Arhive pentru august 10th, 2011

Timp de 24 de ani (1966-1990) a predat, la Princeton University, un curs foarte popular despre constiinta. A absolvit la McGill si a devenit doctor in psihologie la Yale. Dupa aceea a plecat in Anglia pentru a se face actor (nu se stie daca i-a folosit doctoratul). A scris o carte care a suscitat o controversa uriasa (The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind) In zilele noastre inca se mai vorbeste despre ideile lansate in ea (nu a fost tradusa in limba romana, cum ne putem astepta) In anii ’90 dezvoltarea fMRI a confirmat cateva din predictiile lui. S-a mers pana acolo incat in 2007, deja la 10 ani de la moartea lui, a aparut o carte cu titlul Reflections on the Dawn of Consciousness: Julian Jaynes’s Bicameral Mind Theory Revisited.

Ti-am starnit curiozitatea? Se numeste Julian Jaynes. A afirmat ca, pana in jurul anilor 1200 i.e.n., oamenii nu erau constienti. De necrezut, nu-i asa? (Dawkins spune despre cartea lui ca este fie un nonsens absolut fie opera unui ganditor genial) Jaynes se refera la „constiinta” in sensul de „meta-cognitie”. Altfel spus, stramosii nostri de acum 3-4 mii de ani nu erau constienti, adica nu aveau ganduri despre ganduri, ci doar ganduri. Cand luau decizii de fapt auzeau o voce (un gand) in capul lor. Sa le spunem zombi? Copilul tau de doi ani, cand decide sa-ti toarne laptele in poseta, oare sta si delibereaza? („Hmm, ce consecinte ar putea avea gestul meu?”)

Problema cu teoria lui Jaynes este ca nimeni nu o poate verifica (stra-stra….strabunicul nostru de acum 3.000 de ani nu mai traieste pentru a-i adresa cateva intrebari) Asa ca nici eu nu voi insista asupra ei, chiar daca si astazi mai sunt oameni care pretind ca aud vocile zeilor si ca actioneaza ghidati de acestia (de propria lor emisfera dreapta, ar spune Jaynes, suspect de detinerea unei inteligente superioare). Vreau sa-ti povestesc despre soparla lui Jaynes.

O adusese din Amazon (a nu se confunda cu Amazon.com, o corporatie pe care o iubesc), o tinea in laborator si ii dadea sa manace. Numai ca simpatica reptila  refuza totul, cu riscul evident de a muri. Greva foamei la saurieni? Respingerea climatului universitar american, orientat catre performanta stiintifica?

Jaynes nu avea nici cea mai vaga idee. Incercase cu salata, mango, carne tocata, insecte vii, chiar si mancare chinezeaca.  Nu si nu! Pana intr-o zi cand psihologul nostru, candidat in 1978 la National Book Award, a savurat un sandvis cu sunca si a facut apoi o pauza, acoperindu-l cu un ziar. Si atunci s-a produs minunea: soparla s-a apropiat tiptil, a sfasiat biata bucata de hartie si s-a delectat cu o masa imbelsugata (ti-l poti imagina pe Jaynes, privind stupefiat aceste spectacol, dupa multiplele lui esecuri?)

Da, soparla trebuia sa faca ceva inainte de a manca. Evolutia nu a echipat-o pentru viata moderna de animal de companie. Micutul ei creier ii spune: „Furiseaza-te, studiaza prada si ataca. Apoi haleste ce-ai vanat!” Cumva se afla aici si o lectie minunata pentru noi? Poate si noi, pentru a fi cu adevarat fericiti, trebuie sa facem ceva? (nefiind suficient sa consumam hrana pe care a preparat-o altcineva sau sa locuim in confortabila casa cumparata de parintii nostri, din economiile lor de o viata)

Voi reveni cu un alt articol. Am inteles, insa, ajutat si de Martin Seligman, cum e posibil ca in tarile caracterizate de abundenta (Romania?) rata depresiei sa creasca, desi genele nu s-au schimbat.

Ai auzit cumva de sintagma „liberul arbitru”? Sunt convins ca da, poate chiar o folosesti. Ce zici, o examinam putin mai indeaproape? De exemplu, un ghepard infometat urmarind o antilopa iute de picior, crezi ca dispune de liber arbitru? Daca mintile noastre seamana, e posibil sa fii de acord cu mine, anume ca „nu”. Ghepardul este impins in actiune de nevoia lui de a supravietui, tot asa cum gingasa si probabil nefericita antilopa (cunoscuta fiind viteza ghapardului) alearga impulsionata de nevoia ei de autoconservare. Toate formele de viata vor sa traiasca!

Ce ar face ghepardul daca ar fi un agent liber, asemenea unui om, adica daca ar avea liber arbitru? S-ar putea opri din ametitorul lui sprint, vorbind cu sine insusi: „Este o faptura  delicata si gratioasa, hotarasc sa o las sa traiasca”. Insa niciun ghepard infometat nu face asta. Instinctul il obliga sa alerge dupa hrana si nu-i permite consideratii estetice (oare acelasi lucru l-am putea spune despre oamenii care vaneaza caprioare?)

Si acum sa ne gandim la o femeie interesata de silueta ei (0.72?), prin urmare de gradul ei de atractivitate sexuala (si tot ce presupune acesta: parteneri, sex de calitate, complimente, oportunitati in cariera) aflata la doar cativa centimetri distanta de o ciocolata incredibil de..hmm, sexy (un fel de relatie ghepard-antilopa, insa fara presiunea supravietuirii). Dorinta i-a pus mana in miscare si in acest moment o atinge (o mangaie usor). Iata clipa in care apare misteriosul liber arbitru. El spune:”Aleg sa nu o deschid. Stiu ca va fi frustrant, imi imaginam deja gustul incantator de teobromina” (fata de care cainii si pisicile au o aversiune usor de inteles-ii poate ucide!)

De ce alege frustrarea? De ce nu savureaza deliciosul produs inventat de azteci? (Montezuma, un junkie cu atributii de leadership, consuma 50 de cani pe zi) Pentru ca este un om liber, desigur, un om inzestrat de Dumnezeu cu liber arbitru. O clipa! Subiectul scurtei noastre meditatii (sa fii chiar tu?) renunta la ciocolata deoarece doreste sa pastreze anumite proportii corporale. Sa numim dorinta de a consuma ciocolata D1 si dorinta de a avea o silueta corporala non-deprimanta D2. Iti amintesti fizica de clasa a noua? (ma refer la mecanica newtoniana)

Se intampla ceva asemanator. D1 si D2 sunt precum doua forte (doar ca de natura psihologica) Deoarece D2 este mai mare decat D1, ciocolata scapa neatinsa (temporar, bineinteles, am o anumita cunoastere a vulnerabilitatilor feminine). Si acum priveste atent? Unde este liberul arbitru? Te intreb pentru ca eu nu-l vad. Vad doar doua dorinte de intensitati diferite si iluzia unei alegeri.Daca D1 ar fi fost mai mare (si va fi, sunt sigur, peste cel mult cateva zile) papilele gustative ar fi fost acum in plina activitate.

Imi vei spune ca nu sunt suficient de subtil, ca, de fapt, liberul arbitru, exact ca un judecator impartial, alege sa dea castig de cauza unei parti (D2), ce pare mai indreptatita. Si pe ce baza ia „liberul arbitru” aceasta decizie? Cumva pentru ca „avocatul” lui D2 este mai convingator? Cumva arbitrul nu este deloc liber din moment ce este influentat de consideratii (sperante si asteptari asociate cu un corp suplu) partizane?

Evident, in loc de doua dorinte concurente putem presupune un numar oricat de mare: D1, D2, D3…..Di. Exista mereu o suma algebrica in urma careia apare un rezultat. Doar matematica. Nu e nevoie de o entitate misterioasa care sa aranjeze dorintele rivale dupa bunul plac. Se intampla ca uneori sa castige D1, alteori D2 (sau Di), in functie de energia de care dispun. Stiu ca aceasta concluzie este extraordinar de angoasanta si vine impotriva (pre)judecatilor noastre. Poate ca ea este valabila doar in perimetrul restrans, dar intens seductiv, al placerilor senzoriale. Sau poate ca nu?

Mult timp am fost preocupat de ideea de a darui. Ma intrebam cum poate fi distins un dar adevarat de unul sustinut de motivatii inconstiente (cineva ofera ceva si asteapta, inconstient, altceva). Observa ca nu ma refer la darul manipulator (produs de o intentie deliberata). Pur si simplu sunt situatii in care daruim si, fara sa ne dam seama, asteptam altceva la schimb. Nimeni nu poate fi culpabilizat pentru o astfel de dinamica  deoarece ea este cu totul inconstienta. Asa ca eram in cautarea unui criteriu. Trebuia sa-l gasesc pentru a fi sanatos. Partial, am reusit: atunci cand eu sunt cel care ofera stiu in felul urmator ca sunt in situatia no strings attached: simt bucurie oferind ceva din timpul, energia sau cunoasterea mea. Functionez pe deplin in prezent. Si pentru ca trebuie sa exista un Tu pentru a vorbi de daruri, in acel moment Tu, pentru mine, nu are viitor. Totul incepe si se termina atunci, intr-o clipa perfecta in ea insasi.

Iar in celalalt caz, cand eu sunt primitorul, ma asigur ca este un dar si il primesc pe incredere. Adica sper ca donatorul sa il ofere fara o agenda secreta. Recomand aceasta metoda. Generozitatea izvorata din bucurie s-ar putea propaga. Pamantul este o planeta mica.

In Vechiul Testament pamantul fagaduintei este socotit acela „unde curge lapte si miere”. Ma tem ca aceasta sintagma a fost interpretata mult prea literal. Exista si un sens mai profund. Se stie ca pamantul este un simbol matern (la fel si casa sau tara). Simbolurile materne trimit la protectie, hranire, sustinere a vietii. Si cine este prima persoana din viata noastra responsabila cu aceste functii? Mama, bineinteles!

Noi toti plecam din paradisul uterului matern in cautarea pamantului fagaduintei in lumea reala. Si prima oprire este in relatie cu mama. Orice mama este cumva chemata sa raspunda acestei aspiratii, adica sa fie „lapte si miere”. Insa nu orice mama reuseste, din motive care uneori nu au nicio legatura cu dorintele si asteptarile ei. Este totusi relativ simplu sa ofere „laptele”, adica sa asigure conditii fizice care permit supravietuirea. Copilul este adapostit si ingrijit si astfel poate trai. Lucrurile se complica atunci cand vine vorba de „miere”. Erich Fromm a spus-o cu mult inaintea mea. „Mierea” este dragostea de viata pe care mama o poate darui copilului ei. Ea nu este doar o mama buna, achitandu-se cu succes de datoria ce ii revine. Ea este si un om fericit. Fericirea mamei este „mierea”. Bucuria de a trai a mamei este dulceata vietii. Si este, fireste, contagioasa, asemenea tristetii, neincrederii sau anxietatii. Ce dar extraordinar primeste un bebelus din partea unei mame nu doar responsabile ci si fericite. E ca si cum i-ar spune in fiecare zi : „Bucura-te, dragul meu, pentru aceasta sansa! Este minunat sa fii in viata! E bine sa fii aici!” Si copilul absoarbe (sau poate o contine deja, daca tinem cont de studiile de genetica comportamentala-n.m.) aceasta fericire a mamei. El pleaca in marea aventura a vietii cu un prim strat fundamental al personalitatii lui in formare alcatuit din incantarea de a fi viu. El primeste astfel nu doar laptele ci si mierea. S-a nascut direct pe pamantul fagaduintei. Poate nu este si cazul tau. Insa nu e totul pierdut. Evreii au ratacit 40 de ani prin pustiu. Nimic nu a fost in zadar.

Sa fi fost in jur de 17.oo. Ieri (dar acum un an), parcul Eroilor. Iesirea de la metrou dinspre statuie. Lume multa. Am crezut ca nu vad bine. Un tanar, langa statui, facea pipi. Parea relaxat (sau sa zic usurat?) Mintea mea a luat gestul lui si incearca sa-l transforme intr-un produs cultural. Vreau sa ma protejez de vulgaritate. Poate si tu. Vulgaritatea in spatiul public nu inseamna doar un baiat urinand intr-un parc si marcand teritoriul in preajma Eroilor Sanitari (ce ironie!). Inseamna si trivialitati rostite la televizor sau puse in circulatie gratie mijloacelor online sau print. Inseamna indecenta si obscenitate „curgand” pe canale publice. Inseamna un nivel modest de civilizatie. Nu spun nicio noutate. Standardele comportamentului public, la nivelul mentalului colectiv, in acest loc in care traim, sunt inca modeste. Dar de ce sunt asa?

Ma tem ca psihanaliza are, in acest caz, dreptate. Pentru ca am fost candva bebelusi pastram in noi parti asociale. Observa ca nu am spus „antisociale”. Nu ma refer la tulburari de personalitate. Ma refer la o fosta normalitate, nedepasita. Exista fragmente ale mintii care nu au crescut. Toti le avem. Doar ca unii sunt capabili sa le contina si sa le manifeste in contexte potrivite (adica nonpublice) iar altii nu reusesc asta. De ce? Deoarece Eul este slab. Eul nu poate controla pulsiunea. „Bebelusul” invinge. El murdareste, prin urina si excremente, la propriu si la figurat (limbaj vulgar si impudic) spatiul public. Evident ca nu-i pasa de asta. E doar un bebelus! Lumea exista ca raspuns la nevoile lui. Lumea trebuie sa i se supuna, sa accepte, sa nu protesteze, sa taca, sa aprobe. Atentionat, va reactiona violent. E normal, in acea stare de bebelus nu are acces la gandirea rationala. Este condus de impulsuri si trairi primitive.

Si cum s-a ajuns aici? Mama si tata, vechea poveste! O mama dezinteresata, neglijenta, ostila si rejectiva, un tata absent sau nerestrictiv sau nesocializat, la randul lui. Un bebelus neiubit ii pedepseste mai tarziu pe toti pentru traumele lui afective. Este ca si cum ar spune: „Nu este drept ce mi s-a intamplat. Nu suport ca voua sa va fie mai bine. O sa va murdaresc existenta. Vreau sa suferiti si voi. Voi fi mitocan, badaran, toapa, mirlan, nerusinata sau grosolana. Aici nu este loc pentru frumusete”. Si la ce ma ajuta sa inteleg aceste mecanisme infantile? La ce bun sa inteleg fetite care nu si-au trait fuziunea cu mama si baietei privati de autoritatea civilizatoare a tatalui? Faptul ca ii inteleg le schimba cumva comportamentele? Fireste ca nu. Dar intelegerea ma schimba pe mine. Ma ajuta sa fiu mai tolerant, in sensul de a nu-i respinge (de unde nu rezulta ca trebuie sa accept si comportamentul). Inca il mai pot privi pe celalalt, desi mi-e greu, ca pe o fiinta umana. Vulgaritatea lui provoaca umanitatea din mine (si trezeste, desigur, propria mea vulgaritate, careia Eul trebuie sa-i gaseasca un canal adecvat-cuvantul „canal”, in acest context, nici ca putea fi mai nimerit). Vreau sa-i mai dau o sansa. Mizez pe umanitatea din el. Stiu ca daca il resping nu fac decat sa-i confirm scenariul in care traieste, anume ca lumea este un mare colon descendent. Este ca si cum inconstientul lui primitiv ar castiga iar castigul acesta ar fi pierderea tuturor. Animalitatea ne trage spre ea. Cred ca suntem datori sa rezistam. Cred ca Viata are alte planuri. Cu siguranta nu putem fi zei insa ar fi absurd sa ne intoarcem la conditia de maimute. Nu mi-e usor sa raman om. E mai simplu sa faci pipi in parc si sa stai cu organele genitale in gura (adica in limbaj). Pentru bebelusi lumea nu prezinta probleme. Poti face ce vrei, cineva curata in urma ta, nu ai responsabilitati. Paradisul, nu-i asa? Imi aduc aminte, totusi, ca am fost alungati din paradis. Si parca nu l-as culpabiliza pe sarpe. El doar a executat ordinele.

Construit de Sorin