Arhive pentru categoria: “Consiliere si psihoterapie”
Urmatorul dialog a fost usor diferit in realitate. Ceea ce urmeaza reprezinta o adaptare:
„Ea: Adrian, tu crezi ca am o problema cu autoritatea?
Eu: Ce te-a apucat de-mi pui intrebarea asta? (intrebarea a fost pusa brusc)
Ea: Sunt ingrijorata. Asa mi-a spus un psiholog.
Eu: Si a oferit vreun argument convingator? ”
Vreau sa glosez putin pe aceasta tema. Faimoasa relatie cu autoritatea, lansata in cercurile psihanalitice si ajunsa expresie cu aparente de legitimitate. Daca ai rabdare, sper sa realizezi si tu, cum am inteles si eu cu ceva timp in urma, nota de absurd care o insoteste. Pana una-alta, te intreb si eu:
Ai o problema cu muzica?
Ai o problema cu teatrul?
Ai problema cu sosetele?
Ai o problema cu ceasurile?
Ai o problema cu lenjeria intima?
Asa cum exista multe feluri de muzica (piese exceptionale respectiv chinuitoare pentru trompa lui Eustache), diferite tipuri de spectacole dramatice (mai bune sau mai proaste, sau chiar ametitor de proaste), sosete care ti se potrivesc si sosete care te strang, nefiind numarul tau, ceasuri care o iau inainte sau raman in urma (apropo, la sugestia unei prietene a blogului, am reluat Alan Lightman, „Visele lui Einstein”, o carticica geniala, o recomand cu putere!), si lenjerie intima..te las pe tine sa operezi cu atribute, in acelasi fel exista multe tipuri de autoritate.
Nu exista un singur fel de autoritate (cu care, eventual, sa ai „o problema”) decat in mintile celor care simplifica excesiv realitatea, deoarece nu pot, nu stiu, nu vor sau se tem sa gandeasca nuantat. Vrei sa ne jucam, un minut, cu nuantele? Ce spui de urmatoarele feluri de autoritate:
Autoritate rigida, autoritate incompetenta, autoritate dogmatica, autoritate flexibila, autoritate dreapta (corecta), autoritate stupida (cu IQ mult sub 100), autoritate paranoida, autoritate isterica, autoritate nevrotica, autoritate validata de rezultate, autoritate vesnic nemultumita, autoritate suportiva, autoritate solemna, autoritate sadica, autoritate monumental de stupida (oh, ma repet, oare de ce?), autoritate libidinoasa, autoritate lipsita de credibilitate, autoritate hranitoare, autoritate putreda (danez-hamletiana), autoritate reciclata, autoritate smechera, autoritate needucata, autoritate inculta, autoritate moderata in judecati, autoritate impulsiva, si tot asa, trebuie sa ma opresc deoarece am si ceva treaba pe ziua de azi.
Ai cumva o problema cu autoritatile stupide, incompetente, nepregatite, inflexibile, depasite de vremurile in care traiesc, etc. etc.? Felicitari! Join the club! (si, pentru echilibru, sper ca respecti si admiri autoritatile care isi merita numele)
Audi A6, din 2004, cu 80.000 de km, la 18.000 E, negociabil. Sau, alta varianta, un Audi A3 din 2007, cu 100.000 de km, 12.000 E. Sunt doar doua oferte, cele care au ramas dupa un proces sever de selectie. Trebuie sa fie Audi deoarece te numesti Andrei sau Andreea si esti sub influenta „name-letter effect” (dar tu nu stii, pentru ca nu mi-ai citit, pana azi, situl).
Ai un buget de 10-20.000 E si vrei neaparat sa cumperi una din cele doua masini. Second-hand, desigur, deoarece nu-ti permiti una noua (ai un credit pe 30 de ani la o casa pe care esti obligat, de disonanta cognitiva, sa o iubesti-insa nici asta nu stii, din motivele deja mentionate). Cum procedezi? Pe care o alegi? Cum faci sa alegi?
Cei doi proprietari, le voi spune A6 si A3, se intrec in a-si lauda propriile autoturisme. Ambii sunt seducatori (se despart de ele, recunosc plini de onestitate, deoarece isi doresc un A7 de 245 CP, din clasa de poluare EURO 5). Probabil, inainte de a decide, te vei consulta si cu un expert. Hai sa numim expertul „autoritate” si sa presupunem ca iti sugereaza (sau te preseaza, intr-o varianta mai primitiva) sa o alegi pe cea din 2007.
Vei cumpara masina fara sa o testezi, doar pentru ca iti spune o autoritate?
Poate ai inteles ce vreau sa-ti transmit. Intr-o situatie practica, asa cum este cea de mai sus, vei gasi normal (sau asa imi imaginez, deoarece am o parere buna despre tine!) sa faci tu insuti cativa kilometri cu masina inainte de a scoate din buzunar salariul de bugetar (lector universitar, cu norma dubla) pe 3 ani. Chiar daca autoritatea iti spune., in baza incontestabilei ei expertize, ca Audi A3 este cea mai buna alegere? Da, chiar in acest caz! Dar stii ce faci tu? Ceva ingrozitor, din unele puncte de vedere:
Pui sub semnul intrebarii concluzia autoritatii.
Felicitari! Poate fara sa stii ca se numeste asa, ai manifestat un atribut al mintilor cu adevarat mature. Ai fost sceptic. Nu ai acceptat cu ochii inchisi opinia autoritatii si, cu atat mai mult, nu ai crezut orbeste afirmatiile lui A6 si A3, cei doi proprietari foarte interesati, de fapt, sa te determine sa cumperi (si le-ai pus si lor o serie de intrebari, punandu-i de cateva ori in situatii dificile).
Poate in acest punct deja te-ai plictisit si te intrebi ce rost are sa scriu despre lucruri atat de simple, usor de inteles si de aplicat de orice persoana cu un IQ de cel putin 80. Ai dreptate, poate iti irosesc timpul! Sunt insa si alte situatii in care poate nu te comporti la fel in relatie cu oameni care incearca sa-ti vanda ceva?
Hei, nu ma refer la masini de spalat, televizoare, carucioare pentru copii(daca ai raspuns la chemarea genelor), detergent sau iaurt. Aici lucrurile sunt destul de clare. Cum procedezi, insa, in relatiile cu oamenii care vor foarte mult sa le cumperi ideile? (adica sa le accepti ideile si sa-ti organizezi viata in functie de ele)
Acolo esti sceptic? De ce n-ai fi? Si in acele cazuri ai de ales! De ce sa alegi orbeste? De ce sa nu pui (multe) intrebari? De ce sa ai atitudinea unui copil de 5 ani pentru care tot ce zboara se mananca? Daca exista o autoritate care iti spune sa faci un lucru sau altul de ce sa nu o chestionezi?
Sunt de acord, e nevoie de curaj daca nu ai fost obisnuit sa faci asta. E ca si cum ai pasi in necunoscut: ce indrazneala (obraznicie), sa pui sub semnul intrebarii ideile unei autoritati! Dar cine vrei sa faca asta in locul tau? Nu este viata ta? Nu sunt banii tai? Nu este timpul tau, cel pe care urmeaza sa-l dedici unui curs, unei activitati, unei scoli, unui proiect? Asa cum nu ai nicio problema sa testezi masina lui A3, nefiind deloc dornic sa arunci pe fereastra 12.000 E, de ce nu ai fi la fel de relaxat cand vine vorba de testarea unor idei? Ti se pare un comportament inteligent sa cumperi o masina dupa ce o testezi si nu gasesti potrivita, intr-un astfel de caz, o atitudine mistica („simt energiile pozitive radiate de aceasta masina”), de ce sa devii, brusc, irational, cand ne mutam intr-o zona mai putin concreta? Teoriile pe care le „cumperi”, ideile dupa care alegi sa traiesti cativa ani (sau toata viata), si ele, in cele din urma, sau chiar de la inceput, se traduc in costuri materiale.
Risti sa-ti irosesti banii, timpul si energia!
Exista lucruri in care crezi deoarece ti le-au spus parintii? Exista actiuni pe care le realizezi deoarece asa ti-au spus profesorii? Te simti intr-un anume fel deoarece un preot (sau o carte sfanta) a stabilit asta pentru tine? Te comporti in anumite feluri deoarece asa te-a instruit maestrul spiritual?
Ce-ar fi sa soliciti niste dovezi? Cum ar fi sa aplici, cu delicatete, desigur, logica?
Imi permit sa avansez si o predictie: cativa din acesti oameni, surprinsi de intrebarile sau indoielile tale, se vor supara! Poate gresesc dar merita sa testezi criteriul pe care ti-l propun: autoritatea dogmatica este iritata de intrebarile curajoase! Si cand spun „iritata” sunt, inca, bland: ar putea face chiar o criza! (conteaza destul de mult daca, pe langa a fi dogmatica, mai este si paranoida sau narcisica-dar pe aceasta tema, alta data)
E riscant, sa nu zici ca nu te-am avertizat! Si numerosi oameni, din motive care, in cele din urma, se reduc la frica, evita „calatoria cu masina”, inainte de a o cumpara. Scot banii si, dupa un timp, regreta: „nu-mi vine sa cred, oare ce-a fost in capul meu?” (nu ma pot abtine de la un raspuns cinic: „nimic!”). Am motive sa cred ca o parte din responsabilitate o poarta si cultura inauntrul careia traim. Daca am vedea, la tot pasul, inca de mici, copii, tineri si adulti care sunt incurajati sa puna intrebari, care nu sunt pedepsiti pentru ca vor sa testeze afirmatiile, care primesc permisiunea de a intreba autoritatile cum au ajuns la concluziile lor si, mai presus de toate, au prins gustul gandirii independente (adica isi folosesc propriile capete si le place asta!), poate ca lumea in care traim ar fi diferita. Insa daca nu este asa, acum, de ce nu ar putea fi asa maine? De ce sa nu ne crestem copiii si sa ne educam elevii si studentii in acest spirit?
De ce sa nu incurajam libertatea de a gandi?
Priveste cu atentie la autoritatile din jurul tau. Oare ce incearca sa-ti vanda? Ce „masini” ai cumparat deja de la ele si nu ti-a trecut prin cap sa le testezi? Observa, daca te confrunti cu unele dubii, cat sunt de deschise la dialog (si cum, unele, doar mimeaza dialogul). Urmareste daca se enerveaza, daca le-ai devenit antipatic(a), daca incep sa te trateze diferit. Si trage singur(a) concluziile! Insa inainte de a actiona, intr-un fel sau altul, nu uita sa-ti comunici aprecierea sau sa dai un feedback pozitiv persoanelor in pozitii de autoritate care au puterea de a fi flexibile, deschise si democratice. Cine stie, intr-o zi ai putea fi in locul lor!
Am primit pe mail, astazi (nu chiar astazi, articolul e scris in octombrie 2011), o invitatie la o dezbatere in jurul volumului „Cartea rosie” a lui Jung, o dezbatere moderata de H.R.Patapievici. Printre vorbitori se numara si un om pe care il admir (i-am republicat acum cateva zile un articol minunat) desi el crede intr-o versiune sofisticata a lui Mos Craciun pe cand eu nu. Acum 10 ani, cand inca eram indragostit de Jung, as fi fost prezent cu 30 de minute in avans, pentru a prinde un loc bun. Astazi nu mai imi spune aproape nimic o astfel de invitatie.
Si de ce scriu acest articol? Mi-a placut o fraza in mailul pe care l-am primit. Citez: „Ar putea fi cea mai influenta scriere, nepublicata pana in prezent, din istoria psihologiei” (Jung a lucrat la aceasta carte aproape 25 de ani). Ar putea fi, desigur, tot asa cum Romania ar putea fi o mare putere economica pe plan mondial iar fratii Costea, transferati de Steaua de la retrogradata Universitatea Craiova, pe sume indecente, ar putea fi doi uriasi carturari.
Dar nu va fi! Am in fata un studiu APA despre cei mai influenti 100 de psihologi. L-am cautat pe Jung in lista celor mai citati 25 de psihologi in jurnalele de specialitate. Nu figureaza! (dar il gasim pe Siggy Freud si nu oriunde ci cocotat pe prima pozitie, urmat de Piaget si Eysenck). Poate in lista celor mai citati 25 de psihologi in textele introductive de specialitate? Off, nici acolo! (Martin Seligman ocupa pozitia nr. 13, de pilda, iar Leon Festinger, parintele disonantei cognitive, locul 19).
Bine, hai sa ne uitam in clasamentul psihoterapiilor (proportia terapeutilor formati in diferite orientari). Ma uit la studiul Prochaska & Norcross, din 2007 (e suficient de recent?). Nu gasesc nicaieri psihoterapia jungiana (sau analitica), in randul psihologilor clinicieni, ceea ce inseamna ca nu reprezinta nici 1% (cat are terapia centrata pe client a lui Rogers-si tot 1% reprezinta si terapia Gestalt, pentru cine crede ca face o mare afacere formandu-se in aceasta directie).
E posibil sa fi fost inclusa in marele curent al orientarii psihodinamice (12%), de unde rezulta ca nu are o identitate proprie (spre disperarea post-mortem a intemeietorului) sau la „altele” (7%). Psihoterapia jungiana, in US sau UK, tari cunoscute pentru pragmatismul lor (si nivelul de trai foarte inalt-oare ar putea exista o legatura?), este o terapie de nisa, probabil tot asa cum Discovery Channel sau Taraf TV (nu vreau sa nedreptatesc pe nimeni!) reprezinta televiziuni de nisa.
A trecut vremea lui Jung, asta vreau sa spun, tot asa cum se stinge, treptat, dar sigur, si gloria interpretarilor psihanalitice. Testul realitatii este aspru! Anima si animus, concepte pe care si eu le-am iubit, nu se articuleaza intr-o teorie care sa poata fi verificata si, la fel de important, sa produca rezultate concrete (asa cum reuseste, de exemplu John Gottman, poate pentru ca se pricepe si la matematica, nu doar la psihologie).
Peste 10 ani de acum incolo, in manualele de psihologie, lui Jung ii va fi alocat si mai putin spatiu (in textbook-ul etalon al lui Scott Lilienfeld, in capitolul consacrat personalitatii, Jung a primit mai putin de o pagina, la fel ca Adler, Horney si Fromm, impreuna). Modelul terapeutic jungian nu va disparea, cred, gratie catorva entuziasti cu scor inalt la „deschiderea catre fantezie”, insa ei nu vor vindeca, probabil, pe nimeni.
Societatea nu sta pe loc (si nici tehnologia!) iar oamenii au nevoie nu de teorii frumoase (sau consolatoare) ci de abordari eficiente, de interventii ancorate in realitate si de strategii sprijinite de dovezi empirice. Aceasta este psihoterapia evidence-based. Pariul meu este ca ea va trece testul timpului in timp ce diversele modele in diferite grade atragatoare, din prezent sau din trecut, vor iesi din competitie.
Da, si in aceasta zona a realitatii opereaza selectia naturala. E nevoie doar sa ne extindem putin orizontul de observatie si sa nu ne lasam amagiti de cantecele de sirena ale psihoterapiilor care promit mult, sunt spectaculoase, uneori chiar par ca obtin rezultate dar, in realitate, nu ofera nimic. In Romania, noi, ca societate, inca nu am atins acel prag al evaluarii critice a acestui tip de serviciu profesional si ma tem chiar ca suntem destul de departe de el (oamenii educati inca nu fac diferenta intre psiholog si psihiatru iar despre cei din zonele rurale, ce-as putea sa mai comentez?).
„Cartea rosie”, cea mai influenta scriere nepublicata din istoria psihologiei? Poate din istoria psihologiei pana in 1940. Dar noi nu mai suntem in 1940! Astazi sunt unii care se uita, la propriu, in capul tau, atunci cand tu te gandesti la baiatul de care esti indragostita, si-ti spun ce arii corticale sunt activate. Astazi exista medicatie antidepresiva relativ eficienta (am multe de comentat pe acest subiect), lucru imposibil pe vremea cand parintele psihologiei analitice (despre care Yalom afirma, negru pe alb, ca si-a exploatat sexual cateva paciente-nu, nu vom crede aceasta barfa invidioasa sau resentimentara) trata depresia invatandu-si pacientii sa comunice cu arhetipurile si felicitandu-i pentru ca deseneaza mandale.
Cativa intelectuali de varf se vor intalni nu peste mult timp si vor discuta in jurul unei carti considerate „o premiera editoriala care sincronizeaza psihologia autohtona cu cea europeana” (Dilema Veche). Foarte frumos! Cu diferenta ca nu o sincronizeaza ci o arunca inapoi in timp. Da, este un act cultural recuperator. Insa nu mai mult. Poate cantecul de lebada, in Romania, al unui adevarat erudit (sa-i dam Cezarului ce i se cuvine!), eventual un ganditor influent dar nu un om de stiinta, dornic sa-si testeze teoriile si capabil sa nu cedeze biasului de confirmare pentru a se apropia de adevar.
Cateva mamici foarte constiente, in diferite feluri, mi-au cerut mai multe explicatii in legatura cu rezultatele studiilor de genetica comportamentala (in primul rand, cel potrivit caruia mediul impartasit joaca un rol foarte mic, sau niciunul, in modelarea personalitatii adulte). Voi reveni cu alte articole dar nu inainte de a le intreba, retoric, pe cele care au studii de specialitate, ce anume au invatat la cursurile de psihologia dezvoltarii si psihologia personalitatii.
Astazi vreau doar sa ofer un citat dintr-o carte a unui psiholog american pentru cei care practica psihoterapia si sunt convinsi ca evenimentele din copilarie pot avea un impact inalt asupra personalitatilor adultilor (sper ca citesti cu mintea prezenta: fraza de mai sus nu spune despre copii ca nu sunt influentati, pentru ca sunt, ci spune despre adulti ca nu mai sunt prizonierii acelor influente!). Citatul il poti gasi la pagina 231 in „What You Can Change…and What You Can’t”, subcapitolul „Do Childhood Events Influence Adult Personality?”:
„If your mother dies before you are eleven, you are somewhat more depressive in adulthood-but not a lot more depressive, and only if you are female, and only in about half the studies.” Care este, in acest caz, utilitatea travaliilor de doliu?
„A father’s dying had no measurable impact.” Nu este o greseala de tipar, te asigur.
„If your parents divorce, there is a slight disruptive effect on later childhood and adolescence. But the problems wane as children grow up, and they may not be detectable in adulthood.” Se potriveste, cumva, cu intelepciunea populara sau cu ceea ce ai invatat in costisitoare sesiuni de formare?
Doar pentru a pastra un pic de mister nu voi dezvalui numele acestui psiholog. Iti spun totusi ca nu este un absolvent al unei facultati fantoma din Statele Unite (da, au si ei asa ceva, iti poti cumpara chiar o diploma de doctor!) iar cartea nu a aparut intr-un tiraj confidential, la o editura dintr-un orasel din Midwest. Se pare, chiar,ca domnul respectiv a adus unele mici contributii la dezvoltarea psihologiei ca stiinta. Altfel de ce ar fi fost ales, in 1998, cu cea mai larga majoritate din istorie, presedintele A.P.A? (American Psychological Association)
Lucrurile scapa de sub control. Sotul tau te insala. Seful refuza sa te promoveze, desi meriti. Copiii isi iau zborul de acasa si uita sa te mai sune. Sau, fiiind adolescenti, intra in tot felul de necazuri. Un sofer nepasator iti taie calea. Un doctor te trateaza ca pe un obiect. In strainatate esti cetatean de mana a doua. Sunt prea pesimist?
Nu cred. Oamenii ne resping, uneori. Nu avem acces la job-urile pe care ni le dorim, uneori. Copiilor nu le pasa de noi, uneori. Nu stralucim (adica suntem medicocri). Nu avem suficienti bani (in termeni relativi: cineva cu un venit lunar de 2.000 E poate considera ca nu castiga suficient). Ne imbolnavim. Suntem loviti de ghinion. Viata este plina de astfel de intamplari. Ai putea nega asta?
Toate aceste lucruri sunt dureroase prin ele insele. Cum ar fi ca, pe langa ele, sa mai adaugi ceva, anume durerea provenita din ideea ca tu ai esuat, ca tu ai un nivel modest de competenta, ca tu nu esti atat de atragatoare astfel incat partenerul tau sa te doreasca in continuare, ca tu nu detii capacitatea de a-ti apara drepturile, ca tu ai o contributie insemnata la ceea ce ti se intampla.
Cine isi doreste sa reflecteze la viata lui si sa spuna „Am esuat. E din cauza mea.”? Nu este esecul suficient de dureros? De ce sa amplifici aceasta durere? Nu are sens. Si atunci, cum eviti asta? Unde gasesti o explicatie mai acceptabila? Ce anume poate fi consolator?
Stii la fel de bine ca mine. Nu spun noutati. Cumva, e natural ca lucrurile sa stea asa. Trebuie sa-ti interpretezi viata intr-un fel care sa doara mai putin. Trebuie sa fie vina altcuiva! Iata consolarea cel mai usor de obtinut. „Nu sunt responsabil. Este din cauza altora!”. Si, in categoria „altii”, ce persoane se califica cel mai bine pentru rolul de agenti cauzali ai neimplinirilor din viata ta? Cine sta la baza acestor lucruri rele din viata ta? Cine trebuie sa raspunda pentru suferinta ta din prezent?
Parintii!
Nu sunt de acord cu aceasta interpretare distorsionata a realitatii desi ii inteleg motivatia. Psihologia academica din zilele noastre demonstreaza ca rolul practicilor parentale in raport cu personalitatea adulta este extrem de mic, aproape nul. Insa aceasta este o forma de cunoastere detinuta de doar cativa cercetatori si practicieni. Cei mai multi oameni (marele public, cum se spune), media, Hollywood-ul si, din pacate, numerosi terapeuti, sunt inca prizonierii mitului influentei decisive a parintilor. Normal: ideea este foarte reconfortanta. Ea prinde imediat, se insereaza perfect in mecanismul atribuirii responsabilitatii (iar daca nu sunt parintii, cu siguranta e vorba de tara in care te-ai nascut, de sistem sau, pur si simplu, de rautatea oamenilor).
Si eu am crezut, fascinat de gandirea psihodinamica si orbit de propria mea aroganta cognitiva, ca problemele din prezent ale unui adult au radacini in copilarie si ca, pentru a fi rezolvate, e necesara o analiza atenta a relatiei parinte-copil. Am fost contaminat cu virusul freudian si, din fericire, m-am vindecat (adica l-am dezactivat, stii si tu ca e greu sa scapi de un virus odata ce a intrat in organism-gandeste-te la herpes simplex). Studiile de genetica comportamentala, la care, iata, revin in mod constant (deoarece sunt foarte putin cunoscute), m-au ajutat sa revin cu picioarele pe pamant (in lumea faptelor, cu alte cuvinte, coborand din cerul speculatiilor si ideilor greu de falsificat).
Practicile parentale influenteaza copiii in prezent (in timpul desfasurarii relatiei lor) si se sting, in timp. Faptul ca tata ti-a ars o palma la sase ani (singura data cand te-a lovit) nu mai are in prezent nicio importanta in afara de cea pe care tu insisti sa o atribui pentru a-ti rationaliza esecurile. Anxietatea ta din prezent nu este rodul tarziu al comportamentului hiper-protector al mamei tale. Eventual, genele care au facut-o pe mama anxioasa (si, ca reactie comportamentala, supraprotectoare) le-ai primit si tu. Dar acesta nu e un motiv sa o invinovatesti pe mama. Transmiterea genelor e un proces natural! Nu a fost o alegere a parintelui tau :”Ia, mama, de-aici, niscaiva gene anxioase, te vor ajuta in viata!”.
Credinta ca problemele din prezent ale adultilor sunt determinate de parentajul impropriu, inadecvat sau regretabil nu este sustinuta de cercetarile din psihologia care conteaza, anume cea stiintifica. Este sustinuta doar de idei fanteziste, teorii auto-indulgente si, bineinteles, de numere (cei care impartasesc aceste opinii sunt multi). Da, exista o interpretare genetica (intemeiata pe dovezi) a vulnerabilitatilor din prezent. La aceasta se adauga propriile tale decizii din prezent si, fireste, calitatea contextului (mediului) in care se intampla sa iei aceste decizii.
Este mult mai productiv, pentru a rezolva probleme actuale, sa te concentrezi pe datele situatiei prezente si sa-i lasi in pace pe parinti. Dar este mult mai tentant, stiu (mai ales daca terapeuta tau iti sugereaza, si ea, asta), sa spui „E din vina lor. Eu trebuie sa suport consecintele.” Nu vrei sa incerci sa rezisti ispitei?
Parintii sunt responsabili, intr-adevar, pentru ceea ce s-a intamplat dar nu si pentru ceea ce se intampla! Oricat ti se pare de contraintuitiv si indiferent de cati oameni din jurul tau (niciunul la curent cu cercetarile avansate!) iti spun acelasi lucru, intarindu-l, timpul a diluat efectele practicilor parentale! Este inutil sa-i acuzi pe parinti. De acord, de la ei au venit o parte din genele care acum iti creeaza tot felul de neplaceri dar asta nu a fost alegerea lor. Si ei au avut sarcina de a face fata acelor gene.
Iar mediul conteaza, desigur. Cel din prezent! Aminteste-ti mereu asta inainte de a-l condamna, pentru a nu stiu cata oara, pe tatal tau, si inainte de a o judeca pe mama ta. Incerc sa transmit clientilor mei aceasta intelegere. Ei nu au de unde sa stie aceste lucruri (nu le stiu nici unii specialisti). Ofer consultatii psihologice si sunt, simultan, si profesor. Ii invat ceva. Oamenii au dreptul sa stie ce au descoperit altii, in urma unor eforturi remarcabile . Mintile noastre sunt biasate si este o copilarie sa ne asteptam la insight-uri in acest caz. Ne ajuta, din fericire, metodologia stiintifica. Eu nu sunt un om de stiinta, in sensul hard al termenului dar pretuiesc metoda stiintifica si incerc sa o integrez in viata mea. In ultima vreme, cine stie, poate si tu! Verificare: e posibil un gand bun la adresa parintilor? Poate si un telefon binevoitor? (sau un mail, pentru cei computer-friendly)
|
