare in consiliere si psihoterapie pe care ai inceput-o
  • O linie de cariera pe care ai intrat
  • O relatie de cuplu initiata (si o casa cumparata, impreuna, eventual)
  • Un set de masuri economice in derulare
  • O reforma a unei institutii (sau a unui sector, de pilda invatamantul)
  • Un imprumut colosal oferit unei tari (ce sa zic si eu, Grecia, poate?)

Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.

Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)

Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?

Construit de Sorin