Arhive pentru iulie, 2011

Am mereu de ales intre oamenii identificati cu un adevar colectiv, pe care evita sa-l verifice (deoarece il percep intuitiv ca fiind corect) si cei care imbratiseaza o teorie bazata pe dovezi, diind gata sa o schimbe la aparitia unei dovezi solide, contrare. Ii aleg pe cei din urma dupa ce am facut parte din grupul celor dintai. Prefer experimentele si cercetarea continua, lipsite de pre-judecati spirituale.

Hayne si Simcock, in 2002, cu ajutorul unei masini nostime („masina magica de micsorat”), au demonstrat limpede dependenta memoriei de limbaj. Ele au lucrat cu copii de doi si trei ani. Le-au aratat o masina in care puneau o jucarie mare. Apoi o porneau, urmau evident o serie de sunete (masina lucra!) si, la sfarsit, aparea din nou jucaria, insa mai mica (fireste ca jucaria era inlocuita in interiorul masinii) Dar pustii de 3 ani sunt usor de pacalit, nu-i asa?

De asemenea, vocabularul copilului era testat. Dupa sase luni sau un an, copilul era retestat, pentru a i se verifica amintirile. Si acum urmeaza partea cea mai interesanta:

Desi vocabularul copilului se schimbase considerabil intre timp (imagineaza-ti cate cuvinte poate invata intr-un an!), atunci cand era invitat sa-si aminteasca momentul primului test si sa-l descrie in cuvinte folosea vocabularul de la primul test! Cu cat varsta lui fusese mai mica )doi ani, de exemplu), cu atat lipseau mai mult detaliile (descriptorii verbali). Insa puteau recunoaste imagini (jucarii folosite). Era ca si cum amintirile pe care le puteau accesa constient erau limitate de codurile lingvistice pe care le folosisera pentru a le memora si nu puteau fi accesate altfel, desi codurile evoluasera intre timp foarte mult. Acest experiment da rezultate diferite dupa varsta de 3 ani deoarece depaseste faimoasa si misterioasa linie a amneziei infantile (de la aproximativ 3 ani, intuita pentru prima data de Freud)

Exista inauntrul nostru amintiri fara cuvinte? (psihoterapeuti, ciuliti urechile!). Bineinteles. Cu toate acestea, sansele de a le recupera (a le aduce in constiinta) sunt aproape nule. Ceea ce pare a fi recuperat si pus in cuvinte nu este originalul ci un eveniment care a fost reactualizat in acelasi fel in care cotatiile euro/dolar se actualizeaza in fiecare zi. Este o iluzie sa crezi ca te poti intoarce mai devreme de 3 ani pentru a evoca o intamplare. Ceea ce vei descrie va fi versiunea din prezent, prelucrata poate de mii de ori de creier, a intamplarii originale. Ramane deschisa intrebarea in ce masura creierul „editeaza” si trairile emotionale (experimentul se refera la informatii). Altfel spus, e posibil sa exista false amintiri emotionale? Creierul fiind un sistem dinamic, nu vad niciun motiv pentru care raspunsul sa nu fie, cel putin partial, pozitiv. Cred va fi interesant sa vedem, in viitor, ce se va intampla cu scolile terapeutice in care accentul cade mult pe trecut si rememorarea lui pe masura ce neurostiintele avanseaza. Ceea ce stim sigur, deocamdata, este ca nu putem verifica setul de amintiri al cuiva, adica nu putem fi siguri ca ele sunt corecte (imi amintesc cazul unei cliente care a retrait un abuz, bebelus fiind, intr-o sedinta tulburatoare, numai pentru a realiza impreuna, la sfarsit, analizand obiectiv, ca a fost mai degraba rodul imaginatiei ei fabuloase) Cercetarea psihologica (dar nu la noi) a patruns de mult (mai bine de 15 ani) pe teritoriul falselor amintiri induse in terapie (agresiuni, violenta, tentative de avort) si a avut ecouri juridice (un psihiatru a platit 2.4 milioane de dolari intr-un proces de malpraxis:prin hipnoza, o facuse pe clienta lui sa creada ca participase la un cult satanic unde, atentie, se mancau bebelusi) Nici cel mai experimentat evaluator, in absenta dovezilor, nu poate face diferenta intre o amintire autentica si una „elaborata” de creier sau plantat, neintentionat, prin sugestie. Mintile noastre sunt inselatoare. Dozele sanatoase de scepticism, de aceea, sunt recomandabile (si nu au efecte secundare!).

Aceasta definitie ii apartine unui copilas.

“Dragostea este atunci cand ii spui cuiva ceva rau despre tine si esti speriat, crezand ca nu o sa te mai iubeasca. Dar pe urma esti uimit, fiindca te iubeste in continuare, si chiar mai mult.”

 

 

Acest articol a fost scris, evident, cand inca mai aveam studenti dornici sa invete ceva.

Caut diferite modalitati prin care sa le arat studentilor mei, intr-un fel intuitiv, data fiind natura extrem de abstracta a subiectului, cum anume constiinta este o proprietate emergenta a mintii (care, la randul ei, este o proprietate emergenta a Vietii). Mi se pare usor deoarece realitatea furnizeaza numeroase analogii (observa ca nu spun ca este si usor de acceptat!)

E limpede ca doar fiintele constiente pot face alegeri, adica se pot angaja in actiuni, fizice sau mentale, care nu sunt dictate sau impuse prin presiuni interne (vreau sa pun mana pe sanii acelei femei atragatoare, in autobuz) sau externe (pentru cirsul lui profesorul imi cere, ce surpriza, sa citesc o carte scrisa de el). Cainii lui Pavlov, bietii de ei, daca ar fi avut un dram de minte, ar fi putut crede ca ei aleg sa saliveze la auzul clopotelului. Au fost insa scutiti de o asemenea amagire (la fel este si cainele, pisica sau hamsterul tau-si poti sta linistit, nu viseaza la libertate deoarece nu sunt capabili sa si-o reprezinte)

Constiinta este cea mai noua realizare „tehnologica” a realitatii (analogie cu telefoanele tot mai performante care incep sa-mi faca, subversiv, cu ochiul-nicio aluzie pentru ziua mea!). Daca in urma cu 10.000 de ani, undeva pe Pamant, exista constiinta…sunt dubii foarte mari. Cu 100.000 de ani sigur nu exista niciun fel de constiinta (desi creierul omului de Neanderthal avea 1.500 de centimetri cubi-insa acesta nu este un criteriu, o balena din zilele noastre are un creier mai mare!)

Astazi se pare ca exista destul de multa constiinta, desigur, in diferite grade (constiinta nu este ceva static, nu este o variabila dihotomica, adica ceva care fie este, fie nu este, ci este un proces, o miscare mereu schimbatoare). La ce este ea buna? Ooh, este extraordinar de folositoare. Iata un exemplu:

Constient fiind, poti realiza ca nevoia ta de performanta cu orice pret nu este a ta, ci provine din exigentele parintilor tai, din anii in care nu-i puteai infrunta deoarece erai mic si prapadit (si, in plus, ii iubeai). Mai poti avea revelatia anxietatii care nu-ti apartine, ci provine de la bunica ta supraprotectoare (se temea mereu sa nu ti se intample ceva, motiv pentru care, de la balcon, statea cu ochii pe tine-si nu aveai voie sa te joci in fata blocului-multumesc, dragi parinti, pentru libertatea de a ma juca in alt cartier!) Dispretul superior fata de fumatori si „carnivori” ar putea fi rodul unei identificari cu fratele tau mai mare, ostil propriului corp si numind asta „aspiratie spirituala”. Nu vad cum toate aceste insight-uri ar putea fi posibile in absenta constientizarii. Intr-o formulare mai generala, nu vad cum, fara exercitiul constant al puterii de constientizare, un om ar putea intelege modurile subtile si sistematice in care a fost indoctrinat de cultura inauntrul careia s-a nascut (si, probabil, continua sa fie). Sunt alaturi de toti oamenii care, fiind curajosi, pun sub semnul intrebarii presupozitiile mediului in care au crescut si examineaza credintele care le-au fost transmise cu singurul instrument potrivit pentru asta, anume cu inteligenta lor. Sper ca si un astfel de impuls, vizitatorule, te-a adus in acest spatiu. Nu e nevoie sa ne intalnim fizic si este minunat, mi se pare mie, ca putem impartasi cea mai avansata posibilitate a mintilor noastre (capacitatea de a fi constienti). Nu suntem pe varf, imi vine sa spun, pentru a diminua pericolul  nesuferitei arogante, dintr-un motiv pe care sper sa-l gasesti si tu plauzibil: muntele creste mereu.

Obisnuiesc sa merg cu bicicleta in parc (mergeam, atunci cand am scris articolul, intre timp am vandut-o si am pus ochii pe alta). Inca nu s-a intamplat insa urmatorul dialog este posibil:

-De ce ai venit pana aici (parc) cu bicicleta?

-Deoarece vreau sa ma plimb pe aleile parcului dupa care vreau sa ma odihnesc pe iarba.

-Si de ce vrei sa te odihnesti tocmai pe iarba? (adica de ce nu stai pe o bancuta sau nu mergi acasa pentru un pui de somn)

-Deoarece imi place sa stau pe iarba si sa contemplu natura din jurul meu (copaci, pamant, cer, alti oameni)

-Si de ce iti place asta?

-Hmm, nu stiu, pur si simplu imi place, mi se pare frumos.

Si ce anume este frumos in aceasta contemplare?

-Nu pot spune exact, este ceva subiectiv pe care nu il pot explica.

Este evident ca dialogul nu mai poate continua dincolo de acest punct. Eu am o dorinta, aceea de a contempla natura (si a intra in comuniune cu ea) insa nu stiu de ce o am. Altii, de exemplu, nu au o astfel de dorinta, ba chiar sunt unii care urasc natura (si atunci o distrug). Dorinta de contemplare/comuniune exista pur si simplu. Ea apare din mine. E limpede, totusi, ca nu se afla in zona controlului meu constient. Nu am facut-o eu sa apara ci m-am trezit cu ea (si am gasit o modalitate sa o satisfac). Nu am ales-o eu (Eul constient, la asta ma refer). Eu aleg doar mijloacele de a o implini.

Si atunci, de unde vine dorinta? (cred ca ai inteles, intrebarea e valabila si pentru dorintele tale) Si inca vorbim despre o dorinta neproblematica (usor de satisfacut-sau asa mi se pare mie, care nu trebuie sa dau socoteala nimanui) Ce ne facem insa cu dorinte mai…altfel, capabile, adica, sa genereze uriase incurcaturi sau dileme etice. Ele de unde vin? Ce persoana rationala ar alege sa aiba dorinte care ii pot pune in pericol corpul sau relatiile sau care ii pot rani pe cei dragi?

Poate ca ceea ce numim „eu” este doar un pronume, adica, in termenii realitatii, nu desemneaza o entitate anume? (resping varianta cu dorintele care vin de la Dumnezeu sau de la Diavol, desi mi-ar permite cateva comentarii amuzante) Cu alte cuvinte, „eul” ar putea fi o abstractie? In traducere: de fapt nu exista cineva separat de altcineva. Este ca si cum Universul ca un intreg are dorinte iar incercarea de satisfacere a lor, pe unele parti ale lui (ale universului) le baga, uneori, in bucluc. Insa Universul merge linistit mai departe, lipsit fiind de o constiinta universala. Universul doar este si curge. Incotro? Buna intrebare. Insa cine o pune?

Cand am scris acest articol inca mai credeam ca telepatia este posibila. Acum sunt mult mai sceptic. Desi…

Leanna Standish este norocoasa. La universitatea in care lucreaza dispune de un fMRI, un dispozitiv sofisticat de scanare a creierului derivat din MRI (si nici nu i se reduce salariul cu 25%). MRI, folosit pentru prima oara in 1977, foloseste un magnet urias pentru a alinia protonii din corp si a-i pozitiona pe polaritatea lui nord-sud. Datele rezultatea sunt transformate de un computer in imagini dintr-o varietate de unghiuri si perspective. La noi, MRI-ul este cunoscut ca RMN (rezonanta magnetica nucleara). Occidentalii au renuntat la aceasta denumire pentru a-si proteja pacientii (care puteau crede ca sunt supusi unei iradieri nucleare tip Cernobil).

Fata de tomografiile PET(care urmasera tomografiei axiale computerixate, elaborate in 1972), fMRI reprezinta un pas inainte. Tehnologia in slujba omului! Singura problema o au claustrofobii. Trebuie sa stai intr-un fel de sicriu, timp de 20 de minute, cu dopuri in urechi (pentru a nu auzi, de fapt pentru a atenua, zgomotul facut de  ingenioasa dihanie ). In timpul acesta (si ulterior) cineva se uita prin creierul tau!

Asta a facut si Leanna in 2003, cu mai multe perechi selectionate. Unul din parteneri, aflat la distanta, era expus unei lumini bruste de scurta durata (la intervale de timp diferite). Ce crezi? Simultan se activa cortexul vizual al creierului receptorului (aflat in fMRI). N-am fi stiut niciodata sigur (doar presupuneri si intuitii insa asta nu e stiinta) ca exista comunicare telepatica (adica la distanta, de la telos=distanta) fara progresul uluitor al tehnologiei. De asemenea, nu ne-am putea explica aceste fenomene uneori minunate, alteori infricosatoare in absenta intelegerii oferite de teoria cuantica si principala ei predictie, corelarea (inclusiv corelarea mintilor, pentru amatorii de (aparent) SF)

Traim intr-o lume enigmatica? Bineinteles! Chiar acum, cand tu citesti acest articol, daca mintile noastre sunt corelate, tu ai putea primi ceva din dorinta mea de a o explora fara a cadea in ispita confortabila a propozitiilor mistice lipsite de fundament (intemeiate, vreau sa spun, pe dorinte si frici neexaminate). Evident ca procesul functioneaza si invers. Te anunt ca sunt deschis la entuziasm si coerenta in gandire. Inclusiv la lumini bruste de scurta durata. Sa le spun iluminari?

Construit de Sorin