rotite (in miscare)

Acum cativa ani buni, in timp ce ma documentam pentru a scrie o carte despre creier, am aflat un lucru despre cerebel (aflat in partea din spate a creierului, sub lobii occipitali, si avand marimea unui pumn) care m-a lasat cu gura cascata: 50% din neuronii intregului sistem nervos se gasesc in acest „creier mic” (asta inseamna, in limba latina, „cerebel”).

E straniu numai daca stii cu ce se ocupa cerebelul: mentine echilibrul, regleaza tonusul muscular si coordoneaza miscarea muschilor. 3 functii mari si late! De ce asa de multi neuroni? (in tot sistemul nervos se gasesc 100 de miliarde de neuroni, aproximativ, fireste, prin urmare in cerebel sunt inghesuiti, la propriu, 50 de miliarde) Ce risipa, imi venea sa spun, nu ar fi putut aloca (cine?) macar 5-10 miliarde, suplimentar, lobilor frontali, sprijinind astfel cele mai avansate functii ale organismului, cele de tip intelectual?

Abia anul trecut am inteles, intr-o maniera experientiala, semnificatia acestui numar fabulos de neuroni din cerebel. Am realizat, cu alte cuvinte, ca nu (mai) traiesc la inaltimea potentialului meu. Am inteles ca suntem fiinte facute pentru miscare. Si din clipa in care am inteles asta mi-a devenit la fel de clar ca trebuie sa alerg pentru a fi in acord cu natura mea profunda.

Folosire verbului „trebuie” nu este intamplatoare. Nu aveam niciun chef sa alerg. Eram deja programat sa traiesc o altfel de viata (eram in Matrix, cum imi place sa numesc uneori viata artificiala in care suntem imersati). Bunele intentii nu sunt suficiente. Treceau lunile si eu nu alergam. Imi iubeam prea mult propria existenta confortabila (intre casa si locul meu de munca exista o distanta de 10 minute daca merg cu ochii inchisi). Exercitiile de stretching in niciun caz nu compensau absenta mersului in linie dreapta (da, iata marea realizare a cerebelului, in colaborare cu sistemul vestibular). Insa, in cele din urma, minunea s-a intamplat.

Am descris deja acest eveniment intr-un cadru restrans dar nu e niciodata prea tarziu pentru a experimenta un sentiment deosebit de stingheritor la o scara mai mare: eram pe punctul de a intra in cladirea in care locuiesc si, exact atunci, prin fata mea a trecut o tanara sexy, iesita, conform tuturor elementelor de identificare, la jogging. Am demarat si eu, m-am schimbat rapid si am iesit la prima mea alergare (am ezitat daca sa ies cu bicicleta sau nu).

Te rog, nu-ti imagina ca am inceput sa alerg pentru a ma intalni cu tanara atragatoare, a face cunostinta, a purta o conversatie spumoasa si, ulterior, a face copii. Am inceput sa alerg deoarece motivatia mea sofisticata mai avea nevoie doar de un mic impuls (intr-un mod misterios, desi am patrulat prin tot cartierul, fermecatoarea alergatoare nu a mai fost de gasit, nici atunci si nici alta data, pana in ziua de astazi, ceea ce ma face sa cred, apeland la un pic de gandire magica, ca a fost o zeita venita special pentru a-mi salva sufletul sedentarizat).

De atunci alerg mereu si, fara sa-mi dau seama, l-am pierdut pe „trebuie” pe undeva pe drum (a fost inlocuit de „am nevoie”, propozitie pe care legumele aflate acum pe canapeaua din living o vor gasi bizara). Dar e adevarat! In timp, cu multa bunavointa, presarata cu pauze si reprize de mers, am ajuns sa alerg (aproape) zilnic.

Nu intentionez sa particip la niciun maraton (dar am o cunostinta foarte apropiata care face asta si, in cel mai subtil mod posibil, imi sugereaza posibilitatea). Sunt mai mult decat modest in aspiratiile mele, adica sunt multumit cu cei 1,5-2 km parcursi in fiecare zi (astazi 4, fiind zi libera). Nu reusesc sa pricep cum am putut sa traiesc ani de zile fara acest gen de miscare. Dar reusesc sa inteleg de ce acum alerg si voi impartasi cu tine. Alerg:

  • Pentru ca sunt un om primitiv. Nu e deloc un titlu de glorie dar am acceptat, in cele din urma, ca sunt posesorul unui corp identic cu cel al stramosilor mei de acum 10.000 de ani(in realitate, poate chiar un milion de ani, daca tinem cont ca genul Homo a aparut acum 2.5 milioane de ani). Nici creierul nu s-a mai schimbat de 35.000 de ani dar asta nu e o stire prea magulitoare. Biologic vorbind, nu sunt cu nimic deosebit de stramosii mei indepartati. Si ei ce faceau?

Crezi ca stateau in fotolii confortabile? Dormitau la umbra unui copac din savana? Nu, prietene, stramosii mei si ai tai mergeau si alergau (unele estimari ale distantei zilnice parcurse sunt de ordinul a 25-30 km zilnic). Insa de ce atata deranj (fizic)? Deoarece papica nu era la fel de abundenta ca astazi (in tarile dezvoltate, vreau sa spun). Ei mergeau (si alergau) pentru a putea supravietui. Noi continem aceste predispozitii. Nu avem altfel de corpuri. Si aceste corpuri, in adancul lor, sunt facute sa se miste.

  • Pentru ca sunt atras de gandirea existentiala (si temele ei mereu pasionante: libertatea, responsabilitatea, sensul, absurdul, autenticitatea, timpul, moartea). Orice alergator aflat aproape de capatul (perceput) resurselor sale stie, adica simte, ca fiecare pas este o alegere. Toate celulele din corp urla sa te opresti si o micuta (transcendentala?) voce se opune, soptindu-ti sa alergi in continuare. Nu e putin lucru sa simti in (aproape) fiecare zi ca esti pe marginea existentei si ca, daca mai faci un pas, acela ar putea fi ultimul. Si este mare si nesfarsit lucru sa poti da sens unei actiuni pe care o realizezi in mod voluntar si care, de la un anumit moment incolo, devine chinuitoare (oricat as fi de curios, nu vreau sub nicio forma sa stiu cum se simte cineva la jumatatea maratonului, intalnind ceea ce in jargonul de specialitate se numeste The Wall!)
  • Pentru ca imi place. O asemenea afirmatie, urmand paragrafului de mai sus, pare contradictorie si ma grabesc sa nuantez: in cea mai mare parte a timpului imi place. Imi place ideea ca voi iesi la alergat, imi plac inceputul alergarii si numeroase momente care ii urmeaza, imi place extraordinar de mult finalul ei si, recunosc vinovat, imi place si felul in care ma autopercep, dupa inca o (caraghios de scurta) cursa. Ceea ce numesc „placere” are o corespondenta fizica deja cunoscuta: endorfinele eliberate de corp.
  • Pentru ca pot sa gandesc. Din clipa in care corpul se obisnuieste cu o anumita distanta (minuscula, in cazul meu) ramane mult loc, in constiinta, pentru tot felul de ganduri, de intrebari, de raspunsuri si chiar de idei de articole pe blog (sic!). Zi si tu, daca te-ai afla intr-o masina care ruleaza fara discontinuitati, aproape de la sine, ce altceva iti ramane de facut daca nu sa gandesti? Poate parea contraintuitiv, mai ales ca am amintit de durere (prietene, atunci nu gandesti ci suferi!), insa doar pentru ca nu ai experimentat.

In cazul in care cineva isi imagineaza ca alergatul in aer liber poate echivala cu alergatul in interior (on some fancy treadmill) il anunt ca se insala si il poftesc afara, mai ales ca acum nu mai sunt -10 grade (da, am facut si experienta asta). Iti adresez si tie o invitatie similara, indiferent ce crezi despre bicicletele stationare, despre principiul inertiei sau acumularea lenta, dar sigura, de tesut adipos pe coapse si abdomen. Nu stiu pentru ce  (alte) motive filosofice sau evolutioniste ai putea alerga. Cu siguranta, insa, alergand, calitatea vietii tale ar putea  creste. Avem gluteus maximus nu doar pentru a sta pe el, eventual 6-8 ore, ci si pentru a beneficia de stabilitatea oferita in timpul alergarii. Pentru conformitate:

Bramble, Dennis and Lieberman, Daniel (2004) Endurance running and the Evolution of Homo, Nature. 432: 345-352.


Publicat

în

de către

Etichete: