Arhive pentru categoria: “Consiliere si psihoterapie”

Spre marea mea uimire o tanara absolventa de Psihologie mi-a solicitat (si va primi in carand) One Nation Under Therapy, o lucrare din 2005 avand drept autoare doua femei cu o inteligenta stralucitoare.

De ce sunt uimit? Deoarece am asteptari foarte modeste in raport cu disponibilitatea psihoterapeutilor din Romania, adesea formati pe banda rulanta, cu o preocupare minima pentru standarde de calitate, de a se raporta sceptic la propria lor profesie, fiind gata sa renunte la idei si credinte foarte dragi atunci cand exista dovezi serioase in acest sens.

Iti voi da un exemplu: exista o credinta extrem de raspandita, inclusiv printre psihologii practicanti (dar nu si printre doctori, nota bene!), conform careia probabilitatea unei persoane de a se imbolnavi de cancer sau de a influenta viteza cu care acesta se dezvolta depind (in sensul ca pot fi influentate) de gradul de optimism al pacientului, de stilul de coping sau de stresul psihologic la care expus.

Mai mult, „scoaterea la suprafata a resentimentelor si a furiei reprimate” si explorarea fricii sau durerii intr-un grup suportiv ar determina, se crede, o prelungire a duratei vietii.

Toate aceste idei sunt gresite.

Exista numeroase dovezi care arata impactul redus al variabilelor enumerate mai sus. Desi grupurile de suport pentru persoanele bolnave de cancer ofera beneficii emotionale reale (si merita sa fie o optiune pentru cei care doresc sa participe la ele) nu influenteaza in nici un fel durata vietii (si cu atat mai putin vindecarea)

Oare cati psihologi au fost expusi la aceste date stiintifice? Cati stiu sa discrimineze intre ceea ce pot oferi serviciile de asistenta si ceea ce este doar gandire magica sau asteptare infantila? Oamenii bolnavi de cancer au dreptul sa stie ce anume ii poate ajuta in prezent, din punct de vedere medical si psihologic, si, de asemenea, au dreptul de a fi protejati de iluzii si false sperante oferite, adesea cu buna credinta, de psihologii care inca nu fac diferenta intre psihologia populara (si miturile ei) respectiv stiinta psihologica.

Tanara la care ma refer in primul paragraf nu stie ce o asteapta si in ce fel aceasta lectura i-ar putea schimba viata (profesionala). Sper ca este suficient de curajoasa pentru a infrunta consecintele propriei decizii. Evident, astept si alte persoane (mai ales psihoterapeuti si consilieri acreditati) dornice sa se trezeasca din uriasa iluzie initiata de Maslow, Rogers si compania, anume ca psihologia va salva lumea.

Prin aplicatiile ei in domeniul sanatatii mentale psihologia a luat-o putin razna si e timpul sa se salveze pe sine, adica sa se insanatoseasca devenind mai echilibrata si abtinandu-se de la patologizarea vietii (plus solutiile speculative sau de-a dreptul stupide pe care le propune). In Statele Unite lucrul acesta e pe cale de a se intampla dar in Romania, ma tem, o tara inapoiata din multe puncte de vedere (nu si in materie de iPhone-uri), procesul acesta e inca departe. Suntem prin anii ’70 ai americanilor. Sa ne rugam pentru un plus de viteza.

Ups, ori am spus „sa ne rugam”?

Client: Ma simt complet dezorientat. Nu mai stiu ce vreau. Mi se pare ca viata trece pe langa mine iar eu nu pot face nimic altceva in afara de a observa asta. Situatia a devenit insuportabila insa nu fac nimic. Pur si simplu nu inteleg. Orice om normal ar face ceva, orice. Oare mi-am pierdut mintile?

Terapeut: Transforma aceasta intrebare intr-o afirmatie.

Client: Am innebunit. Sau sunt foarte aproape de asta. Mai am o farama de sanatate mentala. Imi dau seama ce trebuie sa fac. Trebuie sa actionez. Nu trebuie sa mai las aceasta parte slaba din mine sa-mi conduca viata. Trebuie sa o controlez.

Terapeut: E ca si cum ai simti ca nu esti una ci doua persoane, una din ele incercand sa o controleze pe cealalta?

Client:Transforma aceasta intrebare intr-o afirmatie.

Terapeut: Asculta, prietene, eu sunt terapeutul aici, nu tu! Daca vrei sa fii psihoterapeut du-te la o scoala de formare! Aici esti in cabinetul meu in calitate de client. Conecteaza-te la realitate!

Client: Ai dreptate, ai foarte mare dreptate. Cred ca asa fac si in alte situatii. E un tipar, nu? Fug dintr-o realitate care nu-mi convine intr-una mai confortabila, creata de imaginatia mea. Ah, cat de mult as vrea sa scap de acest tipar!

Terapeut: Spune-i asta!

Client (stupefiat): Cui?

Terapeut (pierzandu-si proverbiala rabdare): Tiparului, idiotule! Cui altcuiva? Despre cine vorbeai adineauri?

Client: Si cum sa vorbesc cu tiparul? E doar in capul meu. Nu am cum sa comunic cu el.

Terapeut (aducand un scaun pliant, aflat pana atunci intr-un colt al camerei): Imagineaza-ti ca sta in fata ta, pe acest scaun gol. Spune-i ce vrei sa-i spui si termina odata afacerea asta! Cat o s-o mai duci dupa tine? E timpul sa o finalizezi. Spune-i nenorocitului de tipar ce vrei sa-i spui!

Client: Nu pot sa fac asta. Mi se pare ridicol. E doar un scaun gol, nu e niciun tipar sau altceva pe el.

Terapeut: Repeta dupa mine: ”Aleg sa nu ma exprim. I-as putea vorbi tiparului dar aleg sa nu o fac. Imi asum responsabilitatea pentru aceasta alegere.”

Client: Wow! Ti se pare ca, daca nu accept un lucru ridicol, propus de tine, sunt o persoana iresponsabila? Asta imi spui aici si acum?

Terapeut: In sfarsit! Dumnezeule mare, in sfarsit simti si tu ceva! Esti furios, nu? Esti furios pe mine! Ce-ti vine sa-mi faci?

Client: Sa-ti trag una in moaca aia de atotstiutor! Asta imi vine sa-ti fac, sa te lovesc!

Terapeut: Vezi, acesta e procesul terapeutic. Asta inseamna terapia Gestalt. A simti emotia din prezent si a o exprima liber. A fi autentic. A fi unificat. Tu nu esti diferit de emotia ta. Esti una cu ea. Esti furios pe mine si vrei sa ma lovesti. Esti cu adevarat in contact cu realitatea, acum. Foarte bine. (punand o perna pe scaunul gol) Imagineaza-ti ca stau in fata ta, pe scaunul acela acesta. Loveste-ma! Nu, idiotule, nu pe mine..perna, idiotule, opreste-te…eu sunt pe scaunul gol, psihopatule…opreste-te…

Articolul de mai jos a fost scris ca un fel de post-scriptum pentru un altul, scris intr-o cheie ludica si destinat celor care se iau prea tare in serios. Sunt convins ca cei lipsiti de simtul umorului nu l-au inteles dar mizez pe inteligenta celorlalti, in cazul in care umorul si inteligenta coreleaza dincolo de 0,60.

„Nu mi-am imaginat ca articolul satiric la adresa unei tehnici celebre in psihoterapiile de tip experiential va inregistra un asemenea succes (e cel mai citit articol din toata istoria blogului si nici macar nu este 100% original). Intrand in contact cu realitatea (inexplicabilul interes al vizitatorilor) sunt inclinat sa-l rog pe defunctul Fritz Perls (banuit in unele cercuri de usoare tulburari de personalitate) sa ma protejeze (presimt ca ma va refuza, sugerandu-mi sa-mi asum responsabilitatea) de o posibila intalnire cu terapeutii gestaltisti lipsiti de umor.

Si pentru ca nicio nenorocire nu vine singura, ieri am scris cateva randuri, nu foarte laudative (creierul chiar nu-l percepe pe „nu”?), la adresa NLP-ului. Iar acesta nu ar putea fi decat inceputul deoarece scolile de terapie au numeroase puncte slabe, invitandu-ma, irezistibil, sa le apas cu blandete. Off, cum as putea sa rezist? Mi-am facut si testul arborelui (cotit) si mi-a iesit aceeasi tendinta studiata de fizica de clasa a IX-a.

Mizez, totusi, pe consideratia pozitiva neconditionata a specialistilor care ar putea impartasi o aceeasi atitudine rezervata fata de afirmatiile sustinute doar de dovezi anecdotice. Promit, in (supra)compensatie, sa execut cateva asociatii libere pe tema sifonierelor, canapelelor sau scaunelor si sa unific disponibilitatea de a ocoli gandirea critica, in sensul de critical thinking promovat de universitatile americane sau britanice, cu puterea de penetrare a insightului transgenerational, dar asta numai daca sunt sustinut, telepatic, de spiritele stramosilor.

Psihoterapia este un lucru foarte bun iar avantul de a o practica, fara a fi intens constienti de limitele ei, un lucru cel putin discutabil. Uneori cu umor, pentru cine este inzestrat cu papile gustative, alteori fara acest ingredient minunat al vietii, insa mereu, in masura posibilului, cu atentie si discriminare. Stiinta uleiului de sarpe nu a disparut.”

„Ce scoala de psihoterapie imi recomanzi?”, ma intreaba, mai des, Ea (mai rar, El).”Una care sa contina o cantitate minima de nonsens”, imi vine sa raspund. Dar nu raspund asa. Raspund altfel. Si o fac acum, public, avand speranta secreta de a fi scutit, pe viitor, de gestionarea anxietatii tinerilor altruisti.

Nu recomand o scoala ci recomand oameni. Ei pot fi in orice scoala. Uneori mai vizibili, alteori mai putin cunoscuti (dar niciodata invizibili). Dincolo de aptitudinile personale, care pot suscita o dezbatere nesfarsita, eu vad un element obiectiv la care, metaforic, m-as referi astfel:

Sunt la curent cu cele mai bune carti de specialitate care au aparut in anul in curs.

Cu alte cuvinte, sunt in prima linie a intelegerii felului in care functioneaza mintea. Sunt deschisi catre cercetarea stiintifica, o pretuiesc si o valorifica in interventiile lor practice. Nu s-au inchis in coconul atotstiutor al unei metode sau teorii si accepta ca mai pot invata.

Cred ca ar putea fi identificati in orice scoala. Fentand, cu inteligenta sociala, presiunile nivelatoare ale unei scoli de formare si pastrandu-si, in mod curajos, libertatea de a gandi cu mintea proprie, au obtinut, candva (sau recent), dreptul de practica si il exercita in mod responsabil, ghidati de un set de cunostinte aflate mereu in extensie. Poate chiar sunt in orice scoala. Asta nu stiu. Insa Ea si El pot afla.

Hai sa facem urmatorul experiment: eu te sun pe telefonul mobil. Tu vezi cine suna (ai numarul meu in memoria telefonului) si raspunzi. Intrebare: cine este responsabil pentru faptul ca tu raspunzi?

Acum ne imaginam o a doua situatie. Eu sun, tu vezi cine suna si nu raspunzi. In acest caz, cine este responsabil pentru faptul ca nu raspunzi?

Este posibil sa fi raspuns, in ambele cazuri, „eu, deoarece eu aleg daca sa raspund sau nu”. Excelent! Vreau sa-ti arat cum si un copil poate fi stimulat sa mediteze la valoarea numita responsabilitate. Dar mai am o situatie:

Eu te sun, tu vezi cine suna si la tampla ta se afla teava unui revolver incarcat, tinut de un filosof nebun. Acesta iti spune intr-un mod care nu lasa loc de interpretari: „daca raspunzi, te omor!”. Tu nu raspunzi (l-ai luat in serios). In aceasta situatie, cine este responsabil pentru faptul ca nu raspunzi?

Ps Acesta este un promo. Intentionez sa scriu cateva articole intr-un mod mai explicit dedicate unui anume mod de a intelege si a trai viata, anume existentialismul (dar nu cel religios, desi imi plac Kierkegaard sau Tillich). Vreau sa fac asta deoarece am auzit opinii conform carora filosofia existentialista ar fi nihilista. Nu este deloc asa. Dar deloc! Existentialismul este o filosofie tonica si optimista.

Construit de Sorin