Arhive pentru septembrie 4th, 2011

Cine a avut curiozitatea (sau a fost obligat de profesori) sa deschida un manual american de psihologie sociala si, rasfoindu-l, sa fi ajuns si la capitolul cognitiei sociale, a fost, probabil, impresionat de felul in care oamenii isi formeaza impresiile si, ulterior, actioneaza in baza lor. Scriu acest articol inspirat de un altul, din Business Insider, peste care am dat, intamplator, in aceasta dimineata. Acesta contine un fel de harta mondiala a stereotipurilor nationale. E destul de amuzanta desi, pe alocuri, poate da si fiori. Pentru italieni, noi, romanii, suntem „hoti” in timp ce finlandezii sunt „fabricanti de telefoane” iar tarile baltice sunt locuite de „triburi baltice”. Pentru elvetieni suntem „saracii din sud”, italienii sunt „lumea a treia”, scotienii sunt „alcoolici”  in timp ce suedezii sunt „ca noi, dar mai plictisitori”. Pentru britanici suntem doar niste „imigranti”, spre deosebire de norvegieni, care sunt o colectie de „triburi jegoase dar bogate”. Pentru americani Spania e un fel de Mexic, noi suntem asociati cu Dracula, Marea Britanie este „Mummy” iar tarile scandinave sunt o uniune socialista. In sfarsit, pentru polonezi suntem doar „tigani” in timp ce Franta e plina cu „pussies”.

Sigur ca nu trebuie sa luam in serios aceste evaluari publicate in editia de astazi a unui website american lansat in 2009 si condus de un tip caruia i s-a interzis sa mai lucreze pe Wall Street, dupa ce a fost condamnat pentru frauda. Insa stereotipurile reprezinta un lucru foarte serios, mai ales daca esti interesat sa fii tratat corect de alti oameni si, la randul tau, sa nu cazi in capcana discriminarilor. Psihologia sociala le studiaza de mult timp si astfel a descoperit, pe rand, efectul de priming, amorsajul si profetia care se autoimplineste. La ultima o sa ma refer in continuare, desi nu am scris-o cu bold. Iar experimentul pe care l-am ales este unul destul de popular, in cercurile educate. Cu toate acestea, din cate am putut remarca, nu este  nici inteles pana la capat, nici tratat intr-un mod critic, mai ales de cei care citesc psihologie fara sa detina o expertiza in domeniu.

In 1966 (si nu in 1968:atunci a fost publicata cartea) Robert Rosenthal si Lenore Jacobson i-au pacalit pe profesorii de la o scoala elementara in urmatorul fel: La inceputul unului scolar au administrat copiilor un test capabil, chipurile, sa prezica performanta scolara in viitorul apropiat. Dar testul nu masura asa ceva (iti spun si numele lui dar nu-l cauta deoarece nu exista: „The Harvard Test of Inflected Acquisition”). Cei doi psihologi au scris numele copiilor pe cate o bucatica de hartie, le-au pus intr-o palarie si au extras, la intamplare, cateva biletele (20% din copiii din fiecare clasa). Acestia au fost numiti „bloomers” iar profesorii lor au fost informati ca vor inflori, din punct de vedere intelectual, in curand.

Apoi au plecat si s-au mai intors la sfarsitul anului scolar. Masurand inteligenta copiilor cu acelasi test IQ (veritabil) pe care l-au folosit si la inceput, au realizat, cu uimire, ca cei 20% etichetati, din start, drept „bloomers”, au inregistrat un salt de 4 puncte IQ. Altfel spus, asteptarile au devenit realitate iar profetia s-a implinit. De ce?

Deoarece profesorii i-au tratat diferit pe copii. Repet, copiii nu erau, in medie, diferiti, insa profesorii au fost indusi in eroare (psihologii le-au plantat un stereotip in cap, ca sa raman intr-o ambianta vegetala). Ce inseamna ca i-au tratat diferit? Simplu: le-au oferit mai multa atentie, le-au zambit mai des, au fost mai calzi, le-au dat mai multe sanse de a raspunde. Consecinta: un progres intelectual al copiilor.

Minunat, nu-i asa? Cine spunea ca inteligenta este in proportie de 50-70% heritabila? (adica este puternic influentata de gene) Iata ce efect uimitor poate avea un mediu ofertant. Hai sa-i determinam pe profesori sa-si schimbe asteptarile in raport cu copiii si vom avea un salt in IQ care-i va face sa moara de invidie si pe vecinii extraterestri, putin disponibili, deocamdata, sa ne viziteze, poate din motive asociate cu nivelul de sofisticare mentala.

Acest efect (efectul Pygmalion) a fost replicat de alte studii, intr-o mare varietate de scoli. Ar trebui sa ne dea de gandit. Totusi, sunt cateva lucruri, apropo de gandire, pe care entuziastii le pierd din vedere:

  1. Efectul nu este mare (doar cateva puncte)
  2. Efectul este aproape nul atunci cand profesorii isi cunosc bine copiii din clasa.

Raudenbush (1984) a demonstrat ca in cazul profesorilor care isi cunosteau elevii de cel putin cateva saptamani salturile asteptate nu s-au mai produs. Gandeste-te ca esti profesoara si „stii ce le poate pielea” copiilor din clasa ta, adica ai deja o impresie definita in raport cu ei. Crezi ca un psiholog cu barba, insotit de o tanara asistenta, relativ sexy, in ciuda cosurilor de pe fata, te va convinge ca Marean are un potential intelectual neobisnuit cand tu ai fost deja expusa la un numar ametitor de perle? Sau, parinte fiind, poate un strain care manevreza cateva foi pompos numite „teste” sa te determine sa crezi in inteligenta superioara a fiului tau care se taraste de la o corijenta la alta, de ani buni?

Rosenthal insusi a revenit asupra propriului studiu in 1994. E bine sa fim informati si sa cunoastem mecanismele psihologice, mai ales daca lucram cu alti oameni (parinti, profesori, manageri, consilieri). Pe de alta parte, exista riscul unei intelegeri superficiale, mai ales daca, pe vremea cand eram noi insine scolari sau studenti, nu ne-a indrumat nimeni in directia dezvoltarii abilitatilor de gandire critica. Poate de astazi, cel putin in privinta fenomenului profetiei autoimplinite (varianta „efecte asupra IQ-ului”), esti o persoana mai avizata. Sau poate asta e doar asteptarea mea!

R. Rosenthal & D.B. Rubin, ‘Interpersonal Expectancy Effects: The First 345 Studies’, The Behavioural and Brain Sciences, vol. III (1978) 377-86

R. Rosenthal (1994), „Interpersonal expectancy effects:a 30-year perspective”, Current Directions in Psychological Science

Rosenthal, R., & Jacobson, L. (1966). Teacher’s expectancies: Determinants of pupils’ IQ gains, Psychological Reports, 19, 115-118

 

 

 

 

Fiind foarte interesat de viata am ajuns, fireste, sa fiu interesat si de bacterii. Bacterii si virusi, te-ai gandit vreodata la aceste minuscule fiinte, cateva dintre ele malefice? (dar nu in sensul ca ne vor raul, ele doar fac ceea ce stiu sa faca, in absenta oricarei constiinte de sine-sau esti cumva unul din aceia care considera ca si germenii au constiinta, ma rog, o samanta de constiinta, de origine divina, bineinteles?)

Am aflat, astfel, ca pe mana mea, pe care o privesc acum, se afla pana la 200 de milioane de microscopice vietuitoare. Din pacate, sau poate taman invers, nu vad nici macar una! Asa ca e bine sa stii, cand iubita ta (si reciproc) te atinge tandru pe fata, iti livreaza simultan si cateva milioane de procariote (cele care au stapanit Pamantul timp de un miliard de ani, cel putin). Oare am distrus romantismul unui gest iubitor? (oare de aceea te atinge mai rar in ultimul timp, te protejeaza?) sper ca nu. De ce sa nu integram si bacteriile in schimburile noastre afective zilnice? (in loc de „Mangaie-ma putin pe frunte/gat/par!” un „Ah, daca mi-ai putea oferi macar 20 de milioane de bacterii personale, in zona lobilor frontali”).

Stiinta nu este romantica si, dupa cum o prezint eu aici, pare chiar cinica. Poate pentru ca functionarea noastra mentala este limitata de prejudecati? Chiar in acest moment, noi respiram (sau ne circulam sangele-vezi un alt articol) deoarece acum trei miliarde de ani niste macromolecule, lipsite de viata, din intamplare, au nimerit peste posibilitatea de a se autoreproduce. Oricat ar parea de ciudat sau inacceptabil, mai ales pentru visatorii preferati de o misterioasa Inteligenta Cosmica pentru a primi revelatii, noi suntem urmasii acelor molecule. Mie aceasta mi se pare o minune mult mai mare! Este admirabil un ceasornicar descurcaret care face un ceas dar este absolut uimitor si cu totul stupefiant un ceas care se face singur! Asta vreau sa spun cand afirm, cu nesfarsite dovezi, ca suntem urmasii acelor molecule lipsite de viata. Suntem copiii acestui Univers fizic (sau chimic, daca nu ti-a placut fizica) si am sosit intr-un moment in care Viata, aparuta candva din intamplare, produce, spontan, ultimul racnet de „ceas”: constiinta (dar nu la bacterii, imi reafirma pozitia elitista, din punctul lor de vedere)

A spune „eu”, in conditiile in care pe ambele maini se afla 400 de milioane de „ei”, mi se pare oarecum arbitrar. Intelegand aceste lucruri, nu am deloc sentimentul ca sunt o entitate desi limbajul ma pacaleste in fiecare moment astfel incat sa cred asta. Mai degraba sunt asemenea unui club (sportiv sau de as zice de noapte, daca as fi Mutu sau Surdu-nu glumesc, acesti sportivi chiar exista). Cateva miliarde de fiinte graviteaza in jurul „meu”, intrand si iesind cu rapiditate iar altele sunt ceva mai stabile in „mine” (de exemplu celulele din peretele intestinal, care se schimba la cate patru ore). Nu exista un „ceva” neschimbator pe care sa il numesc „eu”. Exista cuvantul „eu” care desemneaza acest club invizibil dar foarte real (credeai ca te-ai casatorit cu „ea”?)

Cum poate banuiesti deja, acest articol nu se refera la bacterii dragute, neutre sau infricosatoare. Nici la identitate sau spiritualitatea de doi banuti. Vreau sa-o ofer  unui chimist american de origine vieneza care a lucrat in Mexic ceea ce i se cuvine: prestigiul!

Toti stramosii nostri s-au reprodus cu succes si astfel ne-au oferit sansa de a face umbra rabdatorului Pamant si, uneori, a straluci putin. Dar stii de ce? (printre altele) Pentru ca nu se inventasera anticonceptionalele! Eu scriu acum folosind tastatura acestui laptop (pe care, apropo, se afla mai multe bacterii decat pe o toaleta curatata de apa, si asta nu pentru ca sunt un ingalat mizerabil si scarnav, la fel este si tastatura ta) deoarece stramosii mei de acum doar doua sute de ani nu s-au protejat printr-o micuta pastila (si nici macar cu un intestin de oaie-precursorul prezervativului modern). Am spus candva ca inventarea pilulei anticonceptionale rivalizeaza cu nasterea lui Iisus Hristos, starnind consternare. Azi vreau sa-mi retrag aceasta afirmatie obraznica: e chiar un eveniment mai important! Forta religiei crestine slabeste, putin cate putin, pe cand pilula are in fata un viitor nemasurabil cu privirea. Iar efectele, desi nu indeajuns de vizibile, pentru cineva care priveste fara sa vada, sunt colosale. De aceea, zic, inventatorul ei merita mai multa notorietate:

Carl Djerassi.

Intr-un mic laborator din Mexico-City (si nu intr-o multinationala cu sute de aparate si incaperi) a avut ideea de a sintetiza pe cale artificila progesteronul (da, in colaborare cu un laborator din statul american Wisconsin). Cand s-a intamplat acest eveniment de importanta planetara?

In 1951!

Un omulet, intr-o camaruta, schimband pentru totdeauna istoria lumii. Nu puteam sa rezist! (exact genul de oameni care imi plac la nebunie: originali, creativi, revolutionand un domeniu, o profesie, un sistem de gandire sau un aspect al vietii). Am ales astazi, la mai bine de 50 de ani, sa-l fac mai cunoscut decat Salmonella (sau Escherichia Coli, sau Gigi Becali). Pe planeta noastra, reproducerea continua, evident. Doar ca acum fiintele constiente au extraoptiuni.

Eurostat este echivalentul Institutului National de Statistica la nivel european (Comisia Europeana) si ofera lecturi instructive ca modalitate de petrecere a timpului liber, cel putin pentru mine. Am aflat, astfel, ca una din doua romance cu varste intre 18 si 34 de ani locuieste cu un barbat (mariaj/uniune consensuala), acest procent fiind depasit doar in Finlanda (63%) si Suedia (61%). Suntem, prin urmare, intr-o confortabila dar nefriguroasa (fiind vorba de intimitate) companie nordica. Cele mai refractare tinere femei, din acest punct de vedere (a locui impreuna cu un partener) sunt irlandezele (doar una din trei). Revenind pe plaiurile simbolizate de indrazneata oaie  se pune intrebarea: cu cine locuieste a doua tanara femeie din Romania? Eurostat lasa misterul sociologic sa planeze. Mi-ar fi placut sa stiu daca mai degraba cu familia, cu o prietena sau singura desi cred ca ultima ipoteza este si cea mai putin probabila (femeile se tem de singuratate, asa ne spun toate studiile psihologice).

Insa pentru a compensa frustrarea, Eurostat ne spune ca dintre tinerele cu varste intre 25 si 34 de ani (te incadrezi?) doar 2% mai locuiesc cu parintii. Da, trebuie sa mentionez si in ce tari: Danemarca, Finlanda si Suedia. Hmm, nu e ciudata emanciparea asta scandinava? Adica la Stockholm, din 100 de femei tinere (25-34) doar doua mai locuiesc cu mami si tati? Au primit vitamine speciale cand erau mici? De unde aceasta uriasa disponibilitate si putinta de a-si lua zborul? (evident ca in spatele retoricii mele se afla admiratia, sunt un prieten al separarii de familie si al asumarii depline a responsabilitatii pentru propria viata, incepand cu 21-24 de ani, adica finalizarea studiilor universitare si postuniversitare si inteleg ca am dezvoltat o gandire nepotrivita pentru acest colt sud-est  european de lume-si mi-am pus in cap cativa parinti ca urmare a incurajarii constante a copiilor lor, copii cu drept de vot si manevrand cu usurinta ovarele cu ajutorul  O.C.P.,in directia „parasirii” prietenoase, dar definitive, a cuibului)

In 2007, din 100 de romani doar 4 locuiau cu chirie (eu fiind unul din ei, in aceasta situatie, se pare, dezonoranta). De ce? Deoarece in Romania exista cel mai mare numar de proprietari din intreaga Europa. Nemtii sunt cei mai refractari la a cumpara apartamente sau case, urmati indeaproape de austrieci si olandezi. Problema pentru cativa dintre concetatenii mei (ma refer la cei care au luat credite in perioada de varf al preturilor locuinteler) este ca multi ani de acum inainte sunt, intr-un fel, sclavii in libertate ai bancilor. Un apartament cumparat acum 3 ani, de exemplu, daca ar fi vandut astazi, nu ar reusi sa treaca de 60% din pretul initial (vanzatorul a facut o afacere fabuloasa). Ce se intampla cu restul de 40%? Pentru mai multa concretete: sa zicem 40.000 de euro? Debitorul trebuie sa-i restituie (plus lacoma dobanda instituita de banci) fara sa primeasca nimic in schimb. E foarte greu sa te confrunti cu aceasta cruda realitate fara sa fii, dupa caz, revoltat, furios sau sa te deprimi. Simpatizez cu cei aflati in aceasta situatie dar inteleg, in acelasi timp, responsabilitatea care le revine. Pe de alta parte, sunt un adversar al politicii actuale a bancilor, interesate, am impresia, sa exploateze la maximum necunoasterea, timiditatea sau angajamentul civic modest al romanilor. Este ca si cum ar spune:”Sunteti fraieri asa ca trebuie sa platiti!” Suntem fraieri, recunosc (e doar efect de halo, eu nu sunt dator nimanui) si tocmai de aceea avem nevoie de educatie, de sprijin si de un context favorabil cresterii. Pe de alta parte, accept ca este o iluzie sa asteptam acest sprijin de la lumea corporatista, animata de cel mai feroce egocentrism (corporatiile sunt noile animale luptand pentru supravietuire in jungla capitalista a anilor 2000). Poate ar fi o idee buna sa-l solicitam lui Dumnezeu, intr-o rugaciune colectiva in fiecare duminica, la ora zece? Am putea incerca desi eu, unul , sunt oarecum sceptic, Atotputernicul fiind cunoscut pentru pasivitatea lui memorabila in materie de interventie binefacatoare in favoarea unor popoare (sa ne amintim cat au ratacit evreii prin pustiu in conditiile in care au plecat de la „Bucuresti” si aveau de mers pana la „Roman”-nu glumesc, aceea era distanta de parcurs-si sa nu uitam de patologia comunista care a lovit o parte a Europei dupa WW2)

Poate e timpul sa aruncam un pic de apa rece pe ochi si sa ne luam viata colectiva in propriile maini? Dar asta inseamna cumva sa ne informam, sa cautam sa intelegem ce se intampla in aceasta lume, ce inseamna noua lege a pensiilor, de exemplu, de ce consumam fructe si legume din import, de ce soferii de la Parlament castiga de doua-trei ori mai bine decat un asistent universitar si de ce gigacaloria costa in Danemarca 70 de euro iar in Romania dublu sau triplu? Oare poate fi separata maturitatea de intelegerea fenomenelor sociale, politice si economice care ne afecteaza viata de zi cu zi? Ma pot considera un cetatean responsabil daca sunt preocupat, in turnul meu de fildes, de diferenta dintre awareness si consciousness sau, intr-un perimetru mai larg, de magazinele fancy de la mall?

Eu scriu despre psihologie si spiritualitate (dar nu in sensul clasic) intr-o lume dominata nu de figura arhetipala a lui Iisus Hristos, nici de figurile, poate la fel de iubite sau, dimpotriva, detestate ale parintilor nostri, cu atat mai putin de fiinte desprinse din romanele de succes ale Rowling ci de ceva mult mai empiric, anume cerere si oferta adica, pe scurt, piata. Suntem la piata, oricand si oriunde. Vizitam un blog si nu altul, alegem o facultate de stat si nu una particulara (sau invers), achitam impozite hotarate de oameni pe care nu i-am votat si nu altele, mai rationale, evaluam inconstient posibilii parteneri alaturi de care, intr-o zi, vom investi 50% din capitalul genetic. A da si a lua, a cere si a refuza, jocul infinit al polaritatilor pe multiple niveluri (de la atomi care fac schimb de electroni pana la state care negociaza o moneda comuna), iata realitatea la care suntem provocati sa ne adaptam, chiar acum. Mi se pare fascinant sa o descopar si, impreuna cu tine, daca avem afinitati in gandire, sa o schimbam pe ici pe colo. Nu l-as coopta si pe nenea Iancu, dansul fiind oarecum decedat. Mai degraba pe alde Bill Gates, adica genul de oameni care cumpara azi o bicicleta, o vand peste un timp la pretul unui BMW (istoria actiunilor Microsoft, incepand cu 1986) si apoi renunta la o parte din avere in favoarea unor cauze nobile.

Suntem in Holocen (pun pariu ca nu stiai). Holocenul este o epoca (a inceput acum 10.000 de ani, aproximativ) si ea face parte dintr-o perioada zisa Cuaternara (a inceput acum 2.5 milioane de ani) care, la randul ei, este inclusa intr-o era (era Cenozoica, al carei debut a fost inregistrat acum 65 de milioane de ani). Aceste cifre ametitoare sunt stabilite de geologi lipsiti de frica lui Dumnezeu (conform calculelor bazate pe Vechiul Testament, Pamantul a fost creat acum 5.000 de ani) dar prieteni cu realitatea si instrumentele care o masoara. Erele reflecta schimbarile majore petrecute pe micuta noastra planeta. Pentru noi, obisnuiti cu intervale mai mici, marimea acestor timpuri geologice poate fi deconcertanta. Cu toate acestea, cred ca e util, macar uneori, sa le contemplam pentru a ne putea intelege pozitia corecta nu doar pe Pamant ci si in Univers (aparut in urma cu 13-14 miliarde de ani in urma unei mari explozii de care inca nu au aflat toti oamenii, explozie pentru care radiatia cosmica remanenta depune oricand marturie-Penzias si Wilson, care au descoperit-o din intamplare, crezand initial ca este efectul unor excremente de porumbel pe antena care o capta, au primit Nobel-ul pentru fizica in 1978).

Holocenul este precedat de Pleistocen si, trebuie sa-ti marturisesc, de acolo ni se trag toate. Pleistocenul a durat aproximativ 1.6 milioane de ani, suficient timp pentru ca oamenii-maimuta lipsiti de limbaj, cu creier mic si proprietari de unelte primitive din piatra sa evolueze si sa reuseasca, pe la 3.000 i.e.n sa domesticeasca boul si calul, punandu-i sa traga de care. Noi mostenim creierele acestor hominizi. Nu este o afirmatie hazardata: nu este nici o diferenta structurala  intre creierul modern si creierul unui om de Cro-Magnon (daca l-am intalni azi, in pauza de pranz oferita de corporatia care ne exploateaza, cu un pic de rabdare l-am putea invata sa trimita un e-mail managerului cu care aproape sigur este ruda-pentru buna informare: omul de Cro-Magnon a trait acum 30.000 de ani iar paleoantropologii sustin ca omul de Neanderthal nu a putut concura cu el, fiind astfel scos din competitie pentru totdeauna-cu mici exceptii, ar putea comenta unii cetateni mult prea atenti la buna cuviinta, moralitate si decenta)

In psihologia evolutionista, mediul de viata al acestor stramosi, compus aproape exclusiv din paduri tropicale (se intindeau pana in nordul Germaniei de azi si sudul Alaskai) se numeste mediu ancestral iar mintile noastre de azi sunt asa cum sunt deoarece au rezolvat probleme de adaptare puse de acel mediu (iar mintile care nu au gasit solutii au disparut, fireste, inchizand inca o linie de evolutie pentru gene „proaste”, adica nepotrivite in raport cu mediul). Suntem urmasii acelor oameni (respectiv hominizi) indiferent daca ne place sau nu si, mai ales, indiferent daca vrem sa stim sau nu.

E posibil sa nu-ti convina faptul ca molecula de apa contine doi atomi de hidrogen (ai fi dorit patru) insa moleculei de apa putin ii pasa de discondortul tau emotional. Ea este ceea ce este indiferent de credintele sau preferintele tale. Tot asa, trecutul nostru evolutiv este asa cum este si, in opinia mea, este mai bine sa-l cunoastem decat sa ni-l inchipuim, sa-l infrumusetam sau sa-l negam, aruncand intreaga responsabilitate in spatele unei fiinte omnisciente care ne-a creat pe toti (de fapt nu in totalitate atotstiutoare din moment ce, asemenea unui inginer nepriceput, a pus vasele de sange din ochi inaintea retinei si nu in spatele ei, cum ar fi fost logic-e ca si cum ecranul televizorului tau ar fi asezat in spatele manunchiului de cabluri si tu ar trebui sa privesti printre ele-din fericire creierul a gasit o solutie pentru a acoperi cele 2 pete oarbe, care pot fi identificate, totusi, cu ajutorul unor figuri ingenioase).

Oamenii traiau in grupuri mici, se cunosteau intre ei, nu aveau un loc stabil (adica se miscau de colo-colo) si abia in ultima suta de mii de ani au inceput sa foloseasca propozitii simple pentru a comunica. Durata medie de viata era de 20-30 de ani (iar hominizii de tip Australopithecus, locuitori ai Pamantului acum 3-7 milioane de ani traiau si mai putin: 15-20 de ani). Pentru comparatie e bine sa stii si speranta medie de viata in secolul xiv: 38 de ani (francezii, care se apropie de 90 de ani speranta de viata, protesteaza inflacarat zilele astea deoarece guvernul vrea sa modifice varsta de pensionare de la 60 la 62, adica sa le sterpeleasca 2 ani din cei aproximativ 30 pe care ii mai au de trait fara sa faca nimic-mentionez aceste cifre pentru a intelege unde a ajuns civilizatia noastra in doar cateva secole)

Mancarea nu era propriu-zis o problema (fructe pentru toata lumea) insa reproducerea era (si a ramas o problema) deoarece, asa cum am mentionat intr-un articol anterior, oricine vrea gene bune.

Sau poate te-ai razgandit? Vrei sa faci un copil cu o persoana cu handicap? Daca esti barbat iti doresti o femeie atat de urata incat copiii sa se sperie fie si numai privind-o de la distanta? Daca esti femeie iti doresti un barbat lenes si violent, pentru care sa muncesti ca o apucata si sa ti-o iei (la bataie ma refer) zilnic? Abia astepti sa te insori cu o scorpie nenorocita sau sa te mariti cu un bleg? Vrei sa te casatoresti cu o dementa sau cu un fustangiu notoriu? (stiu, in cazul doi, poate fi interesant pentru ceva de genul one-night stand)

Sunt intrebari retorice, indiferent de credintele noastre religioase, de Iisus pe care il veneram sau de Allah pentru care doborim turnuri gemene. Sta scris in natura noastra de oameni, indifent de rasa, varsta sau sex, sa cautam cele mai bune gene pentru urmasii nostri, adica sa maximizam sansele de propagare a propriilor gene. De aceea absolventii de MBA nu-si cauta partenerele in mahalale iar femeile cu diploma universitara nu umbla prin porturi, in cautarea unor hamali betivi. De aceea tu, daca in orasul tau se afla un cartier rau-famat, faci tot posibilul sa nu ajungi vreodata in el. De aceea nu mergi la spitalul de boli nervoase sau la inchisoare sau la azilul de batrani in cautarea unui partener pe termen lung (si cred ca nici pe termen scurt). Oricat ar fi de dedicati (sau, poate, aserviti) unor idealuri si credinte religioase oamenii, confruntati cu realitatile mai concrete ale vietii, verificabile, admit ca isi doresc cei mai buni parteneri posibili si nu cei mai nepotriviti, adica diferite soiuri de psihopati, ticalosi, brute lipsite de constiinta sau idioti cu acte in regula (nu vreau sa inteleaga cineva ca acesti oameni nu au nevoie de ajutor, dimpotriva, insa eu ma refer acum nu la asistenta sociala si politici publice ci la alegeri de parteneriat).

Dupa ce retorica religioasa este temporar abandonata pentru a rezolva probleme presante puse de nevoile adanci ale Vietii din noi putem oberva cum oamenii sunt, fara sa stie, foarte buni biologi evolutionisti, adica se comporta exact cum legile biologice prezic (in timp ce, la un alt nivel, il slavesc pe Dumnezeu, cel care, in mod misterios, a ales sa puna povara handicapului senzorial, motor sau cognitiv pe umerii altora, probabil pentru fapte rusinoase comise intr-o alta viata, cum cred cei care nu au depasit nivelul simplist si infantil al teoriei Karmei)

Femeile isi doresc cei mai buni parteneri cu putinta si intrebarea este ce fac daca nu ii gasesc? In grupurile de vanatori-culegatori, marimea grupului, se pare, nu depasea 150 de persoane. Trebuie sa se multumeasca cu second best, fiind usor dezamagite. Si daca sunt luati si acestia? Trebuie sa cedeze din nou si nu este exclus sa ajunga sa aiba urmasi cu cineva sub nivelul lor (adica avand un fitness mai slab). Nu este o alegere grozava (sansele de supravietuire ale urmasilor sunt mai mici, avand gene mai slabe) insa e mai bine decat deloc. Toata lumea vrea sa se reproduca, acesta e al doilea imperativ biologic prezent si in calugarii care se lupta cu propriile fantasme in chiliile lor vulnerabile la atacurile diavolesti sau, mai bine zis, testosteronice.

Dar lucrurile nu sunt asa simple. Unii masculi sunt mai atragatori decat altii si, guess what, au acces la mai multe partenere. Sa ne reamintim, suntem in mediu ancestral, nu exista legi, institutii, moralitate prescrisa si sanctiuni, adica sexul este liber iar ideea de monogamie pe viata inca nu s-a inventat.

In medie parteneriatele dureaza 5 ani.

Iar viata dureaza 25-30 de ani cu maturitatea sexuala atinsa in jur de 20 de ani (in timpurile noastre moderne pubertatea coborand foarte mult spre 12 ani). Deoarece sperma este ieftina (usor de produs) interesul reproductiv al masculilor este sa o raspandeasca asa ca un individ atragator nu va refuza alte posibile partenere, blocandu-se intr-o relatie monogama pana la sfarsitul vietii (ce motiv genetic ar avea?) Din aceste motive vorbim despre poliginie (un concept mai larg decat poligamia). Statusul unui mascul apt sa insemineze mai multe femele (care il aleg, fiind foarte atragator) este extrem de ravnit asa ca hominizii cu penis intra intr-o competitie sexuala care continua si in zilele noastre, in forme din cele mai diverse, de la bicepsi impunatori si SUV-uri incredibil de poluante pana la performante artistice sau stiintifice validate social printr-un Oscar sau MacArthur Prize.

Dar si femeile vor sa fie in vederea tipilor care conteaza cu adevarat asa ca nici ele nu sunt scutite de omniprezenta rivalitate si competitie sexuala, motorul cu doua sexe din spatele selectiei naturale si sursa infinit de creativa a unei varietati de trasaturi, caracteristici si activitati culturale (in sensul cel mai larg), o morisca nesfarsita de incercari esuate si inovatii de succes, cu butonul de start intr-o padure ecuatoriala si cu butonul de stop, se pare, dezactivat. Cu siguranta exista si oameni care nu mai participa la jocul reproductiv cu implicatii nebanuite, dar nu pentru ca sunt intelepti detasati de lume, tot asa cum sunt si oameni care se sinucid deoarece nu mai gasesc un sens in vietile lor.

Viata „vrea” sa mearga mai departe, sa se propage, sa se extinda si cred ca mai degraba suntem prieteni cu Ea atunci cand ne miscam pe directia acelui impuls decat daca ne opunem, incercam sa-i rezistam sau inventam pretexte penibile pentru a nu face nimic. Sunt foarte rezervat fata de o femeie aflata in intervalul de fertilitate, in a doua parte a lui, atunci cand spune ca nu-si doreste copii:ma gandesc imediat ca exista un blocaj psihologic si sunt cu atat mai nedumerit cand aflu ca a trecut printr-un proces de analiza personala. Atunci cand nu e vorba de o imposibilitate biologica, nu exista niciun motiv, pentru o femeie (si nici pentru un barbat) sa nu-si doreasca copii. Viata dinauntrul nostru isi doreste intotdeauna copii iar noi, in functie ce cata minte avem, reusim sau nu sa cooperam cu acest impuls fundamental, avand cel putin un urmas, daca si corpul ne ajuta.

E adevarat, daca avem frati sau surori (50% din gene sunt comune) putem investi in ei dar asta e o alta discutie, pentru un alt articol. De asemenea, daca ne recunoastem in genomul umanitatii, putem investi  constient in „copii simbolici” si „miscari globale” dar si asta e o alta discutie, chiar mai subtila. Dincolo de aceste exceptii, daca respiram si inima pulseaza undeva in stanga, daca livram un ovul pe luna sau 300 de milioane de spermatozoizi pe zi suntem prezenti in jocul reproductiv cu miliarde de jucatori, marele Joc al Vietii planeta noastra (probabil si pe altele, nu neaparat bazate pe chimia atomului de carbon) si merita sa participam in mod responsabil, adica sa ne benoclam bine de tot la ce este in jur, sa ne miscam fundurile pentru a mari fitness-ul fizic dar mai ales cel mental si sa alegem, in cele din urma (pana aproape de menopauza respectiv andropauza, preferabil mai repede) un cetatean pentru un pic de intimitate civica, asezonata cu endorfine si oxitocina.

 

Parintii aflati in trecere pe aici au auzit de Babinski (reflexul degetelor de la picioare). De asemenea, nu le este strain Moro (reflexul Moro, atunci cand bebelusul se sperie de sunete puternice, inclusiv de propriul plans). Acest al doilea reflex infantil este un criteriu de diagnostic (prin absenta lui) pentru unele boli neurologice, inclusiv sindromul Down.

Imi amintesc de un fost student de la master, implicat in asistarea copiilor cu sindrom Down. Nu e deloc o munca usoara deoarece copiii afectati de aceasta boala prezinta retard mental, adesea retard sever. Sindromul Down sau trisomia 21 isi trage numele de la cromozomul 21 in plus. John Langdon Down a descoperit sindromul in 1866, cu mult inainte ca cineva sa poata vedea cromozomi (desi un calugar pe nume Mendel, pasionat de mazare, incepuse a banui cate ceva).

Intrebarea mea pentru tine este: Vrei sa ai un copil cu sindrom Down? Daca esti o persoana religioasa, convinsa de existenta fiintei care a pus vasele de sange inaintea retinei (precum un inginer incompetent), te vezi mergand la biserica, moschee sau templu si rugandu-te: „Doamne, te rog din suflet, da-mi un copil cu sindrom Down. Si daca nu se poate, da-mi macar unul orb sau surd de-o ureche” Pentru a fi mai limpede reformulez:

Vrei sa ai un copil cu handicap?

Sper ca citesti acest articol in stare de veghe si intelegi ca nu te intreb daca vei avea grija de copilul tau in cazul in care se va naste cu un handicap. Aceea este o intrebare referitoare la actiuni (pe care nu am pus-o) Fac aceasta precizare pentru cititorii mei care inca nu realizeaza diferenta intre actiuni efective, fizice si ganduri. Aceasta este o intrebare despre dorinte, despre cum ai vrea sa fie lumea (in acest caz, copilul tau)

Eu unul nu am intalnit oamenii care sa-si doreasca, eventual intr-un mod inflacarat, copii bolnavi, cu diverse dizabilitati. Dimpotriva, am sentimentul net ca oamenii isi doresc, fara nici un fel de ambiguitati, copii sanatosi, frumosi, inteligenti, plini de calitati iar atunci cand, parinti fiind, copilasii lor se imbolnavesc, fac tot ce pot pentru a-i ajuta sa-si recapete sanatatea.

Evident ca acestea sunt niste truisme. Dar te-ai intrebat ce se afla in spatele lor? De ce vor oamenii copii sanatosi? De ce se tem de posibilitatea tragica a nasterii unui copil cu trisomie 21 (e doar un exemplu) si chiar copii sanatosi avand, se tem de posibile accidente si raniri, uneori chiar usoare (la parintii supraprotectori)? De ce ne dorim cu asa de multa putere cele mai bune lucruri pentru copiii nostri? Raspunsul a fost oferit de mult timp de biologia evolutionista:

Vrem cele mai mari sanse de propagare pentru genele noastre! (aflate in copiii nostri)

Vrem ca ei sa supravietuiasca, sa creasca, sa ajunga la maturitate sexuala si sa aiba, la randul lor, copii, astfel incat genele noastre sa mearga si mai departe, pe urmatoarele generatii. Si cum ne putem asigura ca lucrul acesta se va intampla? In multe feluri, desigur, iar unul din aceste feluri este grija de a le oferi copiilor gene bune (adica alegand ca parteneri persoane cu gene bune). In linii mari, acesta este mecanismul din spatele selectiei sexuale:

Noi toti suntem in cautare de gene bune! (si foarte bune)

Cu alte cuvinte, cautam sa intram in relatii de parteneriat cuun anumit tip de persoane, posesori de genotip de calitate. Nicio femeie nu vrea sa faca copii cu un barbat care sta prin canale si niciun barbat inteligent nu-si doreste ca mama copiilor lui sa fie o femeie cu un IQ de 35 de puncte. In mod intentionat (didactic) exagerez acum distanta genetica pentru a transmite un mesaj cunoscut intuitiv de cand lumea si pamantul (mai ales pamantul!): fiind organisme pluricelulare, vrem sa ne reproducem si cautam instinctiv cei mai buni parteneri deoarece mostenind cele mai bune gene copiii nostri au cele mai mari sanse de supravietuire si, la randul lor, de reproducere, adica, intr-un limbaj mai tehnic (in primul rand pentru studentii mei) au un fitness inalt.

Insa pentru a avea acces la gene bune este necesar ca noi insine sa fim parteneri atragatori (sau macar sa mimam asta, lucru relativ facil astazi, gratie tehnologiei-vezi articolul despre peroxid). Selectia sexuala, a doua mare idee a lui Darwin, a avut nevoie de un secol pentru a fi inteleasa desi in zilele noastre, bine explicata de un profesor de biologie (sau de un psiholog evolutionist, cum sunt si eu doar din anumite puncte de vedere-exista inca multe idei controversate sau greu de sustinut), poate fi asimilata cu usurinta.

Barbatii sunt in competitie, lupta unii cu altii pentru a avea acces la femeile cu cele mai bune gene (cu fitness inalt) si femeile, de asemenea, sunt prinse in propriile lor rivalitati sexuale, pentru a avea parte de cei mai atragatori barbati. Aceste lupte se dau peste tot, in sala de clasa, in spatiul bine compartimentat oferit de corporatie, pe scena de teatru, la mall si inclusiv pe sosea (cine are masina cea mai tare?), nefiind decat rareori (si in mod oribil) sangeroase, dar implicand cantitati uriase de imaginatie, creativitate, inteligenta si, cum as putea sa uit, nepasare pentru sentimentele celuilalt, viclenie si disponibilitate de a trisa.

Pentru mine, ca psiholog, este un spectacol absolut fascinant, pe care am invatat (dar nu am incheiat) sa-l decriptez si in care sunt si eu prins, normal, ca oricine altcineva (indragind autoobservatia, incerc sa o transmit, cu succes moderat, si studentilor mei). Pentru a implini a doua mare nevoie a Vietii, reproducerea (sexul e doar mijlocul material subsumat acestui scop), oamenii sunt in stare de cele mai uimitoare lucruri, de la a-si risca viata urcand pe un munte neprietenos si cam inghetat pana la a sta in frig, ore in sir, pe dealul Patriarhiei, pentru posibilitatea unei scurte conversatii cu cateva oase (considerate sfinte). Viata din noi ne impinge sa o dam mai departe, indiferent daca am facut deja asta (avem deja un copil), sa o extindem, sa o propagam, sa o facem sa fie mai multa, si mai multa, si mai multa. Nu exista limite pentru Viata, oarba, primitiva si, intr-un fel, splendida in aspiratia ei nerostita, altele decat cele pe care le pune ea insasi, uneori (femei infertile si barbati sterili) sau decat cele asezate de agenti constienti („in Romania acestor vremuri nu-mi permit sa fac 4 copii desi mi-as dori”)

Insa pentru a face copii trebuie sa ai si cu cine si aici suntem deja pe campul de batalie (fara buzdugane cu trei peceti si cu multe zambete si gene date peste cap), adica pe teritoriul unei competitii nemiloase, crude, dar bine camuflate, rationalizate, proiectate, deplasate si, cand se termina mecanismele de aparare, pur si simplu negate. Pe de o parte vrem sa ne pozitionam cat mai bine, exact ca niste branduri, pentru a fi vizibili si doriti, pe de alta parte suntem cu butonul „search” mereu activat, in cautarea celor mai bune gene, desi, poate, am gasit deja unele (insa mereu poti da peste ceva si mai bun, doar traim intr-o lume a carei caracteristica este diversitatea).

Nu este o jungla, bineinteles, aceasta este o viziune depasita de mult, cvasi-spenceriana, ci un razboi sofisticat bogat in aliante, schimb de informatii, spioni, training (ce crezi ca este un curs de „psihologia cuplului”?), diversiuni, investitii in tehnologie de ultima generatie, armistitii, tratate de pace si, fireste, tradari. Daca incepi sa le vezi si semeni un pic si cu mine (in ceea ce am general si nu specific) nu te mai poti plictisi, nu mai e nevoie sa citesti literatura sau sa mergi la cinematograf deoarece, de departe, viata bate filmul (la scor).

Strategiile de manipulare, de seductie sau de refacere dupa o batalie pierduta (numite si „psihoterapie”, in ultimul caz) s-au rafinat pana la niveluri la care stramosii nostri din vremea lui Lucy (paleoantropologii stiu de ce) nu puteau visa deoarece nu aveau suficienti neuroni pentru asta desi, la vremea lor, printre copacii padurii tropicale, exersau primele versiuni (cei cu mai multe primaveri la activ isi amintesc de anul 1987 si Windows 2.0).  Industria cosmeticelor realizeaza profituri formidabile exploatand aceasta nevoie de reproducere (si incercarile, uneori disperate, de amplificarea fitness-ului fizic), la concurenta cu industria pornografiei (care ruleaza mai multi bani decat educatia!), industrie orientata in special catre consumatorii frustrati de sex masculin. Oriunde sunt macar trei oameni, reprezentand ambele sexe, daca stii sa privesti, poti vedea, simbolizata, ascunsa, infasurata, deghizata, nevoia de reproducere si comportamentele asociate ei. „Chiar si atunci cand lucram impreuna pentru un proiect si nu ne sta capul la sex?”, m-ai putea intreba. Da, chiar si atunci, nevoia de reproducere nu trebuie sa fie in campul constiintei (extrem de limitat, de altfel: 40-50 de biti latime de banda), ea lucreaza chiar mai bine in intuneric, in retele corticale de care nu avem habar, angajand neuroni in egala masura seriosi,civilizati, imaculati si mercenari lipsiti de scrupule.

Ma uit la natura umana, din nou si din nou (incepand cu mine, doar sunt cel mai aproape) si ma minunez de excesul de creativitate facut pentru a masca, a infrumuseta, a substitui, a face sa dispara, a acoperi si a exclude din sfera constienta a mintii asteptarile, sperantele, dorintele si, evident, comportamentele asociate cu al doilea strigat profund al Vietii (primul fiind „supravietuirea”), anume reproducerea (miscarea Vietii pe urmatoarea generatie).

Sentimentul meu natural, cand contemplu pe deplin constient acest impuls extraordinar (si o pare din ceea ce produce) este de reverenta, dar nu in sensul religios (pentru ca nu sunt un astfel de om) ci mai degraba intr-un sens copilaresc, o uimire adanca si lipsita de cuvinte. Cuvinte pe care azi, iata, m-am priceput, intr-un fel, sa le rostesc si pe care maine, sunt sigur, le voi cauta din nou.

Poate esti unul din aceia care spune ca exista ceva mai inalt decat asta (nevoia de desavarsire spirituala, de pilda), situatie in care te invit nu doar sa fii mai atent (desavarsire spirituala in vederea a ce?) si sa mergi mai departe cu gandul, fara teama, ci si sa cauti sa afli de ce nu ar fi nevoia Vietii de a merge mai departe cel mai inalt lucru cu putinta, nu doar pe o planeta bazata pe chimia atomului de carbon ci si pe altele, unde poate Viata a ales siliciul pentru a-si construi pe el infinitul joc. Off, am spus siliciu? Nu vreau sa sugerez ca intr-o zi computerele vor fi vii. Iti dai seama, daca se indragosteste de tine propriul tau laptop?

 

Construit de Sorin