Arhive pentru august 7th, 2011

Dupa un articol despre cancer (la vremea respective, n.m.) cred ca este potrivit unul despre umor. In fond, viata este plina si de lucruri amuzante, nu doar inspaimantatoare sau groaznice. Si merita sa le vezi si pe ele (lucrurile nostime) pentru a avea o perspectiva echilibrata asupra realitatii. Iti propun sa te feresti de cei care nu au simtul umorului.

Nu mă refer doar la oameni ci şi la instituţii sau sisteme de credinţă. Dacă lucrezi într-un loc unde nu se râde din când în când sigur vei ajunge deprimat sau plin de ostilitate. Terapeuţii trăiesc binişor de pe urma companiilor excesiv de serioase, interesate doar de profit (prin urmare nevrotice, deoarece orice formă de unilateralitate creează nevroze). Sistemele de idei şi credinţe filosofice sau religioase care se iau prea tare în serios şi nu ştiu să rîdă de ele însele sunt periculoase şi potenţial distructive, pe termen lung. Nu au înţeles că viaţa are întotdeauna doi poli. La un pol eşti serios, atent şi responsabil, la celălalt eşti ironic şi pus pe şotii.

Umorul pe care îl generezi sau îl guşti e un semn excelent de sănătate interioară. Absenţa umorului este asociată cu impulsul de a domina, deoarece oamenii care nu se pot relaxa nu ştiu decăt să controleze (pe alţii şi/sau pe ei înşişi) Într-un parteneriat sau o căsnicie, umorul e mijlocul ideal prin care conflictele pot fi rezolvate. Atunci când poţi rîde de propriile tale imperfecţiuni sau defecte, greutatea lor scade, devenind, astfel, mai uşor de acceptat.

Viata pe Pamant contine, fara doar si poate, un sir nesfarsit de frustrari, inca de la nastere (iti mai amintesti sanul sau biberonul care intarzia? Bineinteles ca nu, mintile noastre reprima aceste amintiri dureroase). Suferinta este omniprezenta iar mintea noastra este suficient de ingenioasa pentru a o ascunde, evita sau rationaliza. Insa durerea si suferinta reprezinta doar o fata a monedei (cea pe care ai prefera sa nu o vezi). Pe partea cealalta exista o lejeritate incantatoare, un fel de a trata lucrurile intr-un mod relaxat si nazdravan. Iar moneda cade, in timp, si pe o parte, si pe alta. E demonstrat: Bernoulli, Poisson, Borel, Cantelli, Kolmogorov. Si care este contributia ta? E urmatoarea: priveste realitatea. Mereu!

 

In 1962 trenul in care se afla a deraiat si a cazut in apele unui riu inghetat. 17 oameni au murit. El a facut soc hipotermic dar a reusit sa ajunga la mal, desi avea mana rupta. In 1963, la primul sau zbor, avionul s-a  prabusit.19 oameni au murit, el a supravietuit. 3 ani mai tarziu a ajuns din nou intr-un riu, de data asta dintr-un autobuz scapat de sub control. Norocos, nu-i asa? Nici pe departe!

In 1970 masina i-a luat foc si a reusit sa coboare cu cateva secunde inainta de a exploda. 3 ani mai tarziu si-a pierdut parul (i-a ars), de asemenea in urma unui incident asociat cu masina lui. In 1995 a fost lovit de un autobuz in Zagreb dar a scapat cu cateva zgarieturi. Anul urmator s-a ciocnit de o autocisterna, pe un drum de munte. Iarasi a coborat la timp din masina (care a explodat). Toate acestea i s-au intamplat unui singur om? Da, un croat pe nume Frano Selak.

Insa mai e ceva de adaugat. Dupa aceasta serie incredibila de accidente si intalniri cu Moartea, casatorindu-se pentru a cincea oara, a hotarat sa joace la Loto. Era primul bilet de loterie din viata lui. Ce crezi? A castigat 600.000 de euro. Iti lipsea un standard pentru noroc? Poate acum ai unul!

Ps Omul (Frano Selak) are  81 de ani. A impartit banii cu familia si prietenii si s-a mutat intr-o casa modesta, la tara, cu sotia lui.

Sa presupunem ca cineva drag a plecat departe (de exemplu, peste Ocean). Bineinteles ca asta este o problema pentru relatia ta insa nu este insolubila. De ce? Deoarece va puteti scrie (Internetul in serviciul sentimentelor tandre). Si chiar asta se intampla. Iti scrie aproape in fiecare zi (si tu ii raspunzi). Plictisitor, dupa un timp? Nicidecum, pentru ca de fiecare data iti scrie altceva. Uneori scrisorile ei/lui sunt haioase (te binedispun, te fac sa uiti de griji, te inveselesc), alteori sunt strabatute de un fior tragic (iti scrie si despre moarte) si te stimuleaza sa vezi viata cu ochii intelepciunii (singura capabila sa priveasca si sa imbratiseze Umbrele), adesea, si doar in cateva randuri, te poarta pe aripa de necuprins a culturii, aducandu-i in aceeasi incapere pe Platon,Marquez si Maxwell (omul cu demonul termodinamic) si nu de putine ori este simplu si nesofisticat.

Insa oricat ar fi de atragatoare, nu aceasta stralucire mentala te bucura dincolo de orice inchipuire. Ci sentimentul, mereu consolidat, ca cineva se gandeste la tine cu drag. Esti in gandul cuiva, in fiecare zi. Iar tu simti asta, deoarece „gandul se face trup” si vine la tine pentru a locui intr-un fisier. Nu chiar in fiecare zi, deoarece realitatea are limitele ei de neevitat, insa chiar si atunci cand lipseste speranta ta vecina cu certitudinea acopera golul.

Nu e putin lucru sa stii ca cineva te iubeste. Ba, as zice, e varful a tot ce conteaza aici, pe micuta noastra planeta. Nu e putin lucru sa te trezesti dimineata cu siguranta ca si azi vei primi o scrisoare, si azi vei simti dragostea lui sau a ei ascunsa printre propozitii serioase si fraze simpatice. Nu cumva aceasta este conditia mentala a unui copil care este sigur de iubirea propriilor parinti deoarece acestia i-o arata, i-o transmit, i-o dovedesc in fiecare zi fara a obosi, ba chiar dorindu-si acest dulce supliciu? Nu la fel se simte un adult care a nimerit combinatia castigatoare la marea loterie a relatiilor de parteneriat? Si, nu in ultimul rand, nu aceasta este experienta interioara a unui om lovit de cel mai mare noroc cu putinta, anume acela de a simti, in inima lui, o vibratie stranie, venita de niciunde, neprovocata prin vreo rugaciune sau meditatie, neplanificata, imposibil de controlat si, cu toate acestea, la fel de reala ca o piatra (simbolul terestru al soliditatii). L-as putea numi pe acest cineva Dumnezeu dar la fel de bine i-as putea spune flux de endorfine si alti opioizi endogeni, scandalizandu-i pe aparatorii spiritualitatii decorporalizate.

Conteaza asa de mult teoria, eticheta verbala, documentatia tehnica? Nu cumva descrierea verbala ne ascunde si mai mult natura adevarata a acestui mister? Poate mai important este sa gusti experienta fara a te stradui prea tare sa o explici. De ce ma iubeste tocmai pe mine? Ce am facut ca sa merit asta si mai ales ce trebuie sa fac astfel incat sa nu o pierd? Desi imi plac mai mult intrebarile decat raspunsurile, pe acestea le gasesc absurde. Cineva te iubeste astazi. Nu e suficient? Tu nu traiesti astazi? Poate te va iubi si maine. Sau poate nu. Asta vei vedea maine.

Se ia un calut de jucarie si un fierastrau (atentie, urmeaza imagini puternice!). Si apoi, dupa o minima pregatire, se taie piciorul calutului (stanga-fata, pentru amatorii de interpretari proiective). Oare il doare? Ce intrebare stupida, evident ca nu-l doare, doar e „de jucarie” (este fabricat). Bine. Si acum se ia un cal adevarat si se urmeaza aceeasi procedura (desi nu va fi la fel de simplu). Poti vedea scena cu ochii mintii? (nu uita de fierastrau!) As pune din nou intrebarea aceea stupida, insa am invatat ceva intre timp asa ca o reformulez: oare, in timp ce i se taie piciorul (fara anestezie, am uitat sa precizez) si simte durerea calul stie ca il doare?

Te rog, nu te grabi cu raspunsul! Rezerva-ti timp. E o intrebare vicleana (nu in sine ci prin consecintele unui anume raspuns). Variantele sunt numai doua:

  1. Nu stie ca il doare. Nici calutul de jucarie nu stia ca nu il doare.
  2. Stie ca il doare, adica are un fel de constiinta (durerea se reflecta intr-o oglinda interna si poate fi „vazuta”; vazuta insa de cine? Cine spune „ma doare”?)

In varianta 2 calul are un fel de suflet, nu-i asa? (un suflet de cal, fireste) Intr-un limbaj psihologic putem spune despre cal ca are un Eu (cine e constient de durere? Eul calului). Accept asta, pentru placerea de a gandi mai departe. Daca exista un suflet de cal de ce n-ar exista si un suflet de magar? Sau de vaca? Poate de gaina? Si ce spui de un sobolan? Dar un vierme? Cumva si un virus? (cel gripal, desigur)

Daca sufletul, la cal, permite constientizarea senzatiilor dureroase, cred ca e logic sa ne asteptam sa faca acelasi lucru si la celelalte vietuitoare. Altfel, daca nu ar asigura constientizarea, ce altceva ar putea face? Senzatiile deja exista, problema era daca sunt sau nu constientizate (calutul de jucarie, am stabilit deja, nu are senzatii si, cu atat mai putin, suflet; sau are si el?)

E adevarat ca intalnirea calului cu un fierastrau se produce doar in imaginatia mea. Nu ti se pare totusi (suntem in varianta doi) ca gaina, vaca si cu atat mai mult virusii sunt fiinte ucise in mod constant? In caz ca ai uitat: le este generata durere iar ele sunt constiente de asta (pentru ca au suflet). Desi nu le ucizi cu mana ta (cu „fierastraul” tau) esti complice la acest act deoarece le consumi carnea. Mmm,ai inceput sa dai inapoi? Poate ca nu au suflet, totusi? Pentru ca daca ai avea si tu si ele, oare cum ar fi posibil ca tu sa creezi asa de multa suferinta in mod deliberat cuiva asemanator tie ? (substanta sufletului este aceeasi, doar marimea fiind diferita)

Accept repozitionarea. Doar omul are suflet. Cand e ucis, puiul de gaina (iti plac aripioarele?) nu stie ca il doare (deoarece nu are suflet). Nici calul de mai sus nu stie nimic (desi sufera ingrozitor). Nici virusul nu stie (dar asta nu ar fi o problema, nu-i asa?). Suntem in varianta 1. Acum mirarea mea este alta: de ce doar omul are suflet? Cine a hotarat asta si pe ce criterii? Oare pentru a ne oferi posibilitatea de a ucide zilnic milioane de animale fara a ne simti vinovati? (oricat ai nega, acest raspuns este prin excelenta politic) Daca aparitia sufletului la om nu este decisa metafizic ci reprezinta expresia unui sistem nervos suficient de complex (la fel de bine ar fi putut aparea un pic mai jos, la rudele noastre, maimutele) in mod fatal se naste o alta intrebare: ce se va intampla cu sufletul atunci cand creierul isi va pierde complexitatea? (si, la limita, va muri)

Nu-mi spune ca sufletul nu are nevoie de suport neuronal!(adica va supravietui mortii creierului) Pentru ca daca faci asta te intreb imediat: nici calutul de jucarie nu are tesut nervos. El de ce nu are suflet? Iar porcul nu are cine stie ce creier si cu toate acestea ar putea beneficia de un sufletel (era sa zic sufleu) de porc.

Da, acestea sunt tainele de nepatruns ale lui Dumnezeu (distribuitorul de suflete). Sau sunt doar mistere create prin puterea magica a mintilor lenese?

 

Asa cum vad eu lucrurile, un profesor exceptional este acel om specializat intr-un domeniu capabil sa faca accesibila, pentru un student, intelegerea unui lucru abstract intr-o maniera clara, concreta si foarte greu de uitat. Pentru asta mi se pare cruciala folosirea exemplelor si analogiilor (a uni Cerul si Pamantul, adica „abstractul” si „concretul”). Se pare ca m-am nascut cu acest dar (pe langa o cantitate impresionanta de modestie). Voi face uz de el, in continuare, intr-un domeniu in care nu sunt specialist, dar ale carui cunostinte de baza le consider obligatorii pentru conditia de om educat. Din cate am putut observa, notiunile de „gena” si ADN” sunt putin intelese, desi nimeni nu pare a avea vreo problema in a opera cu ele. Intelegerea deformata sau partiala a genelor  sprijina teorii ciudate despre realitate, tot asa cum intelegerea gresita a conceptului de „democratie”, in anii ’90, ii facea pe oameni sa creada ca pot face orice fara a fi pedepsiti („acum e democratie!”)

ADN este prescurtarea de la acid dezoxiribonucleic. Prin urmare, este un acid, adica ceva fizic (o combinatie de particule materiale, un fel de caramizi elementare). Fiind ceva fizic, trebuie sa aiba o forma. Desigur, este faimoasa dubla spirala (un fel de scara rasucita, pe care eu circul zilnic, deoarece stau intr-o casa din anii ’30). ADN-ul are o proprietate iesita din comun: se poate reproduce (voi povesti cum face asta in alt articol)

Componentele lui (caramizile asezate intr-un anumit fel, formand „treptele” scarii) se numesc baze si sunt in numar de 4: adenina, timina, citozina si guanina. Aceste baze sunt precum doua cupluri casatorite si neinchipuit de fidele: A formeaza o „treapta” (pereche) numai cu T iar C numai cu G. Spirala propriu-zisa e alcatuita din lanturi de zaharuri si fosfati. Fac aceste precizari pentru a sublinia faptul ca in molecula de ADN nu exista viata. Intreaga structura este pur fizica, adica lipsita de viata (multimi uriase de atomi, asezati in anumite tipare).

Gena este o secventa speciala din acest fir filamentos (ADN-ul), adica o bucata din el. Chimistii au descoperit ca cele 4 baze (care formeaza treptele) sunt aranjate mereu in grupuri de cate trei (de exemplu: TA-CG-CG sau TA-TA—CG) Aceste aranjamente nu sunt intamplatoare. Este ca si cum A,T,C, si G ar fi litere obligate sa formeze intotdeauna cuvinte din 3 litere (imagineaza-ti ca urci scara si, pe o serie de 3 trepte consecutive, in partea stanga ai literele TCC iar la capatul drept al treptei ai „complementerele AGG; si daca le citesti impreuna obtii combinatia TA-CG-CG). Fiind mereu in oglinda, TCC pe stanga este totuna cu AGG pe drepta (fidelitatea!)

Cuvintele (grupurile de 3 litere, adica de 3 baze) reprezinta un cod pentru un aminoacid. TCC, de exemplu, este codul pentru „arginina” pe cand TTC este codul pentru „lizina”. Asta inseamna ca „cineva” citeste „cuvintele” la biblioteca dupa care se duce la fabrica si construieste aminoacizi (arginina si lizina, in cazul de mai sus). In total sunt 20 de aminoacizi. Cum din 4 litere aranjate in grupuri de cate 3 se pot obtine 64 de combinatii, rezulta ca unele coduri sunt in corespondenta cu acelasi aminoacid (lizina se obtine nu doar din TTC ci si din TTT).

Cine „citeste” gena, adica „propozitiile”? (siruri de cuvinte) La modul general celula face asta (biblioteca se afla in mijlocul ei, in nucleu) iar la modul particular „cuvintele” sunt transcrise intr-un ARN-mesager. Din aminoacizi se obtin proteinele. Aminoacizii din constructia unei molecule proteice sunt adaugati exact in ordinea specificata de gene (ordinea cuvintelor in propozitie). Aminoacizii nu fac parte din gene asa cum ingredientele unei prajituri tiramisu (yum yum) nu fac parte din reteta scrisa pe o foaie de hartie.

Pe scurt, cu ajutorul unui alfabet de 4 litere si a unui vocabular (cuvinte din trei litere) de 64 de cuvinte, celulele pot produce mii de proteine (unghiile care iti cresc exact in acest moment, fara sa simti, se bazeaza pe o astfel de proteina:cheratina-deci genele lucreaza silentios, chiar in acest moment)

Prin urmare, ce este o gena? Este un fel de hartie pe care e scris un text (o combinatie de materie si informatie). Insa daca ne uitam atent la un text tiparit, realizam cu usurinta ca literele insasi sunt cerneala tipografica, deci materie. Insa felul in care sunt asezate particulele de cerneala are sens pentru mine, cititorul. Tot asa, din aranjamentul celor 4 baze (cerneala) in serii de cuvinte obtinem ceva cu sens (celule-tesuturi-corp). Sensul nu se afla in cele 4 baze dupa cum literatura nu se afla in litere. Fiind materiale, bazele isi pierd structura, la un moment dat (sunt precum o pereche de pantofi pe care ii arunci dupa ce s-au uzat). ADN-ul, cu alte cuvinte, nu este „nemuritor”. Nici gena (secventa din el) nu este.

Ceea ce supravietuieste cu adevarat (milioane de ani) este informatia codificata in gena. Insa pentru asta e necesara indeplinirea unei conditii simple:informatia trebuie copiata. Este nevoie de un xerox. Organismul face mereu astfel de copii si le transmite generatiei urmatoare. Daca tu ai o fotocopia unui curs de la care ai chiulit, obtinuta prin bunavointa unui coleg tocilar, informatia ta si informatia lui sunt identice (si cu un xerox de ultima generatie nici foile nu pot fi distinse usor). Materie si informatie, coala A4 si text (despre psihologia stimularii dorintei de intelegere-cursul meu de la master!)

Acum voi relua ceea ce am incercat sa-ti transmit : gena este, in esenta, informatie iar informatia se mosteneste neschimbata (cu exceptia erorilor intamplatoare de copiere). Genele nu se imbunatatesc prin functionare. Pur si simplu cele mai valoroase construiesc organisme mai capabile sa supravietuiasca si sa se reproduca. Oricat ar parea de straniu, genele „se folosesc” de organisme (ghilimelele reamintesc faptul ca gena este informatie iar informatia nu are dorinte sau intentionalitate-de exemplu, 2+2=4 este o informatie, teorema lui Pitagora este o alta iar caderea guvernului, saptamana viitoare, ar putea fi o a treia)

Nu ne putem supara pe o gena tot asa cum nu putem fi iritati de faptul ca 2+2+4 si in 2010 si in 1945 (sau putem fi insa asta arata doar gradul personal de ignoranta). Materia a gasit, in mod intamplator, o modalitate de a transmite informatii complexe si variabile. Pentru a reusi asta sunt necesare operatii permanente de copiere (de aceea sexul e foarte atragator, la orice varsta). Informatiile sunt instructiuni abstracte (un fel de „Mergi inainte pana la prima intersectie si apoi faci la dreapta!”) Aceasta instructiune nu este afectata de masina care o urmeaza (iar faptul de a merge pe bicicleta, de asemenea, nu o schimba).

Ceea ce este fascinant este felul in care astfel de instructiuni ajung sa construiasca un anume organism (de care se vor dispensa, dupa un numar de ani) si felul in care acel anume organism reuseste sa se adapteze la mediu, ducand, prin urmasi, instructiunile mai departe (despre selectia naturala, de grup si altruismul darwinian voi scrie alta data).

Sper sa fi reusit sa transmit ideea ca gena este informatie iar informatia nu are trairi afective sau intentii mentale („distributivitatea inmultirii fata de adunare” nu vrea sa fie inteleasa, placuta sau admirata). Nu stiu insa daca a ajuns la tine si gandul meu secret, care a insotit mini-lectia de genetica, de accea il rostesc: poate e cazul sa nu ne mai luam asa de tare in serios!

 

Construit de Sorin