O prietena adevarata a blogului (articol preluat de pe un alt blog), cu un respect pentru autoritate de care incerc sa o vindec, imi spune ca am scris excesiv de multe articole pe tema mortii in ultima vreme. Din curiozitate stiintifica, am cautat in ultimele 10 articole publicate si am gasit, cu indulgenta, unul. Biasul de confirmare, plus efectul de vividness, actioneaza din nou!
Si daca raportul ar fi fost nu de 1:10 ci de 1:20 impresia, pentru unii dintre noi, ar putea fi aceeasi. Deoarece se vorbeste foarte putin despre moarte, iar subiectul este, prin el insusi, inspaimantator, aparitia lui chiar meteorica (nu spun ca ar fi cazul meu) nu e usor de uitat (memoria ii rezerva fisiere speciale).
Trecand peste amanuntele tehnice, trebuie sa marturisesc (vinovat?) ca amintesc in mod intentionat de moarte deoarece cred ca un astfel de exercitiu ne poate fi util, trezindu-ne, periodic, din inertia in care legile Universului (sau doar ale mediului social) ne tenteaza sa intram. Nu ma pot compara cu Irving Yalom (acolo sa vezi atentie acordata mortii!-apropo, am fost extrem de placut surprins cand am constatat ca ultima lui carte, tradusa la noi cu titlul „Privind soarele in fata”, i-a fost dedicata, printre altii, si lui Jerome Frank, autorul unei carti tulburatoare despre psihoterapie, tulburatoare pentru unii terapeuti, vreau sa spun, carora li s-a parut ca autorul desfiinteaza psihoterapia (Dorele, probleme cu IQ-ul?), realitatea fiind cu totul alta).
Cred ca este important sa ne amintim de moarte, si nu e nimic distructiv in aceasta atitudine, daca ne obisnuim cu angoasa starnita de idee (deoarece pentru nimeni nu este o experienta), in acelasi fel in care este important sa ne amintim ca putem vedea (le-ai multumit ochilor, azi, ca sa evoc un articol mai vechi deloc popular?), ca putem auzi (adica urechile inca functioneaza) sau ca putem merge sau alerga (vorbeste cu un olog pe aceasta tema, daca ti se pare putin lucru).
Toate aceste lucruri simple le vom pierde, treptat sau dintr-o data, si moartea, care este simbolul prin excelenta al pierderii, intim intrepatrunsa cu viata (priveste frunzele!) ne poate aminti ca nu le-am pierdut inca, ne poate sopti ca inca sunt aici, ca inca le putem face (daca tot veni vorba, cand ai alergat ultima data mai mult de 3 minute?), ca nu sunt deloc de la sine intelese, prin urmare, to cut a long story short,ca suntem, din fericire, vii si am putea valorifica intr-un mod inteligent aceasta sansa.
Cand ma refer, din cand in cand, la moarte, o fac, spuneam, intentionat, si nu pentru ca vreau sa ma pozitionez pe o nisa de care toata lumea fuge (sau vreau, din acea parte a sinelui meu dornica sa foloseasca cunostintele de psihologie sociala adunate din tot felul de surse, mai putin de la profesorii mei din facultate) ci pentru ca imi propun sa iti (si sa imi) amintesc un fapt simplu, anume ca timpul tau este limitat, pe firava noastra planeta, ca, daca ai o singura viata la dispozitie, ar putea fi interesant sa o traiesti in felul tau (adica sa nu traiesti viata proiectata, dorita sau asteptata de un altul, oricine ar fi acel altul, si repet asta, oricine ar fi acel altul:mama, tata, sotul, sotia, iubitul, amanta, copilul, bunicii sau autoritati externe, admirabile sau dubioase) si, daca este posibil, daca esti atent, daca iti amintesti suficient de des (mai vino pe aici!), sa nu o irosesti! Oare am fost explicit?
- Timpul tau este limitat
- Merita sa-ti traiesti viata in felul tau original (unic)
- Exista pericolul sa o irosesti, daca uiti
Aceste idei, si alte cateva, de care nu mai am timp acum (tin cont de propriile mele recomandari, ce ciudat!), le desfasor periodic, sau vreau sa le transmit telepatic, si codificat, din temuta familie etimologica a lui a muri-moarte. Mi se pare ca sunt constructiv. E adevarat, te-am dus, cu imaginatia, exact pe marginea prapastiei. Este natural sa te cuprinda ameteala! Dar stii ceva? Nu este necesar sa privesti! Daca o faci sau nu aceasta responsabilitate iti apartine. Misiunea asumata de mine, de care ma achit cu o frecventa discutabila, este sa-ti amintesc, si sa-ti reamintesc, ca un maestru zen unui discipol recalcitrant (am ales scoala zen pentru ca este singura scoala spirituala in care se mai poate rade sanatos), un lucru mic, mic de tot:
Prapastia exista!