Arhive pentru iulie, 2012

Deoarece se apropie Sarbatorile (articol reluat de pe alt sit)  si,prin urmare nu este sanatos, conform gandirii colective, sa consideram fiecare zi a anului o posibila zi de sarbatoare, simt un impuls irezistibil sa abordez cateva teme etice. Pentru cei care au lipsit de la orele de filosofie, o alta pierdere de vreme in liceu, mentionez ca etica are de-a face cu raspunsul la intrebarea „Ce trebuie sa fac?”. Altfel spus, intr-o situatie X, ce anume trebuie sa fac pentru a aprecia actiunea mea intr-un sens pozitiv? (de pilda, sa fiu mandru de ea)

Si pentru ca etica nu are niciun haz daca nu se refera la ceva concret, iti voi face, in spiritul transparentei, o marturisire: Nu-mi place Anousheh Ansari (pe care nu o cunosc, nota bene!). „Vedeti, judeca oamenii, v-am spus eu!”, ai putea sopti in sinea ta de pe Facebook. As vrea sa fii mai atent(a): nu am spus despre Ansari ca este un om rau. Am spus ca nu-mi place. Si am apelat, miseleste, la un mecanism emotional, dar il reglez imediat: nu-mi place o anumita actiune a lui Ansari (pe care o voi descrie). Mai, dar stii cum, nu-mi place deloc, da’ deloc!

Ansari este o femeie nascuta in Iran, cu un an inaintea mea. A plecat in US, fiind adolescenta, si a studiat electrical engineering and computer science la o universitate buna. Spre deosebire de mine, a strans si cateva milioane bunicele. Este co-fondator la Prodea Systems (precizare  doar pentru IT-isti). Nimic in neregula pana aici.

Dar stii ce a facut Ansari? S-a dus in spatiu! Si ce daca? Eh, nu e ca si cum te-ai duce pana la Busteni, in weekend. Sa calatoresti in spatiu, mai ales daca nu esti astronaut, costa. Si Ansari nu este astronaut (dar s-a antrenat, merita mentionat!). Ea si-a cumparat calatoria in spatiu (a mers pe statia orbita Soyuz TMA-9). „Vreau sa-i inspir pe tineri sa-si urmeze visele”, a motivat ea gestul.

Foarte frumos, nu-i asa? Well, i don’t think so! Nu-mi place Ansari deoarece a platit 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu. „Adrian, oamenii au dreptul sa faca ce doresc cu banii lor!”, aud deja comentarii din toate partile (de aceea am si suspendat comentariile de pe blog, mi-am dezvoltat facultatile telepatice, meditand intens pe Ajna Chakra plus o chakra secundara secreta, accesibila doar pe Internet).

Sunt de acord ca oamenii au dreptul de a face ce doresc cu banii lor (in limitele legii sau, cel mult, la marginea legii). Nu as contesta niciodata asta, libertatea fiind principala mea valoare (nu si Partidul National Liberal, din fericire!). Te provoc sa reflectezi asupra unui alt aspect, de natura etica, de aceea am si ales un exemplu concret:

Alegand sa plateasca 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu, Ansari a procedat bine? (pentru cei care citesc in stare de transa: nu intreb daca Ansari este o persoana buna!). Cu alte cuvinte, a facut ceea ce trebuie? Are motive sa fie mandra de gestul ei sau are motive si mai puternice sa-i fie rusine de gestul ei? Si daca e impacata cu gestul ei, aceasta stare ar putea fi expresia unei disponibilitati mai modeste de a-si evalua decizia etica? (adica o incapacitate de a-si vedea actiunea dintr-o perspectiva mai larga) Poate si alti oameni se angajeaza in comportamente care li se par ok dar ar putea fi, la o examinare mai atenta, surprinzator de egoiste, lacome sau lipsite de empatie, doar ca nu sunt constienti de asta? Poate ca si tu, uneori? (eu, sigur, stau cu ochii pe mine!)

Vreau sa te las sa-ti gasesti propriul raspuns. Indraznesc doar sa-ti sugerez ca Ansari putea sa aleaga sa cheltuie altfel cele 20 de milioane de dolari. Daca iti amintesti un articol mai vechi si astepti cuminte 10 secunde, poti inregistra moartea a trei copii, in tarile subdezvoltate. Fireste, nu-i cunoastem pe acesti copii, ei traind la distante enorme de noi. Cumva, o inteleg pe Ansari. Din spatiu, dramele lor par si mai nesemnificative.

De aceea nu-mi place. Si nici tu nu-mi placi, uneori (iar pe mine m-am inclus deja la „tu”, avand obiceiul dialogului interior, cateodata facut public). Presimt ca nu vei citi cu bucurie articolele de acest gen din luna decembrie . Nici eu nu le-as citi, crede-ma! Insa a ignora aceste teme etice, de asemenea, nu mi se pare o solutie. Iar a le livra lui Mos Craciun imi pare o solutie si mai proasta.

p.s. Acesta nu este articolul „urmator”. Acela va fi (2). Folosim Z, multimea numerelor intregi.

Angelina. O stii? Ai fantezii cu ea? (ii intreb acum doar pe barbati) E fata lui Jon Voight (poate l-ai vazut in „Coming Home”, jucand rolul unui paraplegic, rol pentru care a primit un Oscar-apropo, te-ai bucurat azi pentru ca poti sa mergi?). La 14 ani a renuntat la cursurile de actorie. Pana la 20 de ani acumulase deja cateva episoade depresive cu potential suicidar. Acum populeaza reveriile catorva milioane de barbati. Si se implica in proiecte umanitare, in intreaga lume (aici voiam sa ajung). Este Ambasador al Bunavointei pentru ONU. A primit si cateva premii pentru munca ei.

Face totul pentru publicitate, evident! Sau nu? Daca motivatia ei este altruista? Daca chiar vrea sa ajute? Daca a mers la Darfur, in Iraq, in Afganistan sau, mai recent, in Libia, pentru ca asa a dorit, si nu pentru a fi din nou pe prima pagina a ziarelor? Daca a adoptat trei copii din orfelinate pentru ca i-a pasat de ei? (si are alti trei copii biologici cu un barbat la care poate te gandesti si tu, in momentele de slabiciune)

Ce este in neregula cu aceasta idee (a altruismului autentic), de ce o gasim neverosimila, in cazul unei celebritati? Nu cumva actiunile generoase ar fi mai bine sa nu fie publice? (sa nu stie stanga ce face dreapta, ne comunica un tanar, implicat in industria lemnului, acum doua milenii)

Totusi, cum am putea, impreuna, sa schimbam fundamentele culturii in care traim si sa o facem mai generoasa? O astfel de schimbare nu o gasesc posibila prin intermediul unor fapte bune nestiute de nimeni, secrete, private, realizate departe de ochii tuturor si, eventual, noaptea. Daca oamenii fac lucruri bune pentru altii si nimeni nu stie asta suntem inclinati sa ne reprezentam gresit societatea in care traim. Ea pare mult mai egoista decat este de fapt.

Nu as vrea sa intelegi ca iti sugerez sa dai un anunt intr-un ziar, scuze, am uitat ca aproape nu mai exista ziare, dupa ce faci o fapta buna sau sa apari la televizor, la emisiunea de stiri, inainte de buletinul meteo prezentat de o tanara sumar imbracata (din fericire). Vreau doar sa spun ca o reprezentare corecta a nivelului de altruism dintr-un grup, sau dintr-o societate, nu este posibila daca actele de altruism sunt ascunse (Iisuse, prietene, aici nu te-ai potrivit cu psihologia moderna!).

Daca stii despre cei din jurul tau ca sunt mai altruisti esti si tu inclinat sa te angajezi intr-un comportament prosocial, cum orice manual, bine scris, de psihologie sociala ne invata. Si reciproca este valabila: daca observi (sau, foarte important, doar iti imaginezi) ca cei din jurul tau sunt mai egoisti si tu esti inclinat sa te comporti intr-un fel asemanator (intr-un limbaj mai popular, „doar n-oi fi eu mai prost!”).E nevoie de multa forta interioara pentru a actiona impotriva normelor grupului si putini oameni sunt capabili de asa ceva.

Si atunci, daca suntem interesati de schimbarea sociala pozitiva, de ce sa nu o facilitam? De ce sa nu deconspiram actele de altruism ale altora, impotriva opozitiei idealiste a acestora? De ce sa nu raspandim veste cea buna a faptei bune? Aceasta nu mi se pare nici isterie, nici vanitate patologica, nici un joint-venture suspect realizat cu presa tabloida (sau cea serioasa).

Eu cred ca Angelina Jolie vrea cu adevarat sa ajute. Sper ca nu ai uitat, esti pe blogul unui individ sceptic. Poate am si eu momentele mele de naivitate. Dar stiu ceva (eh, stiu mai multe) despre mintea umana:

A realiza ca exista altruism adevarat, si acesta e raspandit, nu e ceva confortabil.

Nu e ceva, o idee, un insight, o intelegere, pe care sa le integrezi usor. Cu care sa traiesti usor. Stii foarte bine si motivul: aceasta realizare te obliga sa te intrebi cum esti tu!

Astazi voi renunta la blandetea mea obisnuita si te intreb direct:

  1. De cate ori ai avut relatii sexuale cu partenerul tau in ultima luna?
  2. Cat esti de multumita de relatia ta de cuplu?

Nu e necesar sa-mi raspunzi printr-un email. Nici nu e potrivit sa te ingrijorezi foarte tare, daca nivelul de satisfactie este sub 5 pe o scala 0-10 sau sa te feliciti, incantata, daca satisfactia in cuplu graviteaza in jurul lui 9, pe aceeasi scala. Raspunsul tau nu reflecta nivelul real de satisfactie. El a fost influentat de mine (si nu pentru ca mi-am folosit puterile telepatice de acum cunoscute deja de toti vizitatorii fideli ai blogului, pe care, de altfel, ii controlez de la distanta prin puterea mintii mele calibrate holistic si integrativ la o dimensiune fractala a trans-realitatii).

Ti-am influentat raspunsul prin felul in care am ordonat intrebarile. Prin urmare, daca intrebarea referitoare la gradul de satisfactie era prima iar cea indecent interesata de relatiile tale intime era a doua, desi tu esti exact aceeasi persoana, raspunsul tau ar fi fost diferit. Imediat urmeaza sa si sustin aceasta afirmatie. Insa poti fi deja nelinistita, daca incepi sa intuiesti modurile uluitoare in care evaluarile sau perceptiile noastre pot fi distorsionate, mai ales atunci cand exista indivizi lipsiti de scrupule (nu ca mine, eu sunt in tabara cealalta, cu baietii buni!) care doresc sa te convinga sau sa-ti vanda ceva.

Fritz Strack este un profesor de psihologie sociala de la Universitatea Wurzburg (da, vreau sa fac un pic de dreptate europenilor, prea i-am favorizat pe americani-desi nu ma pot abtine, Strack si-a facut studiile de master la Stanford). Impreuna cu doi colegi, pe care ii voi aminti in finalul articolului, cu ceva timp in urma, au pus intrebarile de mai sus, usor diferite:

  1. Cat esti de fericit(a) zilele acestea?
  2. La cate intalniri („dates”) ai participat luna trecuta?

Desigur, intrebarile au fost adresate unor studenti neangajati in relatii de cuplu, nu unor infideli notorii. Strack era curios daca exista o corelatie intre cele doua raspunsuri. Iata ce a aflat: nu exista nicio corelatie! Daca erau mai fericiti studentii nu participasera la mai multe intalniri romantice. Insa nici daca erau mai nefericiti. Intre raspunsurile la cele doua intrebari nu exista nicio legatura.

Ce deceptionant, nicio legatura, ce cercetare inutila! O clipa! Unui alt grup de studenti, Strack i-a adresat aceleasi intrebari, identice-identice, insa in ordine inversa:

  1. La cate intalniri („dates”) ai participat luna trecuta?
  2. Cat esti de fericit(a) zilele acestea?

Nici o corelatie, din nou? (in fond, nu s-a schimbat nimic). Ba da, a aparut o corelatie. Una, cum sa-i spun, inalta? (in psihologie, 0.62 este o corelatie inalta). Adica simpla (si inocenta) schimbare a ordinii intrebarilor a schimbat nivelul corelatiei de la zero la 0.62? Intocmai!

Cum se poate explica acest fenomen incredibil? Ce se intampla cu mintile noastre? Cum putem fi atat de vulnerabili? Vezi, de aceea e bine sa revizitezi acest blog. Poti afla lucruri inspaimantatoare despre mintea ta! (si a prietenilor tai de pe Facebook, cei care vor citi acest articol)

Sunt fascinat de modurile in care mintea umana isi reprezinta in mod distorsionat realitatea. Sunt pasionat de biasuri si euristici. Am invatat, si adesea am impartasit cu tine, sa devin constient de cele doua sisteme (cum le numeste, metaforic, Daniel Kahneman, unul dintre cei mai mari psihologi ai momentului-caruia ii voi face o publicitate agresiva, astfel incat sa nu mai existe psiholog cititor al acestui blog care sa nu fi auzit de el, cu cititul fiind un pic mai greu, deoarece nu a fost tradus in limba romana) si de operatiile lor (in special ale primului, numit, in alte contexte, „creier arhaic”, „inconstient”, „gandire experientiala” sau, mai tehnic, „ (sub)produse ale adaptarilor evolutioniste”).

In exemplul de mai sus, evaluarea gradului de satisfactie intra sub influenta unei euristici a dispozitiei, prin care raspunsul la o intrebare dificila (nu e deloc usor sa stabilesti in mod responsabil gradul de fericire, chiar si pe cateva zile) este substituit cu raspunsul la o intrebare mai simpla (numarul de intalniri, usor de cuantificat).

Usor sau greu, aceasta-i intrebarea! Ei bine, mintile noastre sunt inclinate sa aleaga, de cate ori este posibil, calea usoara. Asa incepem sa traim in iluzie! Nu avem chef de efort, nu suntem programati sa gandim riguros, raspundem la cantecele de sirena ale raspunsurilor atragatoare prin consumul lor scazut de glucoza (doar pentru prietenii mei mistici, ar putea fi diavolul o incarnare a fricii de logica si de coerenta?).

Daca nu ai avut prea multe intalniri in ultima luna nu e obligatoriu sa fii mai degraba nefericit in ultimele zile. Insa e asa de tentant sa gandesti: „ Frate, nu am mai fost si eu cu o gagica de nu mai stiu cand, probabil ca sunt nefericit!” sau „Sunt deja 3 luni si 10 zile de cand nu am mai fost invitata de un baiat la un film sau la un ceai, viata mea emotionala e distrusa!”. Dispozitia activata de prima intrebare se insinueaza in raspunsul solicitat de a doua intrebare. Cu o conditie: sa nu stii ca mintea ta functioneaza altfel!

Si nu stii, te asigur, chiar daca citesti acest blog, altele asemanatoare sau ai deja pe scaunul din spate al masinii „Heuristics and Biases” sau „Judgement under Uncertainty”. La ultima numaratoare mi-au iesit mai mult de 200 de biasuri si nu am terminat de numarat (doar m-am oprit, fiind realmente socat!).

Vestea cea buna este ca aceste inclinatii ale mintilor noastre pot fi cunoscute iar in situatiile cu miza mare (este o sarcina imposibila sa fii mereu atent la deciziile tale) le putem scana sau putem ruga un observator independent sa ne asiste astfel incat sa nu luam o decizie pentru care sa platim ulterior toata viata (cum ar fi sa faci un copil cu un partener foarte sexy dar la fel de compatibil ca un terorist al-Qaeda cu un republican american?).

Daca ti se pare ca esti nemultumita, de fapt, de relatia de cuplu, deoarece in ultima luna vaginul tau si penisul lui s-au ocolit in mod elegant („sunt foarte obosit” si „astazi nu sunt in cea mai buna dispozitie”), inca sunt sperante. Asteapta o luna si pune invers cele doua intrebari. Sau, daca accepti un sfat prietenesc, pastreaza doar intrebarea cu gradul de satisfactie, raspunde zilnic la ea (la sfarsitul zilei, inainte de a te spala pe dinti) si, dupa o luna (sau doua, sau cate vrei tu), calculeaza media!

Nu stiu pe nimeni care sa fi facut asta in mod spontan, cu exceptia unei cliente care mi-a prezentat, candva, un grafic pe sase luni. Da, se poate ajunge pana aici. Fireste, nu e nevoie de Power Point! Doar de o minte iesita din starea de hibernare, activa si dornica sa inteleaga realitatea. Iar daca asta presupune efort, si nu curgere naiv-taoista, atunci sa fie efort!

Strack, Fritz, Leonard L. Martin, and Norbert Schwarz (1988),“Priming and Communication: The Social Determinants of Information Use in Judgments of Life-Satisfaction,” European Journal of Social Psychology, 18 (October), 429–442.

Intentionez sa scriu un articol cu un public-tinta foarte bine definit: parinti tineri, foarte bine educati, dornici sa asigure proaspetilor coechipieri in cel mai interesant joc de pe planeta (a.k.a. odraslele) un excelent start in viata si sanse superioare de dezvoltare emotionala si cognitiva. Prin urmare, nobilele aspiratii sunt insotite de fapte: mediu stimulativ (imbogatit, desigur!), jucarii educationale, meditatii particulare, program zilnic („luni avem balet, marti teatru, miercuri germana etc), DVD-uri si, de ce nu, learning laptops, flash cards,Baby Einstein Classical Music Collection (ultimele doar USD 17 cu free-shipping, pe Amazon).

Insa pentru a intelege afirmatia nelinistitoare pe care urmeaza sa o fac e nevoie de o minima introducere. Introducere in ce? De pilda, ar merita sa ne reamintim, daca am stiut vreodata, ce fel de specie suntem noi, oamenii, si cum arata istoria noastra evolutionista. Fireste, cei care sarbatoresc Craciunul animati de un fior religios autentic sunt obligati de propria lor credinta sa respinga faptele pe care, un pic mai jos, le voi enumera. Vreau doar sa subliniez ca ele nu reprezinta „opinii” ci sunt rezultatul unor eforturi stiintifice pe cat de serioase, pe atat de putin cunoscute publicului larg.

Te-ai intrebat vreodata cine a fost strabunicul bunicului tau? Dar strabunicul lui? (strabunicul strabunicului bunicului, in caz ca te-am pierdut deja) Si tot asa, mergand mereu inapoi…chiar, mergand inapoi pana unde? Stii cand a aparut primul neuron? (si la cine?) Stii cand s-au dat jos din copaci stramosii nostri? (si au adoptat pozitia bipeda, mult mai economica) Hai sa o luam in ordine (dar nu chiar cu inceputul inceputului) si nu inainte de a preciza ca oamenii nu se trag din cimpanzei sau gorile (in ciuda anumitor evidente din viata publica), ci oamenii si cimpanzeii, similari genetic in proportiede 99%, au un stramos comun, acum 6 milioane de ani, anume o maimuta antropoida, cu o inaltime de aproape un metru (Ramapithecus).

  1. Australopithecus Este un om-maimuta care petrece inca mult timp in copaci dar are deja soldurile si picioarele pozitionate pentru mers. Nu traieste mai mult de 15-20 de ani si nu are limbaj. Vaneaza cu ciomege si, nefiind pretentios, mananca precum un vegetarian mai radical din zilele noastre. Daca vrei si un nume pentru acesti hominizi, iata unul: Lucy!
  2. Homo erectus Este primul membru al genului „Homo”. A aparut in joc acum 2 milioane de ani. Are unelte cu ajutorul carora poate taia carnea (priveste taierea unui porc, zilele acestea, daca ai unele nostalgii). A descoperit deja focul si e capabil sa depoziteze hrana (sa-si faca provizii). Creierul lui e de doua ori mai mare decat al lui Lucy (Lucia sau Lucian, pentru compatriotii mei-only teasiiing!)
  3. Homo sapiens Este primul hominid care paraseste tinuturile natale (Africa, mai precis) si ajunge in Europa, unde fie ii omoara pe Neanderthalieni, fara remuscari, fie ii lasa fara hrana, fiind mult mai inteligent („frate, frate, dar toata zmeura asta e a mea, la fel nucile si animalele din padure”). Aparitia lui este estimata undeva in jurul a 250.000 de ani i.e.n iar creierul de 1.300 centimetri cubi se pare ca dateaza de acum 150.000 de ani.
  4. Homo sapiens Nu e nicio greseala, vreau doar sa punctez un moment important in evolutia antecesorilor nostri, de acum aproximativ 40.000 de ani, in timpul ultimei glaciatiuni. Au aparut artele, mortii au inceput a fi ingropati si fiintele supranaturale  populeaza deja firavele minti din acele timpuri. Comunitatile devin stabile si, undeva spre 10.000 de ani i.e.n, porneste la drum si civilizatia, odata cu agricultura si cresterea animalelor.

Poti uita tot ce ai citit pana aici dar merita sa retii un singur lucru: de acum 250.000 de ani si mai ales in ultimii 35.000 de ani creierele noastre nu s-au schimbat. Te rog, mai citeste inca o data ultima fraza si incearca sa reflectezi la ea. Ai putea avea o serie captivanta de insighturi si, cu siguranta, vei intelege mult mai usor articolul urmator. Daca esti deja parinte si ai investit o avere in jucarii sofisticate, spre bucuria inocenta a oamenilor din marketing si publicitate, nu mai zic a investitorilor, fiind convins ca i-ai oferit astfel un avantaj nepretuit bebelusului tau (sau prescolarului) si ai accelerat procesul de dezvoltare intelectuala, maximizandu-i sansele de a merge la Oxford sau Harvard (dar mai intai la Scoala britanica sau americana), vei regreta ca m-ai cunoscut (in termeni virtuali, desigur).

Vezi, sunt fair-play: iti spun ce te poate astepta daca avansezi cu lectura si iti ofer ocazia de a te retrage la timp, cu credintele (si iluziile) netulburate. Nu as crede niciodata ca te-am facut, de fapt, si mai curios, si astepti cu sufletul la gura articolul de saptamana viitoare despre jucariile „inteligente” care nu fac nicio diferenta, deoarece hominizii si maimutele antropoide protesteaza viguros.

Ah, era sa uit: primul neuron a aparut acum 600 de milioane de ani.

P.s. O proaspata absolventa de psihologie, mai bine informata, am impresia, decat o buna parte din profesorii ei, imi semnaleaza o estimare recenta, anume ca este posibil ca primul neuron sa fi aparut acum 700 de milioane de ani. Deoarece nu vreau sa-mi pun in cap cnidarienii (altfel fiinte lipsite de creier si chiar de sistem nervos) fac cuvenita rectificare.

Asa cum am promis, revin cu partea a doua a articolului despre altruism. Te invitam, in prima parte, sa te gandesti daca ai salva un copil aflat pe punctul de a muri inecat intr-un lac de adancime mica (un metru), cu riscul de a intarzia la job si de a-ti uda hainele. Probabil nu ai stat prea mult pe ganduri si ai raspuns „da”.

In cele ce urmeaza voi ridica unele dubii asupra acestui raspuns. Mai exact, opinia mea este ca nu stii ce spui, adica minti. Nu intentionat, fireste, dar minti. Nu ai face asta. Doar iti place sa crezi ca te-ai comporta astfel insa te inseli. Predictia mea este ca il vei lasa sa moara. Mai mult, nici nu vei realiza ca un copil moare sub ochii tai si tu nu faci nimic pentru a-l salva. Si ca sa nu ai senzatia ca acest articol e o predica deghizata iar eu sunt mai bun decat tine, iti marturisesc, de la bun inceput, ca eu, aproape in fiecare zi, ma comport astfel. Nu fac nimic pentru a salva un copil. Incepand de azi, in luna cadourilor, m-am gandit sa impart aceasta povara cu tine, la pachet cu intelegerea ca noi, oamenii, avem nu doar multe calitati ci si o serie de trasaturi infricosatoare. La una din ele ma voi referi in mod special:

Noi, oamenii, suntem o specie lacoma!

Nu e un articol comod si, daca ai ajuns cu lectura pana aici, inca mai ai timp sa renunti. Poti conserva, in felul acesta, o imagine de sine confortabila si sentimentul ca, una peste alta, esti un om bun. Nu sta in intentia mea sa-ti demonstrez ca esti un om bun sau rau. Vreau doar sa-ti arat, cu riscul de a te supara foarte tare, ca nu procedezi bine, adica nu traiesti in acord cu valorile pe care le proclami. Si tu lasi un copil sa moara. Doar ca, pana astazi, nu erai convins de asta. La sfarsitul acestui articol, daca vei rezista pana la final, vei fi. Vei accepta ca suntem o specie primitiva. Si ii vei putea vedea pe cei care isi spun altruisti (cu unele exceptii, evident) exact asa cum sunt: niste caraghiosi plini de propria lor importanta.

Documentandu-ma pentru acest articol, m-am interesat, deoarece nu fumez, de costul unui pachet de tigari. Iti propun sa accepti un cost conventional de 3 USD. Daca fumezi un pachet pe zi, aceasta distractie te costa 3 dolari. Daca fumezi un pachet in doua zile costul zilnic se reduce la jumatate: 1,5 dolari. Insa nu as vrea ca amatorii de stiluri de viata mai sanatoase sa se simta ignorati: cat costa o butelie de apa de 5 litri? Pentru usurinta calculelor hai sa fixam pretul tot la 1,5 dolari (si implicam in consumarea apei intreaga familie).

Poate observi, nici macar nu fac referire la produse mult mai scumpe, de pilda un tricou de 30 USD pe care il vei purta de 2-3 ori intr-un an, plictisindu-te de el, sau o pereche de pantofi de dama de 300 USD, veniti direct din atelierul unui faimos designer italian. Ma refer la produse foarte simple (tigari, apa plata sau minerala) si, dupa standardele noastre, ieftine.

Daca masinaria ta metaforica este activata, aceste produse ar reprezenta „lacul”. Si cine ar fi copilul? Eh, copilul chiar este un copil, doar ca nu unul aflat imediat in campul tau vizual. El este undeva mai departe. Cat de departe? Alege tu, eu doar iti spun alternativele:

Pana in 2008, conform Bancii Mondiale, un miliard de oameni traiau cu un dolar pe zi. Aceasta era linia saraciei extreme calculata de economisti. Acesti oameni nu aveau suficiente venituri pentru a-si asigura nevoile de baza: hrana, apa, adapost, imbracaminte. In 2008 estimarile au devenit mai bune si linia saraciei extreme a urcat la 1,25 USD. Sub aceasta noua linie se gaseau 1,4 miliarde de oameni (sa nu-ti imaginezi ca pana in decembrie 2011 cifrele s-au schimbat foarte mult).

Printre acesti oameni se afla copii si sa vezi ce surpriza: copiii mor pe capete.  In fiecare an mor 10 milioane de copii. 27.000 de copii pe zi. Daca nu ai uitat ultimul meu calcul, dintr-un alt articol, la fiecare 10 secunde mor 3 copii deoarece nu au ce sa manance, nu au apa de baut si nu pot fi tratati de boli precum diaree sau rubeola (pojar).

Ar putea fi salvati acesti copii? Fireste! Ei sunt copiii care se ineaca in lacul de mica adancime. Noi suntem trecatorii altruisti. Dar nu facem nimic pentru ei. Nu vrem sa intarziem la birou. Nu vrem sa ne sacrificam hainele. Vrem sa ne protejam pantofii. Hainele noastre sunt mai importante decat vietile unor copii. Nu cred ca poti nega realitatea. Chiar acum, cand tu iti bei cafeaua (apropo, cat a costat?) sau te delectezi cu un Kent Premium sau pur si simplu iti torni un pahar cu apa, dar nu de la chiuveta (Dumnezeule, cum sa bei asa ceva?), cativa copii nestiuti decat de parintii lor mor. In acest moment.

Si noi nu facem nimic. Trecem senini pe langa lac. Iar daca ne intreaba cineva suntem convinsi ca am face un gest altruist si, culmea, normal (asa pare, nu?). Insa acestea nu sunt decat iluzii! Ne mintim unii pe altii. Mai degraba cheltuim in mod inutil 3 dolari pe zi decat sa salvam viata unui copil (si asa suntem prea multi pe planeta, nu?).

Intrebarea mea este daca nu am putea trai altfel. Nici maimutelor de la gradina zoologica din orasul meu nu le pasa de copiii saraci din tarile subdezvoltate. Insa de la maimute nu ma astept la nimic. Ele nu au constiinta. Nu pot fi empatice. Nu sunt sensibile la suferinta umana. Totusi, prin ce anume ne deosebim noi foarte tare de ele? Cum putem merge linistiti la mall sau in excursii stiind ca am putea salva viata unui copil dar nu facem asta?

Evident ca exista o smecherie, anume sa nu fim constienti. „Un copil s-a inecat in lacul pe langa care am trecut? Vai, dar n-am vazut nimic, n-am auzit nimic. Iti dai seama, as fi intervenit imediat!”. Nu, dragul meu, nu ai fi facut-o. Nu o faci. Si, aproape sigur, nu o vei face.

Dar ar fi atat de usor! Daca fiecare om dintr-o tara dezvoltata ar dona 5% din venitul lui anual problema saraciei planetare ar putea fi rezolvata (cei cu venituri de peste un milion USD ar putea dona 10%). Aceste calcule nu-mi apartin mie, le-au facut unii mult mai priceputi (iti vine sa crezi, sunt unii oameni care se gandesc la astfel de lucruri!).

Te rog, nu-mi spune ca si in tarile afluente exista oameni saraci. ¾ din saracii americani au masini. 97% au televizoare color (in Romania, inainte de 1989, televizorul color era aproape inexistent). Toti au acces la sistemul public de sanatate. Saracia din Malawi (ai auzit de tara asta? Acolo speranta de viata este de 41 de ani) si saracia din Los Angeles sunt foarte diferite. Este de sute de ori mai avantajos sa fii sarac la Geneva sau Bruxelles decat in Sierra Leone sau Burundi.

In cazul in care ai uitat, de cand ai inceput sa citesti acest articol, mai ales daca ai facut si o scurta calatorie spre frigider, au mai murit 100 de copii. Vrei sa spui ca nu vei dormi bine la noapte din acest motiv? Sau in noptile urmatoare? Nu foloseste la nimic sa fim ipocriti. Aproape tuturor, ne pasa de familiile noastre si de un cerc restrans de oameni dragi. Aceasta este faimoasa umanitate, flancata de aura stralucitoare a sufletelor nemuritoare care ne locuiesc, temporar, corpurile.

Nu salvam niciun copil desi ar fi extrem de usor sa facem asta. Tinem la hainele noastre. Ne plac foarte tare pantofii. Suntem indragostiti de chiloti si sosete, nu mai zic ceasuri si bijuterii. Si in fanteziile noastre, actionam in acord cu cele mai inalte valori.

In acelasi timp, aproape in fiecare zi cumparam lucruri de care nu avem cu adevarat nevoie. Sigur ca este inacceptabil sa vina cineva si sa ne spuna cum sa ne cheltuim banii. Sigur ca putem face cu banii nostri ce vrem noi, inclusiv sa-i ingropam sau sa le dam foc. Si eu sunt gata sa-l pocnesc, crestineste, pe primul care imi spune ce trebuie sa fac, azi sau maine, cu banii mei. Dar ar putea fi o forma de creativitate sa intelegem ce am putea face cu ei si, fara sa ne oblige nimeni, sa alegem sa daruim un procent minor. Am putea, fiecare, salva un copil.

Daca ai fi parinte si copilul tau ar fi intr-o situatie grava, nu ti-ai dori un astfel de ajutor? Nu te astepta sa vina de la Mos Craciun deoarece vei astepta in zadar. El ar putea veni de la alti oameni. Cei care sustin, sus si tare, ca ar salva oricand un copil pe cale de a se ineca intr-un lac de mica adancime (adica fara sa riste aproape nimic). Dar care, deocamdata, nu fac nimic in acest sens. Poate pentru ca nu privesc atent in jur. Poate pentru ca nu-i scoate nimeni, periodic, din zona de confort.

Desi nu mi-a cerut nimeni eu am jucat azi acest rol. Nu-mi convine sa ma gandesc singur la umbrele speciei mele. Vreau sa te incomodez si pe tine. Vreau sa-ti stric bucuria exact in luna in care vei cheltui o suma importanta de bani pe cadouri pentru copii sau adulti care oricum o duc, in raport cu altii, foarte bine. Imi vei spune ca sunt lipsit de sensibilitate. Asa este, recunosc. Ghici cu cine seman?

Construit de Sorin