rivalitate fraterna, intr-un fel (la arii corticale)

Ai auzit cumva de sintagma „liberul arbitru”? Sunt convins ca da, poate chiar o folosesti. Ce zici, o examinam putin mai indeaproape? De exemplu, un ghepard infometat urmarind o antilopa iute de picior, crezi ca dispune de liber arbitru? Daca mintile noastre seamana, e posibil sa fii de acord cu mine, anume ca „nu”. Ghepardul este impins in actiune de nevoia lui de a supravietui, tot asa cum gingasa si probabil nefericita antilopa (cunoscuta fiind viteza ghapardului) alearga impulsionata de nevoia ei de autoconservare. Toate formele de viata vor sa traiasca!

Ce ar face ghepardul daca ar fi un agent liber, asemenea unui om, adica daca ar avea liber arbitru? S-ar putea opri din ametitorul lui sprint, vorbind cu sine insusi: „Este o faptura  delicata si gratioasa, hotarasc sa o las sa traiasca”. Insa niciun ghepard infometat nu face asta. Instinctul il obliga sa alerge dupa hrana si nu-i permite consideratii estetice (oare acelasi lucru l-am putea spune despre oamenii care vaneaza caprioare?)

Si acum sa ne gandim la o femeie interesata de silueta ei (0.72?), prin urmare de gradul ei de atractivitate sexuala (si tot ce presupune acesta: parteneri, sex de calitate, complimente, oportunitati in cariera) aflata la doar cativa centimetri distanta de o ciocolata incredibil de..hmm, sexy (un fel de relatie ghepard-antilopa, insa fara presiunea supravietuirii). Dorinta i-a pus mana in miscare si in acest moment o atinge (o mangaie usor). Iata clipa in care apare misteriosul liber arbitru. El spune:”Aleg sa nu o deschid. Stiu ca va fi frustrant, imi imaginam deja gustul incantator de teobromina” (fata de care cainii si pisicile au o aversiune usor de inteles-ii poate ucide!)

De ce alege frustrarea? De ce nu savureaza deliciosul produs inventat de azteci? (Montezuma, un junkie cu atributii de leadership, consuma 50 de cani pe zi) Pentru ca este un om liber, desigur, un om inzestrat de Dumnezeu cu liber arbitru. O clipa! Subiectul scurtei noastre meditatii (sa fii chiar tu?) renunta la ciocolata deoarece doreste sa pastreze anumite proportii corporale. Sa numim dorinta de a consuma ciocolata D1 si dorinta de a avea o silueta corporala non-deprimanta D2. Iti amintesti fizica de clasa a noua? (ma refer la mecanica newtoniana)

Se intampla ceva asemanator. D1 si D2 sunt precum doua forte (doar ca de natura psihologica) Deoarece D2 este mai mare decat D1, ciocolata scapa neatinsa (temporar, bineinteles, am o anumita cunoastere a vulnerabilitatilor feminine). Si acum priveste atent? Unde este liberul arbitru? Te intreb pentru ca eu nu-l vad. Vad doar doua dorinte de intensitati diferite si iluzia unei alegeri.Daca D1 ar fi fost mai mare (si va fi, sunt sigur, peste cel mult cateva zile) papilele gustative ar fi fost acum in plina activitate.

Imi vei spune ca nu sunt suficient de subtil, ca, de fapt, liberul arbitru, exact ca un judecator impartial, alege sa dea castig de cauza unei parti (D2), ce pare mai indreptatita. Si pe ce baza ia „liberul arbitru” aceasta decizie? Cumva pentru ca „avocatul” lui D2 este mai convingator? Cumva arbitrul nu este deloc liber din moment ce este influentat de consideratii (sperante si asteptari asociate cu un corp suplu) partizane?

Evident, in loc de doua dorinte concurente putem presupune un numar oricat de mare: D1, D2, D3…..Di. Exista mereu o suma algebrica in urma careia apare un rezultat. Doar matematica. Nu e nevoie de o entitate misterioasa care sa aranjeze dorintele rivale dupa bunul plac. Se intampla ca uneori sa castige D1, alteori D2 (sau Di), in functie de energia de care dispun. Stiu ca aceasta concluzie este extraordinar de angoasanta si vine impotriva (pre)judecatilor noastre. Poate ca ea este valabila doar in perimetrul restrans, dar intens seductiv, al placerilor senzoriale. Sau poate ca nu?


Publicat

în

de către

Etichete: