Arhive pentru august 4th, 2011

Acest articol, scris in februarie 2010, exprima modulul idealist al mintii mele.

La prima facultate am avut note de toate felurile (inclusiv restante). La a doua am incercat ceva nou si am avut 10 pe linie (mai putin la o profa pe care am ironizat-o). Asa ca vorbesc dintr-o vasta experienta. Nu sunt nici un complexat care nu a avut niciodata note mari si nici un oportunist care s-a strecurat abil prin plasa neglijenta a sistemului. Sunt pe deplin convins ca notele nu doar ca nu folosesc la nimic ci sunt chiar instrumente educationale toxice (si la fel ca E-urile periculoase, intr-o zi vor fi interzise-desigur,mai intai la Ei si dupa 20 de ani si la Noi).

Sunt profesor si urmeaza sa dau note studentilor mei, peste numai cateva zile. Nu am de ales. E ca si cum trebuie neaparat sa port un costum care ma strange si o cravata ce-mi aminteste mai degraba de spanzuratoare decat de un standard de eleganta. Acesta e rolul. Profesorii dau note. Studentii le primesc. Spectacolul merge mai departe.

Merge,intr-adevar, insa cu ce consecinte? Ce anume este sacrificat? Tot ceea ce conteaza, in opinia mea,este sacrificat: originalitatea, creativitatea, gandirea personala,emotiile pozitive,bucuria de a invata. Sesiunile nu sunt facute pentru oameni (te rog sa intelegi prin „sesiuni” si teze,lucrari de control,examene de licenta). Sesiunile sunt dinozauri behavioristi rezistand cu succes in epoca psihologiilor umaniste, cognitive si,mai nou,pozitive (ultima initiata de Martin Seligman ca aparare la propria lui dispozitie morocanoasa-nu glumesc,a spus-o chiar el!). Behavioristii au studiat foarte multi sobolani si au inteles felul in care aceste animalute gretoase pentru unii raspund la recompense si pedepse. Si asta a fost tot. De atunci,corporatiile si invatamantul aplica in mod consecvent,cu usoare variatii, sisteme de motivare plecate din mintea lui Skinner (conditionata instrumental, probabil, de succesele propriilor experimente cu bietii soareci).

La facultatile de stat, 10 inseamna sansa de a fi la „buget” iar restul notelor inseamna „taxa”. Sub 5 inseamna pericol de a nu absolvi. In traducere: vorbim despre bani (diploma iti permite sa te angajezi,deci sa castigi hartii inscriptionate cu chipul lui Eminescu sau Caragiale). Notele sunt puternic asociate cu supravietuirea. Insa nu despre asta e vorba la scoala. Scoala este un loc in care vii sa inveti despre tine si despre lumea in care traiesti. Este un loc sacru destinat curiozitatii si bucuriei de a descoperi misterele realitatii. Aiurez, bineinteles. Scoala nu este asa. Asa cred eu ca ar trebui sa fie. Cumva crezi si tu la fel? Simti si tu asta undeva adanc in inima ta de parinte sau de tanar? Vrei sa construim aceasta lume? Cum ar fi sa inveti cu placere si entuziasm? Ar putea fi scoala la fel de interesanta si atragatoare ca jocurile copilariei doar ca ceva mai sofisticate? Ai vrea oare ca ceea ce faci sa faci cu dragoste? Nu este acesta cel mai puternic motivator? Oare atunci cand iubesti pe cineva exista un altul care iti da note? 10 la sarutat insa doar 7,imi pare rau, la intampinarea nevoilor si 8 cu doi de minus la cuvinte spuse cu drag.

Eu,profesorul clasic,vin la examen si spun:”Hai,arata-mi ce stii!” (iar eu stiu deja) Despre ce vorbim aici? Despre control, desigur! (control intelectual) Insa viata nu infloreste cand este controlata rigid. Pentru a se dezvolta,gandirea are nevoie de libertate, de spatii goale, de carari neumblate si de ochi proaspeti. Inertia perceptiva se opune cunoasterii. Sentimentul adevarului incontestabil,detinut de o autoritate surda un pic de o ureche, ii descumpaneste pe cautatori. Profesorul ar trebui, dimpotriva,sa spuna: „Arata-mi ce nu stiu!” Pune-ma in dificultate,provoaca-ma, obliga-ma sa gandesc altfel decat sunt obisnuit. Fiecare student sau elev ar putea fi o surpriza. Evident, notele ar fi inutile. Fluxul ideilor, spontaneitatea contactului si tensiunea pozitiva a unei relatii creatoare ar putea inlocui o operatie de masurare lipsita de orice vibratie umana. Nu cred ca e sanatos ca oamenii sa fie masurati precum cartofii (diametrul intelectual si greutatea informatiilor encodate fonologic). Sunt convins ca este periculos ca oamenii sa fie simplificati si identificati cu niste randuri pe o foaie de hartie, cu numele lor in colt. Sunt impotriva reductionismului. Vreau ca tu, student sau elev, sa ramai o fiinta umana intreaga. De aceea detest notele. Notele sunt cancerul individualitatii umane. Subiectivitatea nu doar ca nu este recunoscuta, ci este distrusa. Stiu ca sunt afirmatii puternice. Stiu ca o asemenea viziune (un invatamant fara note) pare o utopie. Insa mi-am cucerit dreptul de a gandi pe cont propriu. Universul a consumat multa energie cu mine insa in cele din urma am inteles: oamenii nu sunt numere! Oamenii sunt dihanii miraculoase. Nu pot fi nici etichetati, nici clasificati, nici standardizati. Toate aceste incercari imi par absurde. In chip ciudat, pare ca ne-am obisnuit cu ele si nimeni nu le mai pune sub semnul intrebarii. Nu vreau ca lucrurile sa ramana asa (nu incit la nesupunere ci doar la gandire creatoare!) Cu toate acestea, in urmatoarele zile voi pune note (desigur ca am de ales, pot oricand sa renunt la rolul actual de profesor). La fel vor face colegii mei. Stiu insa ca nimeni nu se va simti competent pentru ca a luat 10. Doar se va simti bine o vreme. Mai stiu ca cei cu 4 sau 5 vor fi tintele dispretului inconstient. Si toata lumea va simti o anume ostilitate, pur si simplu pentru ca asta genereaza orice competitie. Iar ostilitatea, cum altfel, trezeste frica. Si frica ce face? Blocheaza sau distruge placerea de a invata. Ai inteles? Notele mari sunt mici.

Daca tu si colegii tai ati fi fost testati la inceputul liceului si ati fi testati din nou cand sunteti pensionari si va reuniti pentru o ultima posibila intalnire (dupa 65 de ani nu mai pori fi sigur de nimic) oare clasamentul abilitatilor mentale ar fi neschimbat? Cu alte cuvinte, ce se intampla cu inteligenta in timp:se conserva sau scade? (psihologii exclud varianta cresterii semnificative) Memoria slabeste, intr-adevar, conditia fizica se degradeaza inca din tinerete, in lipsa antrenamentului, iar inteligenta…ei bine, problema asta nu e chiar usor de rezolvat (una din definitiile inteligentei este tocmai capacitatea de a rezolva probleme si a face fata unor situatii noi)

In anii 60 Cattell si Horn au facut un pic de lumina avand ideea de a separa inteligenta in fluida si cristalizata. Inteligenta fluida se refera la starea actuala a mintii noastre si seamana cu o fabrica unde poti vedea chiar acum felul in care sunt fabricate produsele. Un test faimos de masurare a inteligentei fluide il reprezinta Matricile Progresive Raven (SPM, CPM si APM). Cu un IQ intre 120 si 139 te situezi in categoria inteligentei superioare. Daca ai sub 90 e posibil sa nu intelegi continutul acestui blog. Inteligenta cristalizata seamana cu un depozit in care poti vedea ce s-a produs de-a lungul timpului dar in care nu se afla produsele foarte noi. Aceasta componenta pare a se conserva in timp. Te poti baza pe cunostintele stocate de-a lungul vremii. Ai acces la ele si le poti folosi cu usurinta. Insa exact aceasta abilitate se poate transforma intr-un obstacol daca teoriile, reprezentarile si modelele diferitelor aspecte ale realitatii au evoluat cu rapiditate (nimic altceva decat caracteristica lumii noastre postmoderne) Pentru a functiona pe deplin adaptat la realitatea mereu schimbatoare inteligenta fluida pare a fi mult mai utila, deci demna de a fi antrenata. Cu atat mai mult cu cat exact ea este aceea care intra in declin pe masura ce inaintam in varsta (daca am un vizitator >60 de ani il rog sa-mi semnaleze;intre timp pregatesc un premiu-oare pentru cine?)

Asa. Ce ziceam? Aha, ca abilitatile fluide tind sa se degradeze mai repede (afurisitul principiu nr.2 al termodinamicii, ostil structurilor complexe). Capacitatea de a realiza judecati rapide si  de a intelege materiale noi sau idei neobisnuite se diminueaza incet dar sigur incepand cu 30+ (atentie, nu la nivel de indivizi particulari ci la nivel de populatii. Deci tu ai o sansa sa scapi). Mai simplu spus, in timp ce volumul cunostintelor creste viteza de gandire scade. Cel putin dintr-o perspectiva inteligenta „imbatraneste”. De aceea ma intreb: oare cei in varsta sunt intelepti sau partial senili? Raspunde repede!

Sa presupunem ca sunt un student la Master. Pana la sfarsutul sesiunii am de predat un referat la una din disciplinele studiate. Referatul tine loc de examen. Mai am 2 saptamani la dispozitie insa hotarasc sa-l scriu azi. Asa ca ma asez in fata laptop-ului. Privesc intens ecranul. Nu sunt inspirat? Nu e vorba de asta. Realizez ca imi doresc sa-mi citesc mail-urile. Totusi nu fac nici asta. Sunt blocat. De ce? Energia intentiei constiente este echilibrata de energia dorintei de care nu stiam nimic pana sa ma asez la birou. Dorinta exista dar era inconstienta. Nu este suficient de puternica pentru a ma determina sa o satisfac dar nici suficient de slab pentru a-mi permite sa scriu referarul. Asa ca nu ma misc nici intr-o directie nici in alta. Timpul trece.

Dar nu trece degeaba. Intentia constienta incepe sa se „scufunde”, adica sa iasa din campul constiintei. Nu aman, nu caut pretexte, pur si simplu observ cum forta deciziei mele constiente de a-mi face tema slabeste. La un moment dat nu mai „stiu” nimic de ea. A disparut complet din constient. Si unde s-a dus? In niciun caz in afara mintii mele, desi asa pare. A „coborat” in inconstient, unde continua „duelul” cu dorinta cealalta. Inca nu fac nimic. Doar ca in adancul meu se strange tensiunea. Stiu eu asta? Nu! Nu am nici cea mai vaga idee. Tensiunea este inconstienta.

In acest moment intra in incapere sotia mea (prietena/iubita/amanta etc.) Sincer interesata de mine ma intreaba: „Ai terminat referatul?” Chestia asta ma enerveaza foarte tare. Mi se pare ca ma preseaza si ca ma controleaza. Cum isi permite sa puna astfel de intrebari?

Ultimele reactii fac parte din ceea ce eu, Adrian, numesc film. Eroul nostru a iesit din realitate. El se afla acum intr-o lume numai a lui, in care partenera lui il preseaza sa faca un lucru pe care nu-l doreste. Cum se intampla toate astea? Intentia constienta devenita intre timp inconstienta (pentru ca a „alunecat” din constiinta) este proiectata asupra sotiei. Pentru ca el nu mai vrea sa scrie referatul pare ca altcineva vrea. Acest „altcineva”, pentru el, este sotia cand, de fapt, este tot el (propriul lui inconstient). Conflictul pe care deja il traia, insa fara sa stie, apare acum la suprafata ca si cum ar fi fost provocat de sotia lui care, in realitate, este cu totul inocenta (ea doar solicita o informatie factuala).

In realitate el isi doreste in continuare sa scrie referatul dar nu mai e constient de asta. In filmul lui pare ca sotia isi doreste (pentru ca ii atribuie propria dorinta de acum inconstienta). In linii mari aceasta este proiectia. Relatiile de cuplu sunt pline de asemenea proiectii. Sub nicio forma nu vreau sa le incriminez desi asta pare ca fac. Proiectiile sunt naturale pentru ca suntem oamenii iar constiinta noastra inca nu este extinsa. Calitatea de a fi evolutive incepe nu cu proiectia, care este inevitabila ci cu identificarea si retragerea ei.

Relatiile care produc crestere personala sunt acelea in care se face permanent „curatenie”. Ele nu se bazeaza pe atribuiri ci pe constientizari. Acesta nu e un proces simplu si cu siguranta nu e placut, deoarece te obliga mereu sa recunosti ca ai pierdut contactul cu realitatea. Insa nu exista alta cale. O relatie, culmea, poate gravita in jurul proiectiilor reciproce („Din cauza ta…” „Ba nu, din cauza ta…”) ani in sir. Durabilitatea unei relatii nu este un indicator al gradului ei de sanatate, asa cum foarte bine stie oricine a fost sau este casatorit cu un dependent de alcool, drog, jocuri de noroc etc.

Partenerul de cuplu, uneori prin simpla lui prezenta, creeaza situatii in care poti deveni constient de conflictele tale interioare. Nu el iti creeaza conflictul. A crede asta inseamna a fi in film. Conflictul exista deja. Exemplul de mai sus este minor. Continuturi mult mai puternice pot fi proiectate pe celalalt pur si simplu pentru ca ai o relatie apropiata cu el, asa cum ai cu propriul tau inconstient. Rezultatele acestor proiectii pot fi asociate cu spitalele si farmaciile. In cazuri extreme cu morga sau cimitirul. Oamenii se lupta nestiutori cu umbrele lor. Sigur ca o varianta mai inteleapta este sa se imprieteneasca sau macar sa discute amical. Nu este insa ca si cum ai bate palma cu Mefistofel? Ei bine, iti spun ceva si apoi o sterg repede: Mefistofel esti tu.

Ps 1. Te rog sa apreciezi diminutivul!

Ps 2. Exista si iritare legitima? Da, atunci cand partenera chiar vrea sa te controleze (sa-ti termini referatul pentru a da o fuga pana la piata; un sprint, preferabil). Reactia ta nervoasa, in acest caz, este potrivita. Nimeni nu are niciun drept sa te controleze, adica sa-ti impuna sa fii intr-un anume fel (sotul model care face piata). De asemenea, tu esti in contact cu tensiunea ta sau esti chiar relaxat deoarece ai decis cat se poate de constient sa lucrezi maine. Nu exista niciun continut gata de a fi proiectat. Inconstientul este linistit. Iritarea nu este mereu un semn al proiectiei, asa cum s-ar putea intelege dintr-o carte pe care am scris-o acum 100 de ani (e o figura de stil, inca sunt tanar). Exista si „nervi” sau furie sanatoasa, adica adaptata la realitate. Nu mai cred de mult in sfinti netulburati de nimic si initiati „detasati” care fierb pe interior. Inconstientul este un ocean care nu poate fi nivelat cu „rigla” constiintei noastre fragile. Este „rau” daca il dispretuiesti sau il negi. Altfel, prieten la catarama. Exagerez? Bine, amic! (articol din ianuarie 2010)

Inteleg prin fidelitate sexuala renuntarea constienta la libertatea sexuala. Nimeni nu are dorinte sexuale pentru un singur partener. Cine afirma asta nu stie nimic despre biologie sau stie dar refuza cu incapatanare sa accepte. Nu exista nimic gresit in biologie. Fidelitatea sexuala este angajamentul de a controla biologia. Uneori acest control este mai usor (pulsiuni sexuale slabe). Alteori este mai dificil (pulsiuni intense). Insa niciodata pulsiunea nu poate fi evaluata moral. Ochii albastri nu sunt mai „buni” decat cei negri. Inima nu este mai „nobila” decat vezica urinara. Excitatia sexuala nu este imorala sau sfanta. Biologia este inocenta. Nu insa si Eul. Eul este un centru de decizie constienta. La acest nivel stabilesti daca dai curs pulsiunii sau o inhibi. Aici alegi sa fii fidel. Aici alegi in mod liber sa-ti restrictionezi libertatea sexuala.

Unii oameni nu pot face asta. Nu spun ca ar trebui sa faca asta si sunt niste catastrofe deoarece nu reusesc. Fii atenta, te rog, la nuante, pentru ca suntem pe nisipuri miscatoare. Spun ca unii vor sa fie fideli insa nu reusesc. Pulsiunea invinge. Mai spun ca altii nu pot fi fideli (Eul este mai slab decat pulsiunea) insa nu accepta aceasta realitate dureroasa (este o lovitura in stima de sine). Asa ca isi rationalizeaza esecul anticipat. Sunt mai multe feluri. Articolul acesta prezinta modul in care o vulnerabilitate a Eului este impachetata si ascunsa intr-o valoare: libertatea.

„Partenerul meu este slab. El nu poate accepta libertatea mea, de aceea imi solicita fidelitate sexuala. Eu o accept pe a lui”. Acest rationament pare ireprosabil. Asa si este. Insa psihologia este mai bogata decat logica. Acestea nu sunt doar propozitii ce pot fi formalizate. In spatele lor se afla temeri, asteptari si emotii neconstientizate. Subiectul nostru vrea sa-si pastreze o zona de libertate in care sa-si satisfaca pulsiunea fara a se simti vinovat. El stie sau simte ca nu-si poate controla pulsiunea (pentru ca Eul este mai slab) si vrea sa se asigure ca va trai satisfactia sexuala in absenta oricarei culpabilitati. Nu poate, totusi, recunoaste acest lucru in fata partenerului (pentru ca s-ar situa automat intr-o pozitie inferioara:”Tu iti poti controla pulsiunea pe cand eu nu”) si, uneori, nu poate recunoaste nici in fata propriei constiinte. Solutia este fluturarea victorioasa a uriasei valori pe care o reprezinta libertatea.

Totul este o pacaleala. Libertatea aceasta este o libertate infantila. Este acel „fac ce vreau, fara sa-mi pese de cineva”. Iata egocentrismul in stare pura. El este ok la copii. La adulti, in schimb, semnaleaza o fixatie nevrotica. Libertatii adulte ii pasa de celalalt. De aceea exista cupluri. Eu il intalneste pe Tu. Eu renunta la ceva (libertatea sexuala) de dragul lui Tu. Eu il iubeste pe Tu. Astfel Eu iese din inchisoare propriului egocentrism. Eu nu mai este singur. El este cu adevarat in legatura cu cineva. Relatiile zise „libere” sau „evoluate sexual” nu sunt relatii de cuplu. Sunt expansiuni ale Eului. E straniu cand acest fenomen se produce sub perdeaua de fum a unei orientari spirituale. Intr-o relatie lipsita de angajament sexual reciproc conexiunea Eu-Tu inca nu s-a produs. Atentie, nu spun ca acesta e un lucru bun sau rau. Doar fac vizibil un mecanism psihologic. Uneori cineva are nevoie de astfel de experiente pentru a se putea maturiza. Alteori ascunde in spatele acestei optiuni o mare teama de intimitate, cu radacini intr-o relatie necorespunzatoare cu prima figura de atasament. Cine ar putea fi invinovatit pentru ca a avut o mama rejectiva, deprimata, indisponibila sau imprevizibila? Pietrele nu au ce cauta pe firul unei asemenea analize. Dar ea trebuie facuta. Pentru ca ceea ce un om nu intelege risca sa repete la nesfarsit.

Sunt uneori intrebat cand incepe cu adevarat o relatie de cuplu. Asa cum inteleg eu lucrurile exista doua inceputuri. Primul (in sens cronologic) nu poate fi precizat deoarece reprezinta intalnirea celor doua minti inconstiente, intalnire ce se poate produce la mai multe niveluri. Ma voi referi in viitor la aceste distinctii. Al doilea inceput apartine constientului. Intr-o relatie de cuplu se intra prin angajament.

Asa incepe relatia constienta. Angajamentul este dublu:

  1. Fata de mine insumi
  2. Fata de tine

Angajamentul este explicit (altfel nu este angajament ci doar o poveste romantica cu nuante tragice cu si despre copii). Nu exista angajament tacit, intuit, simtit, ghicit sau orice alta forma de evitare a responsabilitatii. Iata si cateva exemple:

„Ma angajez sa acord atentie deplina acestei legaturi astfel incat ea sa-si desfasoare potentialul la maximum!” Sunt convins ca o relatie este exact ca o fiinta. Altfel spus, aici sunt eu, esti tu si relatia noastra. 3 fiinte vii! (e adevarat, relatia nu se „vede”, insa nici gandurile nu se vad si cu toate acestea sunt reale). Pentru unii 1+1 nu fac 3 ci fac tot 1 (acestea sunt cuplurile fuzionale, revin, bineinteles, cu amanunte). Fiind o fiinta, relatia poate fi hranita sau neglijata, stimulata sau mutilata. Ea are un potential care poate fi implinit sau blocat. Acest potential poate fi enorm sau minuscul. Evident, daca este mic nu are niciun rost sa incerci sa il actualizezi. Vei pierde timpul, energia mentala, neuronii si glucoza din sange.

„Ma angajez sa merg pana la capat in aceasta iubire!” In traducere: nu voi lasa aceasta relatie neterminata („in coada de peste”), nu voi fugi, voi actiona mereu in sensul diferentierii ei (sa ii descoperim bogatia si sa-i privim curajos insuficientele). Unde este capatul? Acolo unde procesul de diferentiere se opreste sau se blocheaza. Capatul poate fi, desigur, si capatul vietii (relatii cu un potential inepuizabil intr-o viata de om). Dar poate fi si acel moment in care realizez cu claritate ca nu ma mai dezvolt impreuna cu tine, ca stagnez sau chiar regresez. E ca si cum ne-am fi atins „nivelul de incompetenta” (vezi principiul lui Peter).

Orice relatie are un inceput, un moment de varf si un final. Nu e niciun adevar metafizic obscur aici. Pur si simplu aceasta este dinamica tuturor fenomenelor supuse timpului. Chiar daca acum traim o iubire pasionala, ea nu va fi vesnica. La un moment dat „va muri”, adica se va transforma in altceva (prietenie si tandrete sau, in alte cazuri, ura si resentimente)

„Nu ma angajez sa te iubesc toata viata. In acest moment simt ca te-as putea iubi toata viata si mi-ar placea sa fie asa. Nu stiu insa daca se va intampla asta. Viata e curgatoare si imprevizibila. De aceea nu-ti promit ca te voi iubi toata viata desi acum imi doresc sa fie asa. Pot sa-ti promit altceva. Ma angajez sa fiu mereu sincer cu tine. Acesta este un lucru pe care il pot face. Astfel vei putea sti intotdeauna ce se intampla in sufletul meu si te priveste pe tine.”

Ce copilarie sa crezi ca poti pastra un sentiment pentru cineva cat vrei tu! Este ca si cum ai crede ca poti controla vremea sau unghiul de rotatie al Pamantului. Nimeni nu poate face ca un sentiment sa apara sau sa plece. Eul nu poate controla decat exprimarea lui. Nu-l poate fabrica. Nu-l poate intensifica. Si nu-l poate retine cand incepe sa se stinga. Iubirea este o forta de asemenea dimensiuni incat sub nicio forma nu poate fi controlata. Ea vine si pleaca dupa un orar secret si pare a avea mereu o agenda ascunsa. Putem fi onorati si recunoscatori pentru prezenta ei. Insa nu o putem grabi si nici intarzia. Nu o putem lega de piciorul scaunului si nici alunga atunci cand ne da viata peste cap. Un Eu matur se inclina, cu smerenie, in fata Ei.

 

Construit de Sorin