Eurostat este echivalentul Institutului National de Statistica la nivel european (Comisia Europeana) si ofera lecturi instructive ca modalitate de petrecere a timpului liber, cel putin pentru mine. Am aflat, astfel, ca una din doua romance cu varste intre 18 si 34 de ani locuieste cu un barbat (mariaj/uniune consensuala), acest procent fiind depasit doar in Finlanda (63%) si Suedia (61%). Suntem, prin urmare, intr-o confortabila dar nefriguroasa (fiind vorba de intimitate) companie nordica. Cele mai refractare tinere femei, din acest punct de vedere (a locui impreuna cu un partener) sunt irlandezele (doar una din trei). Revenind pe plaiurile simbolizate de indrazneata oaie se pune intrebarea: cu cine locuieste a doua tanara femeie din Romania? Eurostat lasa misterul sociologic sa planeze. Mi-ar fi placut sa stiu daca mai degraba cu familia, cu o prietena sau singura desi cred ca ultima ipoteza este si cea mai putin probabila (femeile se tem de singuratate, asa ne spun toate studiile psihologice).
Insa pentru a compensa frustrarea, Eurostat ne spune ca dintre tinerele cu varste intre 25 si 34 de ani (te incadrezi?) doar 2% mai locuiesc cu parintii. Da, trebuie sa mentionez si in ce tari: Danemarca, Finlanda si Suedia. Hmm, nu e ciudata emanciparea asta scandinava? Adica la Stockholm, din 100 de femei tinere (25-34) doar doua mai locuiesc cu mami si tati? Au primit vitamine speciale cand erau mici? De unde aceasta uriasa disponibilitate si putinta de a-si lua zborul? (evident ca in spatele retoricii mele se afla admiratia, sunt un prieten al separarii de familie si al asumarii depline a responsabilitatii pentru propria viata, incepand cu 21-24 de ani, adica finalizarea studiilor universitare si postuniversitare si inteleg ca am dezvoltat o gandire nepotrivita pentru acest colt sud-est european de lume-si mi-am pus in cap cativa parinti ca urmare a incurajarii constante a copiilor lor, copii cu drept de vot si manevrand cu usurinta ovarele cu ajutorul O.C.P.,in directia „parasirii” prietenoase, dar definitive, a cuibului)
In 2007, din 100 de romani doar 4 locuiau cu chirie (eu fiind unul din ei, in aceasta situatie, se pare, dezonoranta). De ce? Deoarece in Romania exista cel mai mare numar de proprietari din intreaga Europa. Nemtii sunt cei mai refractari la a cumpara apartamente sau case, urmati indeaproape de austrieci si olandezi. Problema pentru cativa dintre concetatenii mei (ma refer la cei care au luat credite in perioada de varf al preturilor locuinteler) este ca multi ani de acum inainte sunt, intr-un fel, sclavii in libertate ai bancilor. Un apartament cumparat acum 3 ani, de exemplu, daca ar fi vandut astazi, nu ar reusi sa treaca de 60% din pretul initial (vanzatorul a facut o afacere fabuloasa). Ce se intampla cu restul de 40%? Pentru mai multa concretete: sa zicem 40.000 de euro? Debitorul trebuie sa-i restituie (plus lacoma dobanda instituita de banci) fara sa primeasca nimic in schimb. E foarte greu sa te confrunti cu aceasta cruda realitate fara sa fii, dupa caz, revoltat, furios sau sa te deprimi. Simpatizez cu cei aflati in aceasta situatie dar inteleg, in acelasi timp, responsabilitatea care le revine. Pe de alta parte, sunt un adversar al politicii actuale a bancilor, interesate, am impresia, sa exploateze la maximum necunoasterea, timiditatea sau angajamentul civic modest al romanilor. Este ca si cum ar spune:”Sunteti fraieri asa ca trebuie sa platiti!” Suntem fraieri, recunosc (e doar efect de halo, eu nu sunt dator nimanui) si tocmai de aceea avem nevoie de educatie, de sprijin si de un context favorabil cresterii. Pe de alta parte, accept ca este o iluzie sa asteptam acest sprijin de la lumea corporatista, animata de cel mai feroce egocentrism (corporatiile sunt noile animale luptand pentru supravietuire in jungla capitalista a anilor 2000). Poate ar fi o idee buna sa-l solicitam lui Dumnezeu, intr-o rugaciune colectiva in fiecare duminica, la ora zece? Am putea incerca desi eu, unul , sunt oarecum sceptic, Atotputernicul fiind cunoscut pentru pasivitatea lui memorabila in materie de interventie binefacatoare in favoarea unor popoare (sa ne amintim cat au ratacit evreii prin pustiu in conditiile in care au plecat de la „Bucuresti” si aveau de mers pana la „Roman”-nu glumesc, aceea era distanta de parcurs-si sa nu uitam de patologia comunista care a lovit o parte a Europei dupa WW2)
Poate e timpul sa aruncam un pic de apa rece pe ochi si sa ne luam viata colectiva in propriile maini? Dar asta inseamna cumva sa ne informam, sa cautam sa intelegem ce se intampla in aceasta lume, ce inseamna noua lege a pensiilor, de exemplu, de ce consumam fructe si legume din import, de ce soferii de la Parlament castiga de doua-trei ori mai bine decat un asistent universitar si de ce gigacaloria costa in Danemarca 70 de euro iar in Romania dublu sau triplu? Oare poate fi separata maturitatea de intelegerea fenomenelor sociale, politice si economice care ne afecteaza viata de zi cu zi? Ma pot considera un cetatean responsabil daca sunt preocupat, in turnul meu de fildes, de diferenta dintre awareness si consciousness sau, intr-un perimetru mai larg, de magazinele fancy de la mall?
Eu scriu despre psihologie si spiritualitate (dar nu in sensul clasic) intr-o lume dominata nu de figura arhetipala a lui Iisus Hristos, nici de figurile, poate la fel de iubite sau, dimpotriva, detestate ale parintilor nostri, cu atat mai putin de fiinte desprinse din romanele de succes ale Rowling ci de ceva mult mai empiric, anume cerere si oferta adica, pe scurt, piata. Suntem la piata, oricand si oriunde. Vizitam un blog si nu altul, alegem o facultate de stat si nu una particulara (sau invers), achitam impozite hotarate de oameni pe care nu i-am votat si nu altele, mai rationale, evaluam inconstient posibilii parteneri alaturi de care, intr-o zi, vom investi 50% din capitalul genetic. A da si a lua, a cere si a refuza, jocul infinit al polaritatilor pe multiple niveluri (de la atomi care fac schimb de electroni pana la state care negociaza o moneda comuna), iata realitatea la care suntem provocati sa ne adaptam, chiar acum. Mi se pare fascinant sa o descopar si, impreuna cu tine, daca avem afinitati in gandire, sa o schimbam pe ici pe colo. Nu l-as coopta si pe nenea Iancu, dansul fiind oarecum decedat. Mai degraba pe alde Bill Gates, adica genul de oameni care cumpara azi o bicicleta, o vand peste un timp la pretul unui BMW (istoria actiunilor Microsoft, incepand cu 1986) si apoi renunta la o parte din avere in favoarea unor cauze nobile.