Arhive pentru noiembrie 4th, 2012

„Esti libera sa alegi!” Cat de des ai auzit asta? Cat de des o spui, vorbind cu o alta persoana? (de exemplu, cu o persoana „mai mica”-un copil, fireste) Dumnezeu ne-a inzestrat cu liber arbitru. Putem balansa optiunile, in capul nostru, astfel incat in cele din urma sa alegem ceea ce ni se pare mai potrivit. Suntem agenti constienti si, in diferite grade, informati. Daca suntem atenti nu ne poate pacali nimeni (nici macar Diavolul).

Imagineaza-ti ca traiesti in America si eu iti ofer, in contul a 6 dolari pe care i-ai castigat in urma participarii la un studiu de psihologie sociala, fie o pereche de sosete Tommy Hilfiger, fie trei perechi de sosete Hanes. Alegerea ta va fi libera, nu-i asa? Nimeni nu a tinut o prelegere despre cele doua companii sau despre produsele pe care le comercializeaza. De fapt, activitatea la care ai participat nu a avut nicio legatura cu sosetele. Doar ti s-au aratat niste liste cu cuvinte. Hilfiger sau Hanes nu au aparut pe niciuna din liste. Ai citit niste cuvinte si asta a fost tot.

Meriti recompensa de 6 USD doar ca nu o primesti cash. Oricum, experimentul s-a terminat (ba bine ca nu, dar tu nu stii asta!). Ai ales sosetele si plecat acasa. Ai ales liber, revin obsesiv, sa nu uitam de darul liberului arbitru oferit cu generozitatea proverbiala de Creatorul contestat al acestei lumi (si al altora, paralele, desigur, sau poate perpendiculare, cu aceasta). Nimeni nu iti controleaza optiunile. Nimeni nu te manipuleaza (la aceasta situatie ma refer). O categorie de sosete sau alta, e simplu.

Ah, cuvintele pe care le-ai citit nu au fost chiar intamplatoare (desi pareau astfel). Unii participanti au fost expusi la cuvinte care functionau ca trigger-i pentru prestigiu si lux, pe cand alti participanti au fost expusi la cuvinte-trigger pentru chibzuinta si moderatie.

Probabil ca in alegerile finale au contat trasaturile stabile de personalitate ale subiectilor, istoriile lor de viata, felul in care au fost iubiti (sau respinsi) de mami si tati in copilarie (ca sa nu uitam cumva de psihologii care spun lucruri trasnite, inclusiv cand sunt in grupuri mari) la care putem adauga dispunerea Lunii si a planetei Venus in casele horoscopului personal. Cu alte cuvinte, alegerile au fost profund individualizate.

Totusi, de ce expunerea la „prestigiu”  i-a determinat pe 60% dintre participanti sa aleaga perechea Tommy Hilfiger pe cand, dintre cei expusi la „chibzuinta”, doar 20% au facut aceasta alegere? Traiasca libertatea de alegere! (un pic si psihologia sociala si, de ce nu, chiar si marketing-ul)

Chartrand, T.L., Huber, J., Shiv, B., & Tanner, R. (2008). Nonconscious goals and

consumer choice. Journal of Consumer Research, 35, 189-201.

*Runner-up, Best Paper of the Year Award, 2008, JCR.

Ps Tanya Chartrand, profesoara de marketing la Duke University (cu un doctorat in psihologie sociala la NYU), poate fi vazuta pe pagina Scolii de Business la care preda. E sexy. E blonda. Dar am unele indoieli vis-a-vis de ultima afirmatie. Marketing, also?

Credeam ca Universul, in cele mai adanci zone sau regiuni ale lui, este suprasaturat cu ordine, inteligenta si bucurie. Apoi am inceput sa citesc despre creier ajutat de un manunchi de discipline pe care le pot numi, global, neurostiinte. Asa am ajuns, incet-incet, sa accept ca exista intr-adevar insule de coerenta si fericire, insa in capul meu (si al tau), adica inauntrul creierelor noastre. Universul nu este condus de o forta (sau „energie”, hi hi) omnipotenta si atotiubitoare ci, dimpotriva, este o colectie de particule minuscule care se misca haotic dar reusesc, avand la dispozitie un timp infinit, sa creeze structuri organizate capabile, la cel mai inalt nivel, de o forma modesta de auto-directionare (ceea ce obisnuim sa numim „constiinta umana”).

Experientele spirituale sunt experiente neurologice, nu mai am acum decat foarte firave indoieli. Tot asa, tulburarile mentale (de la nevrozele acceptabile pana la marile boli, uneori extrem de periculoase) au o contraparte fizica asupra careia cei mai rigurosi dintre noi (cercetatorii inarmati cu fMRI) orienteaza lumina cunoasterii, ajutandu-ne pe toti sa le intelegem mai bine. Ne aflam deja pe o traiectorie care nu mai poate fi schimbata, care ne indeparteaza de Evul Mediu al cunoasterii si pe care, ma gandesc, o putem imbratisa constient (prin subintelesul „noi” referindu-ma nu doar la cei care aspira sa inteleaga intr-o maniera profesionala mintea umana ci si la cei care, nefiind specialisti, isi doresc sa nu fie ignoranti).

Suntem dezavantajati de amplasamentul geografic, recunosc, dar tehnologia digitala (de la Kindle Fire la iPhone-ul care iti mediaza accesul la un jurnal stiintific in timp ce astepti metroul) poate compensa enorm deficitul nostru topologic. Dincolo de aceste elemente exterioare, ceea ce face diferenta intre doi psihologi (sau doi oameni care pur si simplu vor sa inteleaga realitatea dincolo de un nivel superficial) este curiozitatea. Mi se pare trist, aproape deprimant, ca mintile tinere sa fi pierdut deja acest entuziasm al cunoasterii, disponibilitatea de a fi uimite si a raspunde provocarilor cognitive (cu o componenta emotionala, desigur). Mai mult decat atat, mi se pare chiar periculos pentru cineva sa se „aseze” intr-o teorie care ofera raspunsuri confortabile (inchidere cognitiva) si sa refuze sa o testeze, acceptand riscul de a descoperi ca este incompleta, contradictorie sau gresita de-a binelea.

Avand in minte aceste idei (si nelinisti) iti impartasesc astazi un dialog real dintr-o clinica (preluat din Sandifer, 1946):

„D (doctorul): aceasta este mana ta?

P (pacientul): nu, doctore, nu este a mea.

D: dar cui apartine?

P: cred ca este a ta, doctore.

D: nu e adevarat. Priveste cu atentie!

P: sunt sigur ca nu este a mea.

D: bine. Dar acest inel al cui este?

P: este inelul meu, doctore. Mi-ai luat inelul.

D: priveste mai atent, este inelul de pe mana ta.

P: oh, nu, in nicun caz.

D: si atunci, unde este mana ta stanga?

P: e undeva pe aici.”

Diagnosticul pacientului este asomatognosie. El este pe deplin convins ca mana nu este a lui. nu minte. Nu are intentia de a-l induce in eroare pe doctor. Pur si simplu simte cu putere ca mana „aceea” nu ii apartine. Da, a ajuns in aceasta situatie deoarece a avut un atac cerebral. Stie ca a avut un atac cerebral. In urma atacului cerebral (petrecut in emisfera dreapta) mana stanga este acum paralizata (sau extrem de slabita, in alte cazuri, neputand fi miscata). Insa realitatea acestei paralizii pacientul o neaga. Nu pentru ca isi propune, nu pentru ca are in vedere anumite avantaje, psihologice sau materiale, pe care le-ar putea obtine. El neaga paralizia (anosognosie) sau apartenenta bratului (asomatognosie) fiind autentic, cu ceea ce, in engleza, se numeste rocklike certitude.

Anosognosia este doar una din tulburarile care pot fi incluse intr-o categorie mai larga de sindroame: confabulatia. Insa sunt fascinat sa citesc despre confabulatie, in literatura de specialitate (nu am intalnit astfel de pacienti, nefiind neurolog). Dar si mai captivat, daca pot sa spun asa, sunt de formele moderate (blande) de confabulatie, din viata de zi cu zi.

Sindroamele neurologice sunt doar formele extreme ale unei inclinatii caracteristice mintii umane, aceea de a crede cu putere ca ceva este corect (sau adevarat) si a avansa explicatii plauzibile. Cumva esti si tu foarte convins(a) de ceva, in absenta unor dovezi suficiente? Nu ai niciun chef sa verifici credinta ta sau, Doamne-fereste!, sa o supui examinarii unui observator independent?

Suntem, pe acest pamant, singurele fiinte capabile de indoiala. Animalele nu au indoieli. Antilopa nu sta pe ganduri: „sa fug sau nu de ghepadul acesta care nu pare deloc prietenos?”. Soricelul nu-si permite sa filosofeze in preajma unei pisici (si nici pisica in apropierea unui caine necunoscut). Doar noi, oamenii, ne putem evalua situatia inainte de a actiona.

Insa persoanele care confabuleaza si-au pierdut aceasta abilitate. In cazuri extreme, anumite parti din creierele lor sunt distruse (iremediabil, de exemplu, in cazul sindromului Korsakoff-aviz vizitatorilor mult prea indragostiti de alcool, desi nu cred ca isi pierd vremea cu acest blog). Dar ce se intampla, oare, in creier, in formele usoare de confabulatie? Cand tu crezi ca ai ales o pereche de ciorapi din anumite motive (faimosul experiment Nisbett & Wilson, 1977), fara sa stii ca ai cazut in capacana efectului de pozitie (asezarea itemului intr-o serie), oare ce se intampla in creierul tau (intact)? Intr-o zi cineva, intr-un laborator aflat la subsolul unei universitati, va gasi acest raspuns.

Insa pana atunci putem fi mai atenti si mai rezervati in raport cu ideile, credintele sau teoriile de care suntem foarte siguri. Acesta este mindset-ul propus de metoda stiintifica de intelegere a realitatii. Ne apara de iluzii, de certitudini uneori comice si de puternica inclinatie, selectata evolutionist, de a ne spune povesti unii altora (inclusiv noua insine) pentru a ne linisti sau a ne determina sa mai facem un efort in directia supravietuirii sau reproducerii.

Povestile sunt frumoase si exista un loc si pentru ele in realitate. Cum era si normal, in timp a aparut si s-a consolidat  categoria profesionala a „povestitorilor” (ai vazut recent un film? Sau ai citit un roman? Sau, macar, ai savurat destainuirea cuiva pe un forum?). Totusi, cand vine vorba de intelegerea mintii umane, cred ca atitudinea cea mai potrivita este aceea care ne permite sa diferentiem ceea ce este de ceea ce ne imaginam ca este. Natura (selectia naturala) ne-a facut priceputi in materie de confabulatie. Cultura ne poate ajuta sa dezvoltam si latura gandirii critice, astfel incat sa devenim, eventual, mai echilibrati.

Acum cativa ani buni, in timp ce ma documentam pentru a scrie o carte despre creier, am aflat un lucru despre cerebel (aflat in partea din spate a creierului, sub lobii occipitali, si avand marimea unui pumn) care m-a lasat cu gura cascata: 50% din neuronii intregului sistem nervos se gasesc in acest „creier mic” (asta inseamna, in limba latina, „cerebel”).

E straniu numai daca stii cu ce se ocupa cerebelul: mentine echilibrul, regleaza tonusul muscular si coordoneaza miscarea muschilor. 3 functii mari si late! De ce asa de multi neuroni? (in tot sistemul nervos se gasesc 100 de miliarde de neuroni, aproximativ, fireste, prin urmare in cerebel sunt inghesuiti, la propriu, 50 de miliarde) Ce risipa, imi venea sa spun, nu ar fi putut aloca (cine?) macar 5-10 miliarde, suplimentar, lobilor frontali, sprijinind astfel cele mai avansate functii ale organismului, cele de tip intelectual?

Abia anul trecut am inteles, intr-o maniera experientiala, semnificatia acestui numar fabulos de neuroni din cerebel. Am realizat, cu alte cuvinte, ca nu (mai) traiesc la inaltimea potentialului meu. Am inteles ca suntem fiinte facute pentru miscare. Si din clipa in care am inteles asta mi-a devenit la fel de clar ca trebuie sa alerg pentru a fi in acord cu natura mea profunda.

Folosire verbului „trebuie” nu este intamplatoare. Nu aveam niciun chef sa alerg. Eram deja programat sa traiesc o altfel de viata (eram in Matrix, cum imi place sa numesc uneori viata artificiala in care suntem imersati). Bunele intentii nu sunt suficiente. Treceau lunile si eu nu alergam. Imi iubeam prea mult propria existenta confortabila (intre casa si locul meu de munca exista o distanta de 10 minute daca merg cu ochii inchisi). Exercitiile de stretching in niciun caz nu compensau absenta mersului in linie dreapta (da, iata marea realizare a cerebelului, in colaborare cu sistemul vestibular). Insa, in cele din urma, minunea s-a intamplat.

Am descris deja acest eveniment intr-un cadru restrans dar nu e niciodata prea tarziu pentru a experimenta un sentiment deosebit de stingheritor la o scara mai mare: eram pe punctul de a intra in cladirea in care locuiesc si, exact atunci, prin fata mea a trecut o tanara sexy, iesita, conform tuturor elementelor de identificare, la jogging. Am demarat si eu, m-am schimbat rapid si am iesit la prima mea alergare (am ezitat daca sa ies cu bicicleta sau nu).

Te rog, nu-ti imagina ca am inceput sa alerg pentru a ma intalni cu tanara atragatoare, a face cunostinta, a purta o conversatie spumoasa si, ulterior, a face copii. Am inceput sa alerg deoarece motivatia mea sofisticata mai avea nevoie doar de un mic impuls (intr-un mod misterios, desi am patrulat prin tot cartierul, fermecatoarea alergatoare nu a mai fost de gasit, nici atunci si nici alta data, pana in ziua de astazi, ceea ce ma face sa cred, apeland la un pic de gandire magica, ca a fost o zeita venita special pentru a-mi salva sufletul sedentarizat).

De atunci alerg mereu si, fara sa-mi dau seama, l-am pierdut pe „trebuie” pe undeva pe drum (a fost inlocuit de „am nevoie”, propozitie pe care legumele aflate acum pe canapeaua din living o vor gasi bizara). Dar e adevarat! In timp, cu multa bunavointa, presarata cu pauze si reprize de mers, am ajuns sa alerg (aproape) zilnic.

Nu intentionez sa particip la niciun maraton (dar am o cunostinta foarte apropiata care face asta si, in cel mai subtil mod posibil, imi sugereaza posibilitatea). Sunt mai mult decat modest in aspiratiile mele, adica sunt multumit cu cei 1,5-2 km parcursi in fiecare zi (astazi 4, fiind zi libera). Nu reusesc sa pricep cum am putut sa traiesc ani de zile fara acest gen de miscare. Dar reusesc sa inteleg de ce acum alerg si voi impartasi cu tine. Alerg:

  • Pentru ca sunt un om primitiv. Nu e deloc un titlu de glorie dar am acceptat, in cele din urma, ca sunt posesorul unui corp identic cu cel al stramosilor mei de acum 10.000 de ani(in realitate, poate chiar un milion de ani, daca tinem cont ca genul Homo a aparut acum 2.5 milioane de ani). Nici creierul nu s-a mai schimbat de 35.000 de ani dar asta nu e o stire prea magulitoare. Biologic vorbind, nu sunt cu nimic deosebit de stramosii mei indepartati. Si ei ce faceau?

Crezi ca stateau in fotolii confortabile? Dormitau la umbra unui copac din savana? Nu, prietene, stramosii mei si ai tai mergeau si alergau (unele estimari ale distantei zilnice parcurse sunt de ordinul a 25-30 km zilnic). Insa de ce atata deranj (fizic)? Deoarece papica nu era la fel de abundenta ca astazi (in tarile dezvoltate, vreau sa spun). Ei mergeau (si alergau) pentru a putea supravietui. Noi continem aceste predispozitii. Nu avem altfel de corpuri. Si aceste corpuri, in adancul lor, sunt facute sa se miste.

  • Pentru ca sunt atras de gandirea existentiala (si temele ei mereu pasionante: libertatea, responsabilitatea, sensul, absurdul, autenticitatea, timpul, moartea). Orice alergator aflat aproape de capatul (perceput) resurselor sale stie, adica simte, ca fiecare pas este o alegere. Toate celulele din corp urla sa te opresti si o micuta (transcendentala?) voce se opune, soptindu-ti sa alergi in continuare. Nu e putin lucru sa simti in (aproape) fiecare zi ca esti pe marginea existentei si ca, daca mai faci un pas, acela ar putea fi ultimul. Si este mare si nesfarsit lucru sa poti da sens unei actiuni pe care o realizezi in mod voluntar si care, de la un anumit moment incolo, devine chinuitoare (oricat as fi de curios, nu vreau sub nicio forma sa stiu cum se simte cineva la jumatatea maratonului, intalnind ceea ce in jargonul de specialitate se numeste The Wall!)
  • Pentru ca imi place. O asemenea afirmatie, urmand paragrafului de mai sus, pare contradictorie si ma grabesc sa nuantez: in cea mai mare parte a timpului imi place. Imi place ideea ca voi iesi la alergat, imi plac inceputul alergarii si numeroase momente care ii urmeaza, imi place extraordinar de mult finalul ei si, recunosc vinovat, imi place si felul in care ma autopercep, dupa inca o (caraghios de scurta) cursa. Ceea ce numesc „placere” are o corespondenta fizica deja cunoscuta: endorfinele eliberate de corp.
  • Pentru ca pot sa gandesc. Din clipa in care corpul se obisnuieste cu o anumita distanta (minuscula, in cazul meu) ramane mult loc, in constiinta, pentru tot felul de ganduri, de intrebari, de raspunsuri si chiar de idei de articole pe blog (sic!). Zi si tu, daca te-ai afla intr-o masina care ruleaza fara discontinuitati, aproape de la sine, ce altceva iti ramane de facut daca nu sa gandesti? Poate parea contraintuitiv, mai ales ca am amintit de durere (prietene, atunci nu gandesti ci suferi!), insa doar pentru ca nu ai experimentat.

In cazul in care cineva isi imagineaza ca alergatul in aer liber poate echivala cu alergatul in interior (on some fancy treadmill) il anunt ca se insala si il poftesc afara, mai ales ca acum nu mai sunt -10 grade (da, am facut si experienta asta). Iti adresez si tie o invitatie similara, indiferent ce crezi despre bicicletele stationare, despre principiul inertiei sau acumularea lenta, dar sigura, de tesut adipos pe coapse si abdomen. Nu stiu pentru ce  (alte) motive filosofice sau evolutioniste ai putea alerga. Cu siguranta, insa, alergand, calitatea vietii tale ar putea  creste. Avem gluteus maximus nu doar pentru a sta pe el, eventual 6-8 ore, ci si pentru a beneficia de stabilitatea oferita in timpul alergarii. Pentru conformitate:

Bramble, Dennis and Lieberman, Daniel (2004) Endurance running and the Evolution of Homo, Nature. 432: 345-352.

Din 5 americani unul fumeaza in mod regulat, ne informeaza CDC (Center for Disease Control). Din 2 copii unul este expus la fumul de tigara (secondhand smoke). Acest fenomen este posibil desi toata lumea stie despre fumat ca dauneaza grav sanatatii (companiile fiind obligate sa inscriptioneze acest mesaj pe pachetele de tigari).

A dauna grav sanatatii inseamna un risc mare si foarte mare de a dezvolta unul din urmatoarele tipuri de cancere: la plamani (in primul rand), al laringelui, al cavitatii bucale, esofagian, al vezicii urinare, al pancreasului, al sanilor, al stomacului, uterin. La aceste „binefaceri” uriase putem adauga unele mai modeste, de pilda impotenta, imbatranirea pielii, declansarea prematura a menopauzei, gingivitele cronice si, era sa uit, dementa.

Fumatul scurteaza viata, in medie, cu 8 ani.

Cunoscand efectele, macar la nivel general (adica fara a detine cifre, statistici etc.), cum se face ca oamenii (nu doar americanii, i-am dat exemplu pentru ca mi-a fost cel mai usor sa intru in posesia datelor) se comporta intr-un mod atat de stupid? (adica muncesc pentru a obtine venituri din care sa-si poata cumpara tigari cu ajutorul carora sa-si distruga sanatatea)

Sute de milioane de oameni, din tari cu niveluri diverse de dezvoltare economica, strict din acest punct de vedere, al fumatului, se comporta intr-un mod evident irational. Tu ce-ai putea intelege de aici? Eu, unul, inteleg ca, inainte de a fi fiinte rationale,inzestrate cu constiinta si capacitate de a alege, suntem fiinte irationale.

Acesta nu este un articol despre fumat ci despre educatie (cu o aplicatie directa in psihologie si psihoterapie, unde se intampla sa mai stiu cate ceva).

Iti propun sa te intrebi si, eventual, sa identifici un set de criterii care sa te ajute sa gasesti raspunsurile: Oare cei care acum ma invata (profesori/formatori) imi transmit propriile lor credinte gresite despre realitate?

Multi fumatori, desi se comporta irational in raport cu dovezile obiective (cunoasterea stiintifica a momentului), cred ca procedeaza corect. Ar putea fi o serie de profesori (si formatori) in aceeasi situatie? Si daca „da”, cum iti poti da seama? Cine te-a ajutat sa-ti dezvolti  capacitatea de discriminare? Cum stii ca ceea ce inveti acum are o baza solida in realitate, dincolo de entuziasmul sau credinta intensa a celui care preda? Oare peste 5 sau 10 ani te vei intreba de ce astazi nu ai fost mai atent, mai prudent, mai putin naiv?

Faptul ca in grupul in care te afli cei mai multi (sau toti, sumbra majoritate) cred acelasi lucru nu este o garantie a gradului de intemeiere a credintei. Milioane de fumatori cred ca obiceiul lor nu este, de fapt, chiar atat de periculos. Totusi, in fiecare an, intr-o tara, mor mai multi oameni din cauza fumatului decat din cauza accidentelor de masina, a crimelor, a sinuciderilor si a SIDA, la un loc. Nu exista o garantie in numere („asa de multi oameni nu pot gresi”). Mai degraba in logica si in argumente solide, conectate la realitate.

Construit de Sorin