sunk cost bias

Sunt la film. Nu obisnuiesc sa merg dar am cedat invitatiei irezistibile lansate de un Homo sapiens sapiens (varianta Bare Escentuals). Nefiind un agent rational, nu am intreprins investigatii preliminare. Asa ca acum sunt la inceputul a ceea ce pare un calvar de 110 minute (au trecut 10 si e limpede ca nu se va schimba nimic, filmul fiind o capodopera a lipsei de profesionalism). Ma consult cu cinefila mea insotitoare si, uimitor, e de aceeasi parere. Ii propun sa ne ridicam discret si sa ne luam talpasita catre meleaguri mai prietenoase. Insa in sinea mea sper sa refuze („la naiba, am platit jumatate de milion, lei vechi, pe biletele astea!”-invitatia a fost a ei dar eu sunt barbat cu status, deci n-as fi acceptat niciodata sa plateasca ea). Fireste ca refuza, fiind si ea un agent la fel de (i)rational.

Asa ca iata-ne ramanand si suportand, cu stoicism, cea mai nereusita productie din istoria cinematografiei mondiale. Seneca ne-ar fi invidiat si ar fi avut de ce: am rezistat pana la final! Nu am plecat. Cum sa pleci cand ai platit jumatate de milion pe bilete? Trebuie sa fii nebun, e ca si cum ai arunca banii pe ferestra!

Nu ti s-a intamplat niciodata? Un concert, o piesa de teatru, poate chiar un film, spectacole pentru care ai platit, eventual o suma frumusica, si nu ai plecat desi mai aveai putin si mureai de plictiseala sau de nervi. De fapt, spectacolul era atat de prost incat ai fi fost in stare chiar sa platesti ceva in plus pentru a putea pleca. Dar nu ai facut-o.  Ai ramas pe baricade. Ai suportat. Ai inghitit galusca. Ai suferit. Trebuia sa ramai: platisei pentru asta!

Pare absurd? Sa nu pleci de la un film prost? Sa nu arunci o carte lipsita de valoare? Sa pastrezi un CD  nesatisfacator doar pentru ca te-a costat niste banuti? Sa ramai intr-un loc de vacanta suspect de asemanator, simbolic vorbind, cu Guantanamo, numai pentru ca ai platit jumatate din salariu pe el? (si intreaga alocatie a copilului, pe cateva luni, in cazul parintilor denaturati) Sunt aceste decizii stupide? Sunt ridicole? Le putem permite curcilor sa se dezlantuie?

Comportamente generate de decizii irationale, nu incape nicio indoiala! (marturisire vinovata: nu am fost la film, am inventat totul din ratiuni dramatice, nu fac lucruri atat de prostesti ci de o magnitudine superioara)

Ce-ar putea sta in spatele lor? Cum se explica? Sunt inscrise in psihologia noastra? Oare in acelasi fel gresesc si cei care ne conduc si iau decizii ce frizeaza handicapul mental, incepand proiecte a caror finalizare este mai costisitoare decat presupusele roade ale investitiei? Suntem noi, simplii muritori si ei, la fel de simplii politicieni, prizonierii unor mecanisme arhaice? Lucram, cu totii, la un monument al irationalitatii vizibil din alta galaxie?

Hai sa revenim la exemplul cu filmul! Daca am platit biletul si raman pana la final sunt un exemplu de consistenta, nu esti de acord? Ceea ce am inceput, termin, sunt un om serios. Nu fac lucrurile pe jumatate. Te poti baza pe mine: am zis ca mergem la film, am mers la film si stam pana la sfarsit! (ce spui de varianta „am hotarat sa ne casatorim, ne-am casatorit si acum suferim, asta este, daca suntem consistenti suportam pana la final, asa fac oamenii maturi/integri/responsabili, isi asuma deciziile”?).

Am platit spectacolul si acum stau pana la final deoarece nu vreau sa pierd banii, iti place mai mult aceasta justificare? (aversiunea fata de pierdere) Cum, gasesti ceva nelalocul lui in ea? Nu e nimic in neregula, am investit in acest film (jumatate de milion, sa ne amintim) si acum „consum” produsul pentru care am platit. E adevarat ca nu-mi place, dar ce mai conteaza, am platit pentru el!

Hai sa facem o pauza! (respiratie abdominala 2 minute). Si sa o luam mai usor: daca am platit pentru spectacol banii sunt deja pierduti. Nu mai pot fi recuperati. Sunt de domeniul trecutului. S-au dus, intr-un fel, au fost „ingropati”. Ce conteaza acum? Viitoarele pierderi! (si castiguri, normal, dar acum discutam despre pierderi) Fiecare minut suplimentar petrecut in aceasta sala de cinema este un minut pierdut, deoarece nu-mi place ce vad (ma plictisesc sau, mai grav, ma enervez cu o rata de crestere logaritmica).

Eu trebuie sa decid in functie de pierderile din viitor (singurele asupra carora mai am control) si nu in functie de cele din trecut! Trecutul e trecut si acum nu mai conteaza. Asta imi spune (poate si tie) ratiunea. Un om inteligent se ridica si pleaca. Daca ramane pierde si mai mult decat a pierdut deja (banii pe bilete). Este ca si cum ai fi cumparat o prajitura apetisanta si, de la prima inghititura, iti vine sa vomiti insa o mananci constiincios deoarece, nu-i asa, ai platit-o! In acest caz „hrana” e reprezentata de imagini si de idei (sau absenta lor, mai degraba)

O activitate pe care ai inceput-o si in care, daca persisti, pierzi, trebuie oprita imediat, indiferent cat ai investit in ea!

Investitia nu mai poate fi recuperata si orice continuare a activitatii, in prezent, reprezinta o pierdere suplimentara. Poate ca e usor sa realizezi asta cand ma refer la filme proaste sau la prajituri toxice insa ce spui de urmatoarele exemple mai „grele”? (atentie, plecam de la ipoteza evaluarii continuarii activitatii ca „perdanta”)

  • O facultate pe care ai inceput-o
  • O scoala de formare in consiliere si psihoterapie pe care ai inceput-o
  • O linie de cariera pe care ai intrat
  • O relatie de cuplu initiata (si o casa cumparata, impreuna, eventual)
  • Un set de masuri economice in derulare
  • O reforma a unei institutii (sau a unui sector, de pilda invatamantul)
  • Un imprumut colosal oferit unei tari (ce sa zic si eu, Grecia, poate?)

Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.

Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)

Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?


Publicat

în

de către

Etichete: