Arhive pentru august 4th, 2012

Tanarul psiholog Dorin Agapie, pe care il paste un doctorat, ma pune la grea incercare si imi solicita tot felul de carti de care n-au auzit, imi sopteste un spiridus, nici profesorii lui. Drept pedeapsa l-am pus sa scrie recenzii. Voila:

”Willpower. Redescovering the greatest human strength by Roy F. Baumeister and John Tierney, 2011, The Penguin Press.

 

Autocontrolul este o putere vitală (a se citi „necesară”) și cheia succesului în viață.

Inteligența și Autocontrolul sunt două caracteristici personale care oferă predicții pentru ”rezultatele pozitive” în viață. Deocamdată nu s-a descoperit cum poți crește nivelul inteligenței pe o durată lungă, însă autocontrolul poate fi antrenat.

Roy Baumeister a observant în studiile realizate cum voința (willpower) le oferă oamenilor puterea de a persevera în acțiuni (de orice tip) și cum pierd din autocontrol în momentele în care voința este epuizată.

Walter Mischel, fără să-și propună, de altfel nici nu a folosit termeni  ca ”willpower” sau ”self-control” (decât mai târziu) în rezultatele studiului, a demonstrat că subiecții de (doar!) 4 ani cu un autocontrol puternic, mai târziu când au crescut:

– au avut rezultate mai bune în timpul școlii și la SAT (echivalentul bacalaureatului).

– au devenit mai populari printre colegii și profesorii lor.

– aveau salarii mai mari.

– aveau indicele de masă corporală mai mic (un risc scăzut pentru supraponderalitate/obezitate).

– existau riscuri mai mici să menționeze că au avut probleme cu adicția de substanțe.

 

Alte studii au arătat că personele cu un autocontrol mai puternic:

– la locul de muncă, sunt „cotate” mai bine de către colegi și subordonați.

– formează relații interpersonale securizante și satisfăcătoare.

– sunt mai stabile emoțional și au riscuri scăzute pentru anxietate, depresie, paranoia, psihoze, comportament obsesiv-compulsiv, probleme în alimentație și abuz de alcool.

– se enervează mai rar, iar atunci când se enervează, riscurile să devină agresive (verbal și/sau fizic) sunt mai scăzute. Persoanele cu un autocontrol scăzut sunt predispuse să-și lovească partenerii  și să comită o serie de alte infracțiuni.

 

Un studiu longitudinal, publicat în 2010, a „urmărit” 1000 de copii din Noua Zeelandă de la naștere până la treizeci și doi de ani. Copiii cu un autocontrol mai mare au crescut în adulți:

 

– cu o sănătate fizică (inclusiv riscuri scăzute pentru obezitate, boli prin transmitere sexuală și dinți mai sănătoși) mai bună.

– aveau șanse mai mari să se implice într-o relație de cuplu/parteneriat de lungă durată (mariaj stabil) și astfel să-și crească propriii copii în prezența ambilor părinți.

 

Iar copiii cu autocontrolul mai slab au crescut în adulți:

 

– cu riscuri mai mari de a consuma alcool sau droguri.

– cu un nivel financiar mai scăzut (salarii mai mici, depozite în bănci cu sume mai mici de bani și foarte puțin probabil să dețină un titlu de proprietate al unei case).

– cu riscuri crescute de a-și crește proprii copii în prezența unui singur părinte (presupunându-se că datorită adaptării dificile la o relație de lungă durată care cere… autocontrol).

– cu riscuri de a intra în închisoare. Dintre cei cu autocontrol slab, mai mult de 40% aveau până la vârsta de 32 ani o infracțiune penală, în comparație cu 12%, din cei cu autocontrolul mai puternic.

 

„Cum și cât menții autocontrolul?” sau „Câtă voință să ai!?”

Ego-Depletion este temenul pe care l-a propulsat Baumeister. El descrie capacitatea scăzută a oamenilor de a reglementa propriile gânduri, emoțiile și acțiuni. Mai exact, oamenii au o capacitate limitată a voinței și, după ce își folosesc această „energie”, la un moment dat, cedează. Pentru a realiza un cadru și mai clar voi povesti pe scurt primul experiment (au urmat multe altele, cu design-uri diferite) realizat de Baumeister ce a evidențiat „epuizarea ego-ului”.

Primul pas:

Se invită studenți flămânzi (așa cerea metodologia) în laborator unde tocmai au fost scose din cuptor prăjituri savuroase. Pe masa unde erau așezate dulciurile se afla și un bol cu ridichi.

 

Al doilea pas:

Se împart studenții, aleator, în trei grupe:

Grupul dulciurilor: Au fost invitați să mănânce din prăjituri și din celelalte dulciurile de pe masă.

Grupul ridichilor: Au fost invitați să mănânce doar ridichi din bolul așezat pe masă, unde erau de asemenea și dulciurile puse.

Grupul de control: Nu au fost invitați în camera cu mâncare și nu li s-a oferit niciun tip de hrană.

Deoarece cercetătorii sunt nemiloși, i-au lăsat singuri în cameră pe subiecți, pe rând, observându-i printr-un mic geam ascuns. Au putut vedea cum cei din ”grupul ridichilor” au fost tentați (autocontrol!) să mănânce din prăjituri.

 

Al treilea pas:

Studenții au fost mințiți că urmează o probă care măsoară inteligența. Astfel, li s-au distribuit tuturor subiecților, într-o altă cameră, puzzle-uri geometrice insolubile. Ceea ce au urmărit cercetătorii a fost defapt cât de mult durează până cedează subiecții.

 

Rezultate:

În medie, cei din grupul dulciurilor au lucrat 20 de minute la sarcina imposibilă, la fel de mult ca și cei din grupul de control. Cei din grupul ridichilor au cedat după doar 8 minute, deoarece deja și-au exercitat o parte din „energia” voinței când salivau în fața dulciurilor și erau tentați să le mănânce.

 

Neural, ego-depletion se poate explica prin activarea mai slabă a cotexului cingulate anterior, zona din creier crucială în autocontrol. Ea identifică nepotrivirile dintre ceea ce dorești să faci și ceea ce faci în realitate. Ca de exemplu când ai într-o mână telefonul mobil, în cealaltă mână un hambuger și te ”trezești” (datorită acestei zone) că duci telefonul spre gură pentru a-l mânca. Mai este cunoscută ca the conflict-monitoring system și the error-detection system. Astfel când sistemul de detecție al erorilor este diminuat (prin activitatea neuronală mai slabă), oamenii au probleme în controlul reacțiilor și trebuie să se ”forțeze” pentru a realiza sarcini pe care le-ar fi realizat mult mai ușor dacă nu aveau ego-ul epuizat.

 

Ego-depletion creează două probleme înlănțuite. Puterea voinței scade și craving-urile sunt simțite mai puternic. Unele studii au demonstrat că până și durerea cronică extrage o parte din „energia” voinței , deoarece mintea se concentrează pe ignorarea durerii.

 

Ai o cantitate finită de putere a voinței, care se pierde în timp ce o utilizezi și folosești din această cantitate pentru orice tip de sarcină.

Pe 31 decembrie îți vei scrie (încerc eu acum la întâmplare) lista de New Year Resolutions. Ai notat că o să te lași de țigări, o să faci exerciții în fiecare zi, o să te plimbi în natură în fiecare weekend, o să-ți găsești un job mai bun, sau o să avansezi la actualul job. Nu uiți nici de prieteni și ți-ai rezervat unele zile din săptămână pentru a petrece timp cu ei. Nici pe părinți (sau copii, în funcție de caz) nu i-ai uitat și i-ai trecut pe listă că îi vei suna mai des. Casa o să o decorezi, eventual o să o mobilezi. Mâncarea nesănătoasă nu o să mai existe în dieta ta. O să-ți găsești un (nou) partener și multe altele pe care probabil nu vei reuși să le îndeplinești. În acest caz, tocmai o listă lungă plină de dorințe este problema și nu ar trebui să te lamentezi că nu ai destulă voință. Nimeni nu are o rezervă atât de mare pentru atâtea obiective. Cel mai indicat este să-ți stabilești un singur scop, în funcție de priorități, să-l urmezi și după ce l-ai realizat, să treci la următorul.

 

E o putere magică? Nu. Este glucoză.

Mâncarea aflată în procesul de digestie, se transformă (și) în glucoză. Ea intră în sistemul circulator și este transportată prin corp. Cea mai mare cantitate de glucoză este consumată de mușchi, inimă și ficat și de sistemul imunitar când ești bolnav. Glucoza nu ajunge la creier, însă este transformată în neurotransmițători. Celulele tale din creier folosesc acești neurotransmițători să trimită semnale.

Legătura dintre glucoză și autocontrol a fost demonstrată în studiile cu persoane care au hipoglicemie. Acestea sunt predispuse în a avea probleme în ceea ce privește concentrarea și controlarea emoțiilor negative. Măsurând toleranța la glucoză în Finlanda, o echipă de cercetători, au putut prezice cu o acuratețe de 80% ce deținuți dintr-o închisoare vor comite infracțiuni violente după ce se vor elibera. Alte studii au demonstrat că exercitarea autocontrolului a dus la o scădere mare a glucozei din corp.

 

PMS sau faza luteală a ciclului menstrual.

Simptomele PMS-ului se datorează lipsei de glucoză. Mai exact, în această perioadă, organismul femeilor canalizează cea mai multă energie către ovare și activitățile conexe, precum producerea unei cantități mari de hormoni. Cum glucoza este „furată” de către sistemul reproducător, rămâne mai puțină pentru restul corpului. În general femeile au riscuri mai mici de „blocări” ale autocontrolului în comparație cu bărbații, însă în faza luteală, problemele autocontrolului se înrăutățesc semnificativ. Am putea spune că faza luteală, hipoglicemia și diabetul sunt exemple naturale prin care ne este demonstrat ce se întâmplă când organismul are deficit de glucoză.

 

Ce poți face ca să nu-ți scadă nivelul de glucoză.

  1. Mănâncă. Cel mai bun start este un mic dejun sănătos. În special când ai de luat decizii grele, de dat examene, ședințe, de rezolvat probleme semnificative în cuplu și alte obiective prioritare în viața ta.
  2. Dietă diversificată. Zahărul se transformă cel mai rapid în glucoză, însă este sănătos să-ți iei energia din toate grupele de mâncare. Astfel, poți folosi zahărul (dulciurile) ca pe un… truc! Dacă știi că vei avea nevoie de un autocontrol puternic pentru o anumită sarcină, profită și mănâncă un baton de ciocolată (e doar un exemplu) însă nu transforma acest truc într-o strategie de lungă durată.
  3. Când ești bolnav, păstrează glucoza pentru sistemul imunitar. Dacă nu poți lipsi (deși așa ar fi cel mai indicat) de la job, școală sau alte activități, încearcă să nu te implici în sarcini care-ți cer un autocontrol puternic.
  4. Când îți este somn, dormi. Deprivarea de somn s-a dovedit că afectează prelucrarea glucozei, care duce la afectarea autocontrolului, sau pe termen mai lung, la risc mărit pentru diabet.

 

Religia și autocontrolul.

Deși oamenii de știință (în mare parte) sunt sceptici (pe bună dreptate) când vine vorba de religie, aceasta are o mare influență asupra oamenilor prin evoluarea unor mecanisme în decursul a mii de ani prin care autocontrolul are de câștigat.

– meditația și rugăciunea, în unele cazuri, la ore fixe.

– postul (cât autocontrol îți trebuie aici!).

– atât timp cât ești adept al unei religii și prioritățile sunt clare (fie și stabilite de un zeu imaginar), sunt reduse sau chiar dispar unele conflicte între valorile și obiectivele tale proprii (pe care ar trebui să le clarifici prin puterea voinței). Astfel, economisești o mare parte din (mai sus menționata) glucoză.

– monitorizarea comportamentului este un pas important în realizarea unor scopuri personale și în antrenarea autocontrolului. Când te urmărește Dumnezeu sau comunitatea religioasă din care faci parte ești cu siguranță mai atent la propriul comportament, de exemplu la ce pui în gură (lapte în ziua de post).

 

Self-esteem vs. Self-control

S-au făcut multe studii pe stima de stine de-a lungul timpului. Concluzia finală este că un nivel ridicat al stimei de sine nu duce la o eficiență ridicată în „rezultatele vieții”. Stima de sine ridicată nu este predictor în peformanțele școlare sau profesionale și nu previne nici consumul de tutun, alcool, droguri sau comportamentele sexuale timpurii. Partea cea mai dezavantajoasă este că un nivel (prea) ridicat al stimei de sine duce la narcisism, care, cel puțin în Statele Unite ale Americii se dezvoltă din ce în ce mai mult în rândul copiilor. Sunt și avantaje. Ea dezvoltă inițativa și te simți (mai) bine (well-being ridicat).

 

În educația copiilor pune accent pe dezvoltarea autocontrolului.

Nu spune nimeni că nu este indicat să te simți bine cu tine însuți. Dar accentul în ultimii ani, cel puțin în America, în educația copiiilor a fost pus cu precădere pe dezvoltarea unei stime de sine ridicate. Nu e tocmai greșit, dar nici cel mai indicat nu este. Educația ar trebui să aibe cu precădere accentul pus pe dezvoltarea unui autocontrol puternic. Pentru că mai multe vei descoperi în carte pe acest subiect menționez doar două idei principale:

 

  1. Copiii au nevoie de REGULI. Ce fel de reguli? CLARE. Pentru cine? Pentru EI.

Regulile sunt folositoare doar când copiii le cunosc și le înțeleg.

De acceea când aud întâmplător, pe stradă, un ”argument” din partea părintelui către copil de genul ”pentru că așa spun eu”, fug, cât mai departe, pentru că empatizez prea mult cu copilul ce aude astfel de explicații și ies demonii din mine.

 

  1. Există 3 fațete în spatele pedepselor aplicate copiiilor. În ordinea descrescătoare a importanței acestea sunt:
  2. Fermitatea.
  3. Rapiditatea.
  4. Severitatea.

 

Multe persoane (din păcate) asociază disciplina cu pedeapsa severă. Această fațetă este cea mai puțin importantă în educarea copiilor, ba mai mult este contraproductivă. Pedepsele grele oferă copiiilor o perspectivă greșită asupra vieții, astfel ei văd realitatea ca fiind crudă/rea/nemiloasă și că agresivitatea este adecvată. Rapiditatea în stabilirea unor pedepse, după comportamentul neadecvat, este mai importantă decât greutatea pedepsei în sine. Fermitatea în menținerea unei pedepse (care poate fi doar o mustrare) este cea mai importantă fațetă. Ea are cele mai bune rezultate în corectarea comportamentelor dăunătoare.

 

Autocontrolul în dietă sau dieta în autocontrol.

Bănuiesc că ai auzit de Oprah Winfrey. Până și eu am auzit de ea deși am renunțat la televizor acum 4 ani de zile. Doamna în cauză se luptă de mult timp cu kilogramele. Și nu se luptă singură. Are o întreagă echipă în spate. Antrenor personal, nutriționist, bucătar, consilier. Nu îi cunosc (și nici nu mă interesează) proporțiile să știu dacă intră în categoria persoanelor supraponderale, însă este plinuță și în același timp are un autocontrol puternic.

 

Cum este posibil?

Supraponderalitatea nu este un semn al unui autocontrol slab. Oprah Paradox (termen oferit de autori) descrie faptul că până și persoanele cu un autocontrol puternic au dificultăți în a-și controla greutatea.

 

Înainte de a începe o dietă trebuie să respecți următoarele 3 principii:

  1. Să nu ții niciodată o dietă.
  2. Să nu(-ți) promiți că vei renunța la ciocolată sau orice alt tip de mâncare.
  3. Fie că te critici pe tine sau pe alții, nu asocia supraponderalitatea cu autocontrol slab.

Dieta este ca un fel de superputere pe care o poți folosi cu rezultate satisfăcătoare cam o dată în viață. Când începi o dietă, corpul tău crede că este o perioadă grea, timp de foamete (când trăiam în savană nu aveam hypermarketul la două stații de ratb) și se ține strâns de fiecare celulă de grăsime din corp.

Cel mai important este să-ți stabilești obiective realiste. Când nu-ți place ce vezi în oglindă, nu-ți trebuie un autocontrol puternic pentru a începe o dietă drastică ci trebuie să-ți reamintești că dieta funcționeză o perioadă, dar pe termen lung de obicei este un eșec. Pentru a nu mânca, o persoană care ține dietă trebuie să-și folosească voința. Pentru a avea o voință puternică (glucoza, glucoza), persoana în cauză trebuie să mănânce. Se bat cap în cap. În loc să-ți rispești energia într-o dietă, mănâncă destul pentru a avea glucoză în sânge și folosește autocontrolul în strategii de lungă durată.

 

-renunță la planurile generale prin care vei reduce numărul de calorii. Definește planuri specifice pentru comportamentul tău în situații particulare. Evident că viața e plină de surprize, dar poți anticipa o serie de situații, de exemplu când ești tentat/ă de mâncarea (nu prea sănătoasă) de la o petrecere. Iar când vei da peste o situație nouă, pe care nu ai anticipat-o, poți prelua o strategie folosită în alt context, ori îți folosești creativitatea pentru dezvoltarea uneia noi.

– scrie aceste strategii (pe calculator sau creion-hârtie). Te va ajuta mai mult.

– cand scrii strategiile folosește forma „Dacă se întâmplă X situație, o să fac Y lucru.” . Ajută la transferarea controlului asupra comportamentului în dezvoltarea unor procese automatizate. Iar efortul se va diminua pentru a-ți menține strategia.

– când mănânci, încearcă să nu te uiți la TV. S-a dovedit că dacă vizionezi programe TV sau filme în timp ce mănânci, numărul caloriilor consumate crește. La fel și când socializezi la masă cu familia și/sau prietenii. Îți concentrezi mai mult atenția asupra companiei și mai puțin la ceea ce mănânci, sau cât mănânci.

-monitorizare atentă cât mai frecventă. Un pas important în stabilirea scopurilor este monitorizarea propriului comportament.

-să nu spui niciodată, niciodată (la mâncare, evident). Poți să-ți spui că ”O să mănânc asta mai târziu”. Astfel îți satisfaci dorința într-un anumit grad și pentru organism s-a dovedit că este mai puțin frustrant să-ți spui ”mai târziu” decât ”niciodată”. Iar mai târziu, s-ar putea să nu-ți mai dorești ceea ai amânat să mănânci.

 

În speranța că ți-am stârnit curiozitatea asupra cărții, menționez că mai există niște capitole despre/din care n-am scris nimic. Capitolul 4 abordează autocontrolul în luarea deciziilor și cum intervine ego-depletion după ce luăm anumite hotărâri. Capitolul 5 vorbește despre self-awareness în autocontrol și impactul informației publice vs informației private în stabilirea scopurilor personale. Capitolul 6 se numește ”Can willpower be strengthened?” – îți pot răspunde acum cu DA însă cum anume, vei descoperi singur/ă în ultima parte a cărții ”The Future of willpower – more gain, less strain.”.”

 

P.s. Precedenta recenzie a inregistrat un numar ametitor de like-uri, aproape la egalitate cu recenzia unei alte tinere absolvente, Rodica Ionescu, alta lipitoare (o spun cu afectiune) pe capul meu. Serios, nu stiu cum sa le scot invatatura din cap acestor „copii”! Oare ei nu stiu ca Aliodor (cel cu flacara violet si alte idei colorate) este doctorand in psihologie si psihoterapeut?

 

In plin sezon al spiridusilor dornici de aprofundare a cunostintelor la MIT si al zanelor care-si petrec noptile intre copertile unui manual de fizica relativista, aflu ca Vaticanul ofera un curs de doua luni (doar atat?)  la capatul caruia o persoana dedicata va detine competente in exorcism. Aproape sigur calugarul eliberat ieri, detinator al unei barbi respectabile (nu stiu daca expresie a celor sase ani petrecuti in inchisoare), nu-l va urma, si nu pentru ca este ortodox (aranjamentele sunt mereu posibile) ci pentru ca nu mai are nimic de invatat.

El a performat deja o exorcizare fabuloasa acum sase ani, rastignind o maicuta pe cruce, timp de trei zile. Ah, si omorand-o cu aceasta ocazie. Oamenii needucati spun ca tanara respectiva ar fi fost bolnava de schizofrenie, nicidecum posedata de diavol. Iti vine sa crezi ca aceste lucruri se intampla in Romania, in secolul 21?

Posedand acum un CV impresionant, robul Domnului eliberat conditionat din inchisoare, cu trei ani mai repede, ar putea fi solicitat si in asistarea altor forme de psihopatologie, de la tulburare afectiva bipolara pana la (aproape) banalele atacuri de panica, desi sper sa renunte la proceduri chinuitoare. O multime de demoni, sunt convins, acum, sub influenta unui val mistic venit dinspre penitenciarul Vaslui, au inchiriat spatii de diverse marimi in sufletele acestor oameni si asteapta, cu adrenalina zvacnind in cornite, intalnirea cu exorcistul mioritic. Spre rusinea mea, sunt alaturi de ei!

Daca va fi sa fiti izgoniti, dragi demoni, atunci fie ca lucrarea aceasta sa fie opera unui specialist in sanatate mentala (psihiatru, psiholog clinician, psihoterapeut) si nu a unui tanar plin de bune intentii dar victima nefericita, si inconstienta, a gandirii irationale. Iar in ce priveste oferta Vaticanului (nu am inteles daca se studiaza zi de zi sau sunt cursuri condensate, de weekend), sper sa ramana o simpla oferta extravaganta.

Acum cateva ore, numai, cateva persoane aflate, aparent, in deplinatatea facultatilor mintale, si destul de simpatice, pe deasupra, au acceptat sa scrie urmatorul text, semnandu-se sub el si punand data de ieri: „Sunt de acord sa-mi vand sufletul lui Adrian pentru o suma de bani pe care o vom negocia direct”. Jur ca este adevarat, sunt chiar in fata mea documentele (de fapt, niste sfrijite de biletele 9 ori 9 centimetri).

Un numar cvadruplu de persoane, de asemenea participante la acest experiment stiintific, au refuzat umila mea propunere. Este adevarat, ne-am distrat copios comentand aceste optiuni. Insa notele de umor nu pot ascunde, mai ales observatorilor vigilenti, sau doar lenti, latura intunecata pe care si tu, poate, o banuiai de mult iar acum a iesit, in sfarsit, la suprafata.

Fara nicio gluma, sunt in posesia a patru suflete. Maine ma duc la notar!

Unul din cei care au refuzat cumplita intelegere a argumentat ca nu ar fi dorit sa-l pun sa tehnoredacteze un text (el nemaiavand liber arbitru, conform propriei definitii a sufletului, deci fiind in situatia de a se conforma cererilor mele), fiind mai mult decat evident ca ma subestimeaza (sunt pregatit sa solicit lucruri absolut scandaloase, de exemplu participarea fortata, daca va fi nevoie insotita de tortura, la un curs de gandire critica).

Toata aceasta super-afacere, din perspectiva mea, a fost facilitata de intrarea in luna decembrie, o perioada a anului pe care o ador, din urmatorul motiv: mi se reveleaza o lume extraordinara, cu batranei care merg prin aer, trasi de animale rumegatoare care pot ajunge pana la 300 de kg, femei care nasc in absenta unui contact sexual si cetateni care merg pe apa. O serie de alte fiinte (Marele Alb, Marele Negru-nu e nicio ironie, asa se numesc rasele!) urmeaza a fi supuse unei exterminari in masa, spre bucuria delicata a unor suflete alese, blande , impaciuitoare si, mai presus de orice, nonviolente.

Am o sensibilitate, fireste, maladiva, prin intensitate, la aspectele absurde ale existentei umane si am inceput, inca din aceasta seara, sa rad. Insa doar cu un ochi. Oare de ce?

O prietena adevarata a blogului (articol preluat de pe un alt blog), cu un respect pentru autoritate de care incerc sa o vindec, imi spune ca am scris excesiv de multe articole pe tema mortii in ultima vreme. Din curiozitate stiintifica, am cautat in ultimele 10 articole publicate si am gasit, cu indulgenta, unul. Biasul de confirmare, plus efectul de vividness, actioneaza din nou!

Si daca raportul ar fi fost nu de 1:10 ci de 1:20 impresia, pentru unii dintre noi, ar putea fi aceeasi. Deoarece se vorbeste foarte putin despre moarte, iar subiectul este, prin el insusi, inspaimantator, aparitia lui chiar meteorica (nu spun ca ar fi cazul meu) nu e usor de uitat (memoria ii rezerva fisiere speciale).

Trecand peste amanuntele tehnice, trebuie sa marturisesc (vinovat?) ca amintesc in mod intentionat de moarte deoarece cred ca un astfel de exercitiu ne poate fi util, trezindu-ne, periodic, din inertia in care legile Universului (sau doar ale mediului social) ne tenteaza sa intram. Nu ma pot compara cu Irving Yalom (acolo sa vezi atentie acordata mortii!-apropo, am fost extrem de placut surprins cand am constatat ca ultima lui carte, tradusa la noi cu titlul „Privind soarele in fata”, i-a fost dedicata, printre altii, si lui Jerome Frank, autorul unei carti tulburatoare despre psihoterapie, tulburatoare pentru unii terapeuti, vreau sa spun, carora li s-a parut ca autorul desfiinteaza psihoterapia (Dorele, probleme cu IQ-ul?), realitatea fiind cu totul alta).

Cred ca este important sa ne amintim de moarte, si nu e nimic distructiv in aceasta atitudine, daca ne obisnuim cu angoasa starnita de idee (deoarece pentru nimeni nu este o experienta), in acelasi fel in care este important sa ne amintim ca putem vedea (le-ai multumit ochilor, azi, ca sa evoc un articol mai vechi deloc popular?), ca putem auzi (adica urechile inca functioneaza) sau ca putem merge sau alerga (vorbeste cu un olog pe aceasta tema, daca ti se pare putin lucru).

Toate aceste lucruri simple le vom pierde, treptat sau dintr-o data, si moartea, care este simbolul prin excelenta al pierderii, intim intrepatrunsa cu viata (priveste frunzele!) ne poate aminti ca nu le-am pierdut inca, ne poate sopti ca inca sunt aici, ca inca le putem face (daca tot veni vorba, cand ai alergat ultima data mai mult de 3 minute?), ca nu sunt deloc de la sine intelese, prin urmare, to cut a long story short,ca suntem, din fericire, vii si am putea valorifica intr-un mod inteligent aceasta sansa.

Cand ma refer, din cand in cand, la moarte, o fac, spuneam, intentionat, si nu pentru ca vreau sa ma pozitionez pe o nisa de care toata lumea fuge (sau vreau, din acea parte a sinelui meu dornica sa foloseasca cunostintele de psihologie sociala adunate din tot felul de surse, mai putin de la profesorii mei din facultate) ci pentru ca imi propun sa iti (si sa imi) amintesc un fapt simplu, anume ca timpul tau este limitat, pe firava noastra planeta, ca, daca ai o singura viata la dispozitie, ar putea fi interesant sa o traiesti in felul tau (adica sa nu traiesti viata proiectata, dorita sau asteptata de un altul, oricine ar fi acel altul, si repet asta, oricine ar fi acel altul:mama, tata, sotul, sotia, iubitul, amanta, copilul, bunicii sau autoritati externe, admirabile sau dubioase) si, daca este posibil, daca esti atent, daca iti amintesti suficient de des (mai vino pe aici!), sa nu o irosesti! Oare am fost explicit?

  • Timpul tau este limitat
  • Merita sa-ti traiesti viata in felul tau original (unic)
  • Exista pericolul sa o irosesti, daca uiti

Aceste idei, si alte cateva, de care nu mai am timp acum (tin cont de propriile mele recomandari, ce ciudat!), le desfasor periodic, sau vreau sa le transmit telepatic, si codificat, din temuta familie etimologica a lui a muri-moarte. Mi se pare ca sunt constructiv. E adevarat, te-am dus, cu imaginatia, exact pe marginea prapastiei. Este natural sa te cuprinda ameteala! Dar stii ceva? Nu este necesar sa privesti! Daca o faci sau nu aceasta responsabilitate iti apartine. Misiunea asumata de mine, de care ma achit cu o frecventa discutabila, este sa-ti amintesc, si sa-ti reamintesc, ca un maestru zen unui discipol recalcitrant (am ales scoala zen pentru ca este singura scoala spirituala in care se mai poate rade sanatos), un lucru mic, mic de tot:

Prapastia exista!

Cineva m-a intrebat, zilele trecute, daca sunt de acord cu plecarea tinerilor in strainatate, la studii. In mod evident, persoana respectiva nu citeste cele doua situri si nu este, astfel, la curent cu pozitia mea fata de  cele mai bune universitati din lume, in special cele americane, pozitie cu care, poate, te-am innebunit si pe tine pana la punctul in care, daca esti in zona 20+, sa-ti doresti sa faci acest pas.

Solicitarea „acordului” era, in realitate, o forma de a afla valoarea morala pe care o atribui unei astfel de optiuni. Altfel spus, interlocutorul meu ma intreba daca merita sa studiezi in strainatate, fie tu, fie, daca esti parinte, copilul tau. Mai mult, intrebarea se extinde la a stabili daca merita sa incepi sa economisesti bani, copilul tau fiind acum in stadiul mersului in patru labe, astfel incat la 18 ani, daca el doreste, sa-i poti oferi, in termeni financiari, sansa de a studia acolo unde doreste.

Nu e o intrebare usoara, cu extensie cu tot, mai ales ca raspunsul la a doua parte angajeaza o serie de sacrificii pe care incepi sa le faci inca de acum (taxa pe un an la o universitate americana de top poate ajunge si la 40.000 USD, adica salariul tau pe 10 ani, daca se intampla sa fii bugetar, si asta in conditiile in care, in cei 10 ani, inveti sa extragi prana din aer, deoarece pentru hrana cea de toate zilele nu-ti mai ramane nimic).

Cum adica, profesorii de la noi nu sunt buni? Ce poate fi asa de grozav la „ei”? Nu cumva studiile in strainatate sunt supraestimate si, in realitate, nu exista o diferenta notabila, in planul educatiei, intre Romania si tarile mai avansate din toate punctele de vedere? Nu vreau sa intind prea mult coarda fortand o analogie intre cea mai buna universitate din Somalia si Universitatea Bucuresti (sau Babes Bolyai, pentru a nu-i dezamagi pe vizitatorii mei din Cluj-da, stiu ca existati, imi spune Google Analytics!) respectiv Universitatea Bucuresti si Harvard (sau Cambridge) University. Un tanar care studiaza acum in US, poate si dintr-un exces de entuziasm, dar avand si unele temeiuri, compara conditiile de studiu din Romania respectiv Statele Unite (o universitate de top) cu diferenta dintre un CAP si NASA. Nu-i dau numele pentru a-l proteja de furia profesorilor care i-au fost colegi sau a nationalistilor de profesie. Totusi, aducand discutia intr-o zona mai moderata, e posibil ca diferentele dintre „noi” si „ei” sa fie semnificative.

Intr-un astfel de context, raspunsul meu la intrebarea serioasa a interlocutorului meu (parinte, trebuie mentionat), poate diferit de al tau, este „da, sunt de acord”, adica „ exista mai multa valoare in alegerea unei universitati bune din afara, daca aceasta alegere ii apartine lui si nu tie”. Imediat apar o serie de alte intrebari din sfera morala: Insa tara ta a investit in tine timp de 12 ani (asta inseamna invatamant gratuit), ce faci acum, te duci sa inveti la altii si, foarte probabil, sa ramai acolo? Ce dai inapoi tarii tale? Nu cumva  esti un tradator si un hot? Cum ar fi ca, atunci cand parintii tai, care au investit in tine, atunci cand vor fi batrani si bolnavi, sa fie lasati sa moara, deoarece tu ti-ai gasit fericirea in alta parte si nu-ti mai pasa de ei? Cat de degradanta moral este o astfel de alegere?

Aceste intrebari nu potfi ocolite. Ele sunt, de fapt, foarte puternice (nu pentru toti, fireste, ci doar pentru cei care au descoperit dimensiunea morala a existentei noastre, oarecum taratoare, pe pamant). Vreau, de aceea, sa separ optiunea de a studia in strainatate de optiunea de a ramane acolo, pentru a trai pana la sfarsitul vietii. Si sa te las pe tine, daca nu aveai cine stie ce treaba (in plan mental) in weekend, sa meditezi la urmatoarea intrebare: (in cazul in care copilul tau isi va dori cand va fi mare)

Merita sa incepi sa faci sacrificii si sa renunti, astfel, la o parte din bucuriile tale legitime?

Fara nicio indoiala, o astfel de intrebare este expresia activitatii cortexului prefrontal, acolo unde rezida capacitatile noastre de anticipare si planificare a viitorului. Poate fi stingheritor sau dureros ca, la 18-19 ani, copilul tau sa declare ca doreste sa studieze la o universitate din primele 100 in lume si sa te intrebe cum il poti ajuta financiar in acest sens iar tu sa nu ai un raspuns. De aceea, daca ai raspuns pozitiv la intrebarea de mai sus, e timpul sa incepi sa faci economii inca de azi, adica sa-ti refuzi, in mod sistematic, placeri si satisfactii la care, culmea, esti indreptatit. Dar ce te faci daca raspunsul este „nu”? Ce te faci daca, in realitate, nu merita si este un act de nemarginita prostie sa te angajezi in astfel de sacrificii?

Vezi, nu e usor sa ai lobi frontali dezvoltati! Sau, avandu-i, sa-i folosesti! Simt ca deja ti-am stricat weekendul si gasesc potrivit sa ma opresc. Insa peste 10-20 de ani, este posibil ca inca sa-ti amintesti de aceasta simbolica, si provocatoare, conversatie.

Construit de Sorin