Arhive pentru categoria: “Atractie si, uneori, dragoste”

 

A inceput o noua saptamana! Te-ar interesa o (foarte) scurta meditatie asupra enigmaticei probleme a dragostei? (ca si cum nu te-ai gandi tu suficient)

Daca nu ai reusit inca sa faci diferenta intre nevoi si dorinte voi face apel la distinctia realizata de un nespecialist (caruia nu i-am cerut aprobarea pentru aceasta dezvaluire si sper sa nu afle desi aproape sigur ma insel) in psihologie:

„My guess is- dorintele sunt niste nevoi mai mici, superficiale si rasfatate, iar daca te asezi intr-un colt si astepti sa iti treaca de obicei functioneaza.”

Este cea mai frumoasa (poetica) diferentiere pe care am auzit-o pana acum. Si adevarata, pe deasupra!

Acest mic mister fiind elucidat iata si ceea ce ar putea fi dragostea:

O experienta subiectiva care permite plasarea nevoilor si dorintelor tale la acelasi nivel cu nevoile si dorintele persoanei pe care o iubesti.

Cand vei impartasi aceasta definitie altora te rog sa dai nume, da? (nu cum am facut eu) De asemenea, iti propun sa observi ca nu am spus „la un nivel mai inalt”, adica dorintele si nevoile celuilalt sa conteze mai mult decat dorintele si nevoile tale. Aceasta nu este dragoste ci sacrificiu nevrotic.

Nici reciproca nu este valabila: a aseza nevoile si dorintele tale mai sus decat ale celui sau celei pe care o iubesti. Acesta nu e decat un fel de a fi absorbita de tine insati in timp ce iti imaginezi ca iubesti pe cineva.

Mai ramane o minuscula problema de masurare/evaluare: cum stii daca sunt sau nu la acelasi nivel? Eh, nu te vei impiedica tu in atata lucru!

http://d1mpb3f4gq7nrb.cloudfront.net/img/toons/cartoon5004.png

 

 

Lumina si caldura Sarbatorilor de Paste sa iti incalzeasca sufletul iar fluxul de fotoni si agitatia termica asociate cu aceste zile din aprilie sa iti modifice temperatura in jurul inimii, gratie activarii nervului vag (nervus vagus)! De asemenea, in aceste clipe mult asteptate ale impacarii si bucuriei, sa ii multumin Domnului (de ce nu si Doamnei, ar putea intreba unele feministe?) pentru nesfarsitele lui daruri, din care vom exclude HPV-ul si alte vietati diabolice! In sfarsit, fie ca iepurasul sa va umple cosul cu oua, mai ales ca este renumit pentru usurinta de a livra, dar mai ales de a produce, ei bine, oua!

Nu vreau sa scriu un articol despre uraganul lipsei de originalitate care, imi imaginez, ti-a invadat si tie viata. Fiind vorba, totusi, de un presupus eveniment fizic petrecut pe vremea cand oamenii cei mai invatati erau convinsi ca rolul creierului este sa raceasca sangele, dar asociat cu unele sentimente nobile si chiar virtuti, sunt inclinat sa scriu si eu cate ceva pe marginea lui, cu riscul de a nu ma incadra in spiritul zilelor sau, si mai grav, de a merge chiar la radacina lui (aproape) intangibila.

In mai putine cuvinte, acesta este un articol despre dragoste.

Hai sa ne imaginam ca tu, o femeie, iubesti un barbat cu status inalt (nu neaparat CEO),sexy si inteligent. Acum! Iar tu, un barbat, iubesti o femeie  nu doar cu tenul perfect, cu par stralucitor si WHR 0.72 ci si toleranta, calda si hranitoare emotional (din motive economice, ma voi referi in continuare doar la primul caz, rugandu-i pe cititorii barbati sa realizeze singuri traducerea). Tot acum.

Doar ca „acum” trece si vine un alt acum, peste 5, 10 sau 15 ani cand el nu mai este chiar sexy (ba nu mai este chiar deloc, daca-i privesti cu atentie burta atarnand peste curea) iar mintea pare a-i fi intrat intr-un usor declin, insa nu atat de „usor” incat sa nu cauti, cu Google Scholar, date despre un baiat pe nume Alzheimer. Hai sa numim P1 si P2 cele doua stadii sau versiuni ale barbatului iubit (din paragraful de mai sus).

Ma intreb impreuna cu tine: il iubesti pe P1 pentru calitatile lui esentiale? (a fi sexy, a fi inteligent si o serie de alte calitati care i-au permis sa obtina un status inalt in delicata si deloc-sangeroasa lume corporatista). Daca „da”, imi imaginez ca, pe masura ce aceste calitati se schimba (se degradeaza sau dispar), si iubirea ta se va schimba. La limita, nu il vei mai iubi pe P2.

Oare gresesc? De ce, in acest moment, nu alegi un barbat care e pe punctul de a-si rata viata (de exemplu consumand in mod excesiv alcool), care nu trezeste nimic sexual in tine si care fie nu intelege ce-i spui fie intelege daca il lasi10-15 minute sa se gandeasca, in compania unor desene pe care, in prealabil, le-ai facut? Fiind un pic mai brutal, de ce nu vrei ca partenerul tau sa fie un tampit? Sau un ticalos? Cineva care sa te abuzeze verbal si, desigur, cum sa ratezi o astfel de ocazie, fizic?

Ipoteza mea este ca nu poti ignora trasaturile de personalitate esentiale ale barbatului iubit. Poate ca nu-l iubesti in primul rand pentru ele insa in mod sigur nu-l poti iubi in absenta lor. Ai fi de acord cu asta? Te-ai despartit (sau cochetezi cu ideea) de cineva care „nu mai este ca la inceput”, care „s-a schimbat” si la care ai descoperit „o cu totul alta fata”?

Fiind oameni, adica avand preferinte, ne dorim ca partenerii nostri sa fie intr-un anumit fel sau, macar, sa nu fie in acele feluri care trezesc in noi plictiseala, frustrarea cronica, fanteziile cu colegul de birou sau, in cazuri mai avansate psihopatologic, ganduri suicidare. Exista trasaturi dezirabile, fie si tacit asumate, si pe ele le cautam, le evaluam, le testam si, o data obtinute sau adjudecate prin bunavointa ofiterului  (brr!) starii civile, vrem sa ne bucuram, eventual nedefinit, de ele. Ai citit ceva mai putin romantic in ultimele zile?

Cum se face ca il iubesti tocmai pe „el” (pentru care, poate, chiar ai luptat, in sensul soft al termenului) si nu pe unul mai putin inteligent (sau chiar idiot), mai putin sexy (sau chiar dezgustator), mai putin atent la nevoile tale (sau chiar exemplificarea narcisismului tip DSM-IV-R) si mai putin potent financiar (ba chiar falit, ca urmare a unor investitii in care a combinat impulsivitatea si prostia)? Nu-mi spune, prin urmare, ca nu il iubesti si pentru calitatile lui. Poate ca il iubesti si pentru altceva, admit, dar mi-e greu sa cred ca nu tii cont sau nu atribui valoare unor trasaturi atragatoare pe care le detine (si, de ce nu, si unele depozite bancare).

Pe de alta parte, te-ai gandit cat de usor este sa iubesti pe cineva plin de calitati? (dar asta e o alta discutie, probabil pentru alte Sarbatori, si nu e cazul sa te impacientezi, eu functionez dupa alt calendar)

Revenind: privind atent la realitate, am motive sa cred ca dragostea oamenilor isi are radacini adanci in calitatile (sau „proprietatile”, cum le spun filosofii) celor iubiti. Insa nu poate fi doar atat. Pentru ca daca e doar atat, atunci cand aceste calitati se diminueaza, dispar sau sunt inlocuite de trasaturi dezagreabile sau ciudate de-a binelea, ne putem astepta ca dragostea sa dispara (‚nu mai esti aceeasi persoana”) si, intr-un astfel de caz, cat de „adevarata” a fost ea? Poate ca esti doar o persoana superficiala daca il iubesti doar pe P1 dar nu si pe P2?

Privind insa din alt unghi, anume al tau, de ce nu ai putea sa ai alte sentimente fata de un om a a carui personalitate pare a fi acum extrem de diferita, eventual opusa? De ce sa suporti calificativul de „superficiala”? Nu pare corect. Si poate ca nici nu este. Caile dragostei sunt incurcate.

Insa merita sa depunem eforturi sa le descurcam. Sau nu, pentru a le pastra misterul, frumusetea inefabila si sansa de a inspira tipuri umane dezadaptate, in general, in societatile pragmatice, anume poetii? Te las pe tine sa meditezi la raspuns. Eu vreau doar sa impartasesc o pozitie filosofica asociata cu Nozick si Harry Frankfurt, ultimul fiind un tip care m-a stimulat, acum aproape un an, plecand de la bestseller-ul lui din 2005 (On Bullshit), sa scriu si eu un articolas („Caca de elefant”).

Mai specific, gasesc rezonabila pozitia conform careia dragostea este nu doar o experienta emotionala ci si un act de vointa.

Ai citit cu atentie? Tocmai am afirmat ca nu este suficient „sa simti ceva” fata de un om pentru a spune ca-l iubesti. Trebuie si sa vrei sa-l iubesti. Pare paradoxal. Nu suntem in spatiul diafan al emotiilor? Nu este dragostea o traire exceptionala? Nu se confunda cu senzatiile acelea memorabile (nu intotdeauna placute, fireste) si cu intuitia ca celalalt este o persoana speciala? („acela”, in unele idiomuri)

Nu sunt ironic. Cred sincer ca dragostea coreleaza cu aceste trairi (emotii, senzatii, fantezii etc.). Dar nu e doar atat. Cred ca antreneaza si cortexul prefrontal, nu doar sistemul limbic sau trunchiul cerebral. Contine si un proces volitiv. Il contine pe „vreau”. Filosofii pe care nu-i citesti numesc asta o dorinta de ordinul doi, adica o dorinta aplicata unei dorinte.

Simt ca acesta ar putea fi momentul in care ti-ai putea dori sa citesti mesaje de Sarbatori asa ca iti dau imediat un exemplu:

  1. Iti place sa fumezi si iti doresti sa fumezi.
  2. Vrei sa fii sanatos, stii ca fumatul este periculos pentru sanatate si iti doresti sa nu ai dorinta de a fuma.

Te rog, spune-mi ca ai inteles si nu esti un exemplar dintr-o categorie amintita mai sus. Si acum sa aplicam acelasi rationament doar ca nu in relatie cu dorinta de a fuma:

  1. Iti place X si il doresti in viata ta.
  2. Iti doresti sa ai dorinta din cazul (1). Vrei sa ai aceasta dorinta.

Exista, logic, si cealalta varianta:

  1. Iti place X si il doresti in viata ta.
  2. Nu vrei sa ai aceasta dorinta.

Faptul ca iti place X ar putea fi analizat in contextul „calitatilor dezirabile” (discutie pe care, din generozitate, am lasat-o la latitudinea ta si a partenerului tau, intr-una din aceste clipe sfinte). Putem considera ca dorinta de a fi cu X este ceva ce ti se intampla, adica nu este sub controlul tau (e greu de spus de ce iti place X si nu Y, ei fiind, de pilda, gemeni univitelini). Deci punctul (1), ca si in cazul fumatorului, poate fi asociat biologiei sau psihologiei elaborate de  terapeutii de cuplu terifiati de ecuatiile de gradul doi.

Insa punctul (2) te priveste direct. Mai bine-zis, te angajeaza. Iti asumi o pozitie nu fata de ceva din afara ta ci fata de un „obiect” dinauntrul tau, anume dorinta de a fi cu X. Si ajuns aici, dorinta mea, transformata in „obiect intentional” (atentie, filosofie indigesta!), este sa ma opresc pentru a te lasa pe tine sa gandesti mai departe.

Nu inainte de a sublinia experienta minunata pe care o poti trai atunci cand cineva vrea sa te iubeasca si tu stii asta. Nu sunt deloc sigur ca Dumnezeu exista sau ca, existand, vrea sa te iubeasca. Dar am convingerea rationala ca sunt mai multe sanse de a trai aceasta experienta in raport cu un alt om, adica o fiinta constienta, in carne si oase, respirand acelasi aer ca tine. Cineva care are ochi, urechi, piele, brate si picioare (si ceva intre ele-conform codului initial). Un alt om. Nu un zeu. Ci doar un alt om, asemenea tie. Un egal. Insa nu orice fel de egal ci unul care alege sa te iubeasca.

In rest, Sarbatori fericite alaturi de cei dragi, pace sufleteasca si un pic de bla-bla, doar pentru a face mesajul mai original.

Sex. Un articol despre sex. De fapt, un pic si despre lege. Hai sa reflectam impreuna: daca un adult (un barbat) are o relatie sexuala cu o adolescenta de 14 ani, relatie care nu implica niciun element de coercitie (este liber consimtita) crezi ca ar fi bine sa fie condamnat judiciar? Daca un alt adult (o femeie) are o relatie sexuala liber consimtita cu un adolescent de 15 ani oare trebuie amendata sau trimisa la inchisoare?

In cazul in care te-ai grabit si ai spus „nu” iti recomand sa te gandesti la posibilitatea de a fi vorba chiar de fiica sau fiul tau. Sexualitatea experimentata sub varsta de 18 ani, cu un adult, reprezinta o actiune gresita din punct de vedere moral? Trebuie adultul sanctionat legal iar adolescentul merita o lectie sau un discurs moralizator?

De fapt te intreb care crezi ca este varsta potrivita pentru consimtamantul de a avea o relatie sexuala? (si, implicit, varsta pana la care, daca nu e respectata, adultii trebuie pedepsiti) Sa fie 18? Sau 21? Sau 16? Insa de ce una din aceste varste? Pe ce criterii? Noi, adultii legiuitori, trebuie sa tinem cont de dezvoltarea sexuala a celor mai tineri si de dorintele lor naturale si sa-i incurajam in aceasta directie sau mai degraba sa-i conditionam in diverse feluri pentru a-si amana primele experiente sexuale? Cand putem considera ca au o gandire suficient de avansata pentru a decide in cunostinta de cauza? Cand sunt rezonabil de constienti de consecintele implicate de deciziile lor?

Este bine sa fim mai mult permisivi (liberali) sau mai mult opresivi (conservatori)? Tu catre ce varsta inclini? Spre 14 (sau chiar mai jos) sau spre 21 (sau chiar mai sus, adica pana in momentul casatoriei)? Credinta mea vis-a-vis de profilul vizitatorilor (tu!) acestui blog este ca sunt mai degraba liberali, atenti la stereotipuri si prejudecati si capabili de gandire originala insa, in cazul acestui subiect sensibil, nu ar putea fi invers? Nu cumva o varsta mai „mica” ar fi, la nivel social, un semn de iresponsabilitate? Nu ar conduce o astfel de masura legislativa (acceptarea ei) la degradarea morala a societatii?

Te las sa discuti subiectul acesta „fierbinte” cu partenerul de cuplu si, de ce nu, chiar cu adolescentul din dotare, crescut, imi imaginez, cu unele sacrificii (remember the diapers!)

In cazul in care nu ajungeti la un acord, trebuie sa stii ca in multe tari europene si in Canada varsta necesara pentru consimtamant este 14 ani. In UK este 16. In Arizona este 18, in Texas e 17. Iar in Olanda, just for fun, tribunalele sunt extrem de tolerante cu relatiile sexuale in care unul din parteneri are chiar si 12 ani, cu conditia ca diferenta de varsta sa nu fie prea mare.

Fata ta (voastra) va implini in curand 14 ani? Atentie, e posibil sa intrebe ce drepturi are! (partea cu „responsabilitatile” va fi ignorata)

Sunt in mod constant impresionat (si uimit) de un lucru simplu, pe care il vad aproape in fiecare zi. Acest lucru este urmatorul: oamenii incearca sa faca lucruri imposibile! Si nu reusesc, bineinteles. Astfel ajung sa sufere. Sunt primul care sunt gata sa recunosc demnitatea unui om confruntat cu o suferinta reala. Insa nu la acest gen de suferinta ma refer ci la suferinta inutila. E natural sa suferi incercand sa faci ceva imposibil, sperand ca vei reusi si persistand in ciuda evidentei.

Si cum anume sa distingem lucrurile posibile, pentru care merita sa luptam, de cele imposibile? Iata cum: lucrul imposibil par excellence este incercarea de a transforma impermanenta (trecatorul) in permanenta. Vrei un exemplu, nu-i asa? Uite-l:

Vrei ca X sa te iubeasca si maine! Asa ca incerci sa-i smulgi o promisiune (sau o declaratie in public, la primarie) sau te asiguri (crezi tu) in diferite feluri ca lucrul acesta se va intampla. Inca n-am rostit cuvantul „control”? Nici nu cred ca este nevoie, pluteste peste tot. Si e ceva rau aici, sa vrei sa fii iubit si maine? Departe de mine acest gand. Sa vrei sa fii iubit, maine, poimaine si in toate zilele (si noptile) vietii tale mi se pare ok. Problema este ca nu poti sti. Daca maine vei fi sau nu iubit este o chestiune de sansa. Nu, nu am scris gresit: daca esti un om norocos vei fi iubit, de X si maine. Adica poate vei fi iubit, poate nu! Nu poti controla asta. A fi iubit de X, si maine, este mereu o surpriza.

sunt cateva lucruri, pe lumea aceasta (si nu cred ca mai exista o alta) care nu pot fi schimbate, sau controlate, in mod constient. Nu le poti face sa fie asa cum vrei tu. Ele se intampla dupa un orar personal (al lor), mereu schimbator. Iubirea este unul din aceste lucruri. Imbatranirea este un altul. Si moartea, bineinteles, este al treilea. Nu stii niciodata exact cum vin, cum avanseaza, cum oscileaza sau cum sar exact in fata ta (sau din fata ta). Imi pare bine ca este asa. Ceea ce este cu adevarat important mi se pare mai frumos sa ramana in afara controlului oamenilor. Da, exista un pret, si chiar foarte mare, pentru asta. Suntem condamnati sa traim in incertitudine. E posibil ca, maine, iubirea lui X sa fie mai mica sau chiar sa dispara (dar e la fel de posibil sa reapara peste cateva zile-daca vrei poti inlocui „zile” cu „ani”). E posibil ca, maine, sa mori sau sa descoperi, mirat, ca ai imbatranit (doar ca ai negat asta pana acum). ce poti face pentru a preintampina aceste vesti? Nimic.

Si daca intelegi foarte limpede acest fel de a fi al realitatii, daca intelegi ca tot ce este minunat este curgator asemenea muzicii (cum ar fi sa auzi aceeasi nota toata saptamana?) si, in plus, semeni un pic si cu mine, ei bine in acest caz te poti relaxa! De ce sa te agati de permanenta si certitudini daca acestea sunt imposibile? Nu e nevoie de o mare inteligenta (aceea care te recomanda pentru un premiu Nobel) ci de o intelegere profunda a unei idei spre care realitatea ne cheama in fiecare zi. Totul este trecator! Pe cine incerci sa pacalesti crezand altceva? Traim intr-un univers dinamic, aflat mereu in schimbare, ca urmare a fenomenalei energii de la baza lui (oceanul cuantic). Energia este oarba (pentru cei certati cu fizica de clasa a sasea). Tiparele in care particulele sunt prinse, pentru un timp, sunt ele insele in stare de flux (doar ca e nevoie de mai mult timp pentru a sesiza asta-chiar si muntii se ridica sau descresc in inaltime).

De ce anume sa ne agatam? Nu exista asa ceva. Lucrul de care incerci sa te agati este el insusi in cadere (e un fel de a spune, totul fiind relativ, in spatiu, caderea este, din alta perspectiva, urcare). Disperarea si controlul pe care il solicita sunt, in opinia mea, solutii nefericite. Nu putem opri miscarea realitatii, ritmul ei etern, nesfarsita ei vibratie intre da si nu. Insa o putem intelege si putem coopera cu ea. Lucrurile care au inceput deja sa plece le putem slabi din stransoarea nostra. Pe oamenii care nu ne mai iubesc ii putem lasa sa fie ceea ce sunt, fara a-i culpabiliza nevrotic. Iar celor care vin sa ne iubeasca, luandu-ne prin surprindere, le putem da o sansa. In fond, Viata, in jocul ei fara sens ultim, asaza din nou piesele. Ce rost are sa te impotrivesti? Mai bine priveste atent si savureaza clipa, daca e ceva de savurat in ea. Sau inghite in sec si ai rabdare. Maine Viata muta din nou.

  1. Vreau sa existi (adica sa traiesti in sensul foarte basic de” supravietuire”). Vreau sa fii in continuare pe acest pamant, aici, cu mine, sau in alta parte, insa sa fii. Existenta ta nu-mi este indiferenta. Te vreau in viata si nu este doar o dorinta. Sunt pregatit sa fac multe lucruri in acest sens daca si tu esti de acord sau mi le ceri.
  2. Vreau sa fii libera (sa te dezvolti). Vreau sa inaintezi in propria ta viata (sa nu stai pe loc si cu atat mai putin sa regresezi). Iti respect proiectele chiar daca uneori nu le inteleg, mi se par nerealiste, periculoase sau lipsite de viitor. Sunt proiectele tale, prin urmare esti tu. Daca am putere te sustin chiar in directii ce-mi par nesigure si cu siguranta te sprijin in proiectele pe care le aprob. O fac insa doar la solicitarea ta ceea ce inseamna ca altfel nu interferez. Lupt mereu cu dorinta de a te controla, a te modela, a te aduce mai aproape de imaginea din capul meu. In fiecare zi lupt cu asta. Adesea esuez insa nu renunt. Vreau ca tu sa cresti in directii alese de tine. Astfel ramai sau devii o persoana libera. Iar eu nu vreau sa iubesc o marioneta, un sclav sau o masina sofisticata. Vreau sa fii tu, desi asta, iata, nu-mi convine intotdeauna. Stiu ca as putea, intr-o maniera mai subtila (nici nu-ti dai seama) sau mai evidenta (presiune, violenta), sa intervin in viata ta si sa o orientez in directii alese de mine. Insa aceasta nu ar fi dragoste ci control. Renunt la control in relatia cu tine.
  3. 3. Vreau sa te cunosc. Vreau sa stiu cum te simti, ce fel de ganduri ai, la ce visezi, de cine ti-e teama, ce-ti imaginezi, unde vrei sa ajungi, ce doresti sa faci cu viata ta. Cu alte cuvinte, vreau sa fii transparenta, adica sa vad cum esti pe interior (sa-ti cunosc sinele). Stiu ca pentru a te dezvalui e nevoie sa te simti in siguranta cu mine si imi asum responsabilitatea pentru nivelul de incredere capabil sa-l creez. Mai stiu ca ti-e frica de felul in care as putea reactiona (critica, judecati, respingere) si caut sa te asigur ca, desi aceste posibilitati nu sunt excluse, dorinta mea mai mare este sa te inteleg. Nu doar ca nu sunt indiferent la cine esti tu ci chiar imi pari cineva special, pe care vreau sa-l cunosc in profunzime. Exista aici un fel de bucurie secreta pe care nu mi-o pot explica (deoarece nu o simt si fata de altii). Nu ma tem de epuizarea misterului, dimpotriva, cred ca nu exista sfarsit (altul decat moartea) al acestui proces de descoperire.
  4. 4. Vreau sa te ating. Aceasta intentie poate parea copilareasca, insa nu este asa. A atinge pe cineva inseamna a-l face pe acel om mai real (si Toma a dorit sa-l atinga pe Iisus). Imi place sa te vad sau sa te ascult insa a te atinge adauga experientei mele cu tine o dimensiune nepretuita. Suntem carne si oase, nu-i asa? Sigur ca, in functie de cine esti, atingerea poate fi doar afectuoasa, erotica sau sexuala. Imi vine sa spun, totusi, ca toate atingerile sunt erotice in urmatorul sens: sunt placute.

Si cine esti tu, persoana pe care o iubesc? Ai putea fi copilul meu, sotia sau sotul meu, mama sau tata, o bunica, un bunic, o prietena, un student sau un elev (sau un prichindel de la gradinita) si chiar (pentru specialistii care ma citesc) un client (stiu, partea cu atingerea trebuie limitata mai sever). Nu este obligatoriu ca sentimentele sa fie reciproce. Si daca sunt, ne putem considera norocosi. Am castigat, pentru a doua oara, la loteria Vietii. Nu mai stii cand a fost prima data? Da-mi voie sa-ti reamintesc: atunci cand ai venit pe aceasta micuta planeta.

Construit de Sorin