Scoala de psihologie

Trag cu coada ochiului la calendar. 14 noiembrie (in curand). 2011. Insa daca am fi in 1917 iar tu ai fi femeie? (sau eu) Crezi ca ai avea dreptul sa votezi? Poate, privind de la 100 de ani distanta, inapoi, ti se pare o intrebare stupida! Cum adica sa nu poti vota? Barbatii nu au nimic in plus fata de femei din acest punct de vedere. E normal ca si unii si altii sa poata vota.

Nu si in 1917! Daca traiai in Canada, Statele Unite sau Anglia, erai o fiinta inferioara si, evident, nu aveai dreptul la vot. Aceste drepturi au fost acceptate in 1918 (Canada), 1920 (US), 1928 (UK). O lume minunata, nu-i asa? Protejata de Dumnezeu, sa nu uitam niciodata asta!

Bine, hai sa presupunem acum ca suntem in 1962 si vrei un salariu egal cu al colegului tau, deoarece desfasurati exact aceeasi munca. “Cata obraznicie! Nu te multumesti cu faptul ca poti sa votezi?” Da, in US abia in 1963 a fost semnat (de catre barbati!) Pactul pentru salarii egale (iar in 1972 scolile publice au fost impiedicate, in sfarsit, sa ofere programe educationale in functie de sexul elevilor). In aceeasi lume crestina orientata de valori sublime? Da!

Hai sa ne uitam acum la procentul de diplome acordate femeilor in cateva domenii, in 1973 respectiv 2003 (o evolutie pe 30 de ani):

• Drept (in US): de la 8% la 49% (adica, daca ai avea acum 18 ani, ai fi in 1973 si ai dori sa dai admitere la Drept, sansele tale de a fi acceptata ar fi foarte mici)
• Medicina (US): de la 8% la 26% (cate doctorite vezi intr-un episod din “Dr. House”?)
• Arhitectura (US): de la 13% la 41%
• Medicina veterinara (Canada): de la 12% la 78% (sic!)
• Inginerie aeronautica: de la 1 la 11% (pariem ca nu va sari niciodata de 20%?)
• Pompieri: de la 0 (zero) la 3%
• Fizica: de la 7% la 22%
• Farmacie: de la 21% la 65%

2012, azi. Inca te mai consideri ghinionista? Sau, poate, povestea discriminarii inca nu s-a terminat ci doar a devenit mai subtila? Dar nu dispera, detasamentele de ingeri lucreaza pentru tine! Sau, de fapt, aceste schimbari sunt generate de oameni in carne si oase, intens constienti de nedreptatea sociala si suficient de curajosi pentru a-si parasi zona de confort?

Intr-o populatie numeroasa, distributia scorurilor IQ aproximeaza un clopot (faimoasa curba a lui Gauss). Asta inseamna ca 68,26% din oameni (in jur de doua treimi) au IQ-uri intre 85 si 115. Nivelul mediu de inteligenta este plasat intre 90 si 110, prin urmare un scor de 85 reprezinta o inteligenta sub medie (dar nu cu mult, deficienta mentala usoara incepe la 70) iar un scor de 115 reprezinta o inteligenta peste medie (de asemenea, nu cu mult, inteligenta superioara incepe, conventional vorbind, la 120).

In aceeasi populatie, 95,44% din oameni se incadreaza in intervalul 70-130 iar 99,74% acopera intervalul 55-145. Si acum sa ne imaginam un grup de 100 de persoane. Nu orice fel de grup (studentii dintr-un an sau soferii de taxi sau medicii de la Spitalul Floreasca) ci un esantion reprezentativ pentru populatia caracterizata de distributia de mai sus.

Fiind 100 de oameni, conform cifrelor de mai sus, in jur de 95 au niveluri de inteligenta variabile, dar nu mai mici de 70 si nu mai mari de 130. Mai raman 5 persoane cu IQ-uri diferite, astfel: doua persoane sub 70, sa zicem un imbecil si un idiot, si trei persoane peste 130. Una din cele trei persoane esti tu (puteam alege categoria cealalta pentru tine insa nu-mi puteam da seama cum ai reusit sa deschizi laptopul).

Sa recapitulam: 95+2(deficienta mentala)+2 (inteligenta superioara) +1 (tu). De bine ce am lamurit lucrurile (proportiile) hai sa mai facem un calcul: sa presupunem ca grupul nu e format din 100 de persoane ci din 50 (l-am injumatatit). Asta inseamna ca vom avea un deficient in loc de doi, o persoana cu inteligenta superioara (unde erau doua), tu (te-am pastrat intreaga, fiind o persoana speciala) si inca 47 de oameni distribuiti pe intervalul 70-130.

Acesta este grupul in care tu functionezi. Pentru a mari un pic efectul (si stima de sine) voi stabili IQ-ul tau la 145 (in populatia generala sunt doar 0,13% cu cel putin 145). Cum crezi ca te vei simti? Cine si cat de des va intelege ce afirmi sau ce propui? Care va fi persoana care, cel mai frecvent, te va putea urmari in judecatile tale? Daca vei critica un set de credinte puternice ale grupului, cat de popular sau simpatizat vei deveni? Daca te vei opune unor decizii agreate de majoritate, cu argumente care nu pot fi asimilate, din motive obiective, cat de dorita sau solicitata va fi prezenta ta in grup?

Pentru a face legatura cu un articol recent, ce atitudine crezi ca va avea conducatorul grupului (autoritatea) fata de tine? Cat de draga ii vei fi sau in ce masura s-ar putea simti amenintata de inteligenta ta? Oricat de disponibila ar fi emotional, pana unde te va putea insoti in gandul tau? Si ce va face cand isi va intalni limita?

Cum se vor raporta altii la tine, in special cei aflati sub IQ 100? Chiar in ipoteza unui caracter frumos (nu sunt excesiv de invidiosi, sau lacomi, sau manipulativi), cati vor fi capabili sa inteleaga ce le transmiti? Si ce ai tu de facut? Unde va fi zona ta de confort? Cine va putea fi alaturi de tine?

In mod intentionat am dramatizat aceasta situatie. In realitate lucrurile nu stau chiar asa. Nu mi-am propus sa spun povestea eroului romantic sau a calaretului singuratic. Vreau, totusi, sa punctez urmatoarea idee: fiind fiinte ultrasociale, poate ca un IQ inalt nu este un mare avantaj. Daca te straduiesti foarte tare sa stimulezi inteligenta copilului tau, tine cont si de scenariul, posibil, de mai sus. Ah, ti-ai putea aminti si de studiile behavioral genetics sau de controversatul Arthur Jensen, autorul unui articol scandalos la sfarsitul anilor ’60 (dar a carui carte, The g factor, aparuta 30 de ani mai tarziu, e prezenta in biblioteca oricarui psiholog pasionat de acest sub-domeniu). Este insa deja prea mult! Poate ca mediul influenteaza intr-o maniera decisiva nivelul de inteligenta. Sau poate nu. Indiferent care ar fi originile unui IQ inalt, problema adaptarii intr-un grup de 50 (sau de 100, sau de 16 milioane) ramane interesanta. Uneori, un pic dureroasa. Gandeste-te la asta cand faci lectii impreuna cu fiul sau fiica ta!

Daca ai acum intre 25 si 45 de ani iti imaginezi cum va fi lumea cand vei avea dublul varstei tale? Cu alte cuvinte, in ce fel de lume vom trai cand copiii nostri (sau nepotii) de astazi vor fi deja adulti? Daca e sa raspund la aceasta intrebare tinand cont de cercetarile psihologiei sociale si fara a lua in calcul forme noi de interventie sociala, predictiile sunt sumbre:

Nu mai exista nicio indoiala, astazi, ca televiziunea reprezinta un factor puternic de socializare a copiilor. De asemenea, nu mai e un mister pentru nimeni ca violenta (in diferite forme) abunda in programele TV (cel putin 60%, conform studiilor).

Ce invata copiii urmarind violenta de la televizor?

Nu trebuie sa fii Albert Bandura pentru a raspunde la aceasta intrebare. Totusi, in cazul in care esti tentat sa crezi, din motive care au legatura cu structura ta de personalitate (inclusiv tendinte hiper-agresive) sau sunt asociate cu factori situationali, de exemplu circumstantele copilariei tale, ca violenta TV „nu e, dom’le, chiar asa de periculoasa”, merita sa cunosti rezultatele unor studii pe termen lung, rezultate care sprijina atributul de „sumbru” de mai sus:

Cu cat copiii observa mai multa violenta la televizor, cu atat vor manifesta mai multa violenta in comportament atunci cand vor deveni adolescenti si tineri adulti.

O lume minunata, in curand? Desigur, desigur, mai ales daca vine si Iisus si ne da o mana de ajutor (asa cum a promis). Dar eu nu m-as baza pe asta. Prichindeii care stau acum cu nasul in televizor, savurand pocnete, lovituri, raniri si alte varietati delicioase de agresivitate, maine vor fi cetateni cu dreptul de a solicita un permis de port-arma sau macar de a ne administra una peste bot, daca protestam cand schimba benzile fara a semnaliza.

Psihologia sociala nu are nicio valoare fara decidenti politici, fara oameni dispusi sa conceapa si sa implementeze programe sociale conectate la realitate. Si fara decidenti nu la fel de puternici, dar capabili sa manuiasca o stampila de vot.

Eron, L. D., Huesmann, L. R., Lefkowitz, M. M., & Walder, L. D. (1972). Does television violence cause aggression? AMERICAN PSYCHOLOGIST, 27, 253-63.

Naturalistic studies of aggressive behavior: Aggressive stimuli, victim visibility, and horn honking.

Turner, Charles W.; Layton, John F.; Simons, Lynn S.

Journal of Personality and Social Psychology, Vol 31(6), Jun 1975, 1098-1107.

Articolul urmator este extras din continutul mai larg al unui curs despre autocontrol pe care il predau, doar ca nu la Universitate:

Nicholas Christakis era si este profesor la Harvard. James Fowler era profesor la Harvard, cand s-au intalnit. Le-a facut cunostinta un prieten comun  (lucrau in 2 cladiri vecine dar nu se cunosteau). Acum Fowler e profesor la University of California-San Diego. Impreuna au scris o carte (Connected, 2009), plecand de la studiile realizate asupra retelelor sociale. Iata cateva idei:

1. Legea Celor 3 Grade de Influenta: comportamentele, atitudinile si trairile noastre circula (se propaga) prin retelele sociale de care apartinem, avand impact asupra prietenului (primul grad), asupra prietenului prietenului (al doliea grad) si asupra prietenului prietenului prietenului (al treile grad)
2. Retelele sociale tind sa amplifice tot ce este sadit in ele (de aceea nu este potrivit sa inchidem ochii in fata comportamentelor „rele”/distructive sau sa le ignoram: ele ajung sa se raspandeasca si sa degradeze reteaua, exact ca un virus)
3. Ceea ce „curge” prin retea tinde sa devina o norma a grupului (acest fenomen este extrem de clar in retelele adolescentilor, ale caror identitati inca nu sunt formate sau consolidate: de aceea contagiunea de tip suicidar are loc cu predominanta in aceste grupuri)
4. Si fericirea si anxietatea se raspandesc prin retele (la limita, ultima provoaca MPI, cel mai recent si spectaculos exemplu fiind liceul din McMinnville, Tennessee, 1998, cand 100 de oameni au fost dusi cu ambulantele la spital desi nu aveau nimic obiectiv (aveau doar simptome: dureri de cap, ameteala, greata, respiratie greoaie-un caz aproape didactic de isterie epidemica)

Christakis si Fowler au folosit datele din STUDIUL FRAMINGHAM, Inceput in 1948 in oraselul cu acelasi nume de langa Boston. Scopul studiului a fost identificarea determinantilor afectiunilor cardiovasculare. Locuitorii orasului au fost urmariti timp de 22 de ani (cu follow-up pe alte 2 generatii, in 1971 si 2002).

Cei doi profesori au putut reconstitui, in baza interviurilor consemnate, retele sociale si au alcatuit, in cele din urma, o harta cu 5.124 de rezidenti inauntrul unei retele mai largi de 12.067 oameni. Analizele matematice au aratat ca:

• Daca prietenul lui X devine obez, riscul pentru X de a deveni si el obez creste cu 171%
• Daca sora lui Y devine obeza riscul pentry Y creste cu 67% (Y e femeie)
• Idem cu fratele lui Z (barbat): 45%
• Alte tipare de contagiune: consumul de alcool, de droguri, deprivarea de somn si depresia

Se para ca atat obiceiurile negative cat si cele pozitive se raspandesc prin retea, asemenea unor virusi, si nimeni nu este imun.

Despre fericire:

• Daca tu devii o persoana mai fericita, prietenul tau, P1, are o sansa superioara (cu 15%) de a deveni si el o persoana mai fericita
• Sansa lui P2, prietenul lui P1, este de 10%
• Sansa lui P3, prietenul lui P2, este de 6%

Aceste efecte nu par semnificative dar gandeste-te: daca P1 castiga cu 10.000 USD/an mai mult, sansa lui de a fi mai fericit e mai mare doar cu 2%. Cu alte cuvinte, fericirea lui P1 creste mai repede daca e prieten cu tine decat daca veniturile lui cresc cu 10.000 USD.

Uimitor e urmatorul lucru: oameni pe care s-ar putea sa nu-i intalnesti niciodata, daca fac parte din reteaua ta sociala in limita a 3 grade de separare, au un impact mai mare asupra nivelului tau de satisfactie in viata decat banii pe care ii castigi. Concluzie: a alege (in mod constient) retelele sociale din care sa faci parte reprezinta o modalitate inteligenta de a genera conditii favorabile obtinerii unor rezultate pozitive in viata.

Aceste fenomene de propagare sunt permise de caracteristicile creierelor noastre: ele sunt creiere sociale, facute sa apartina, sa supravietuiasca si sa se reproduca in grupuri sociale. Oamenii care vor sa schimbe ceva in vietile lor, intr-un sens pozitiv, au sanse mult mai mari daca se integreaza in retele sociale care le sustin scopurile (vs se straduie pe cont propriu). Aceasta este una din cheile programului de dezvoltare pe care l-am proiectat (vreau sa folosim impreuna forta uriasa a retelei sociale, sa o punem sa lucreze pentru scopurile noastre intr-un mod constructiv).

Fireste, si reciproca e valabila: un prieten sau un partener de cuplu, chiar fara sa-si propuna, adica fiind spontan, ne poate bloca sau sabota eforturile de schimbare prin comportamentele, atitudinile sau trairile pe care le pune in circulatie (tu vrei sa renunti la cafea, de exemplu, si el/ea fumeaza, sau consuma Coca Cola, sau marijuana etc.).

O relatie de cuplu armonioasa poate fi un mediu extraordinar de evolutie pentru cei doi parteneri daca aleg sa se sprijine reciproc, si acelasi lucru e valabil pentru o relatie parinte-copil.

Contaminarea scopurilor, prin urmare, functioneaza in ambele directii: daca vezi pe cineva care depaseste limita de viteza nu in mod necesar vei face si tu acelasi lucru dar vei fi mai inclinat, de pilda, sa consumi hrana nesanatoasa, de tip fast-food (adica cedezi in acea zona in care esti mai vulnerabil(a). Daca insusi partenerul tau face asta, in mod regulat, esti expusa la o sursa continua de diminuare a autocontrolului.

Keizer, K., S. Lindenberg, and L. Steg (2008) “The Spreading of Disorder” Science 322,1681-1685.

In concluzie, merita retinut despre creierele noastre ca sunt inclinate sa incorporeze scopurile, credintele si actiunile altor oameni din grupurile de care apartinem, mai ales daca sunt apropiati si investiti. Asta inseamna ca, pe langa versiunile personale ale sinelui, mai exista, in capetele noastre, si sinele altor oameni (e ceva aglomeratie! ) Si noi, la randul nostru, ii influentam pe altii (inclusiv pe unii necunoscuti: prietenii unor prieteni) si servim fie drept surse de inspiratie (cum ar fi de dorit, nu?) fie drept surse de tentatie . Daca mai aveai indoieli in privinta efectelor (reciproce) ale prieteniei (retelelor sociale) acum poate iti sunt mai clare lucrurile.

In baza acestei intelegeri venita dinspre stiintele  sociale (cu evidente radacini in biologia evolutionista) convingerea mea este ca fiecare dintre noi putem participa la o schimbare sociala pozitiva (da, in Romania!) fiind noduri armonioase in retelele noastre sociale.

Rosa Parks. Iti spune ceva numele acesta? (dar de Adrian Mutu ai auzit?) Rosa (care a murit intre timp, in 2005, la 92 de ani) se plimba si ea cu autobuzul in 1955, intr-o zi de decembrie. Nimic neobisnuit, nu-i asa? Ce poate fi extraordinar in a merge cu autobuzul? De fapt, neobisnuit nu era faptul ca circula cu un mijloc de transport din sistemul public ci ca statea pe un scaun. Hai ca asta-i buna! Ce este iesit din comun in a sta pe un scaun, in autobuz? E normal sa stai pe scaun, daca sunt scaune libere.

Ei bine, in 1955 nu era chiar normal. Era ceva de netolerat daca traiai in Alabama, daca erai o femeie de culoare si daca scaunul era in primele 10 randuri ale autobuzului. Rosa Parks intrunea toate aceste 3 conditii. In mod deliberat s-a asezat pe scaunul interzis.

Pe vremea aceea Afro-Americanii („negrii”) erau considerati, in mod oficial, cetateni de mana a doua (poate cum sunt considerati, uneori, romanii, in unele state vest-europene?). Exista o lege segregationista care ii obliga pe cetatenii de culoare sa ocupe doar ultimele 10 scaune din autobuz si, eventual, cele 10 din mijloc, insa numai daca erau libere. Primele 10 erau rezervate „albilor” si „negrii” nu aveau voie sa stea pe ele chiar daca in autobuz nu era picior de alb.

Este exact ceea ce Rosa Parks nu a respectat. A refuzat sa mai asculte de o lege stramba. S-a revoltat si s-a asezat, intentionat, pe un scaun aflat in primele 10. „Nu m-am asezat acolo pentru ca eram obosita fizic. Obosisem sa renunt mereu la demnitatea mea”, a spus Rosa, mai tarziu.

Asa a inceput totul, cu o femeie care nu a mai acceptat injustitia. Nu stiu daca aceasta poveste (reala) este spusa in scolile americane. Nu stiu daca ea mai pare de actualitate in zilele noastre, mai ales daca avem norocul de a face parte dintr-o clasa sociala valorizata. Insa eu unul, de cate ori imi amintesc de ea, ma emotionez. Rosa Parks nu avea un IQ de 130 minimum (da, am si eu prejudecatile mele). Nu era o femeie incredibil de sexy. Era un om obisnuit. Dar a avut ceva minunat: a fost curajoasa!

Dupa „incidentul Rosa Parks” si un an de boicot al autobuzelor din Montgomery, Alabama, Curtea Suprema de Justitie, in 1956, a anulat legea segregationista fata de care Rosa Parks luase atitudine. Astazi cetatenii americani de culoare se pot aseza oriunde in autobuz. Asa este normal, evident. Au fost insa timpuri cand lucrul acesta era anormal si reprezenta o infractiune. Iar un om a indraznit sa spuna „nu”. In memoria acelui om, in fiecare an, pe 1 decembrie, Asociatia Americana a Transportului Public le propune calatorilor sa lase liber primul scaun din autobuz (cel din spatele soferului). Pentru ca asa a inceput totul.