Arhive pentru iulie 8th, 2012

„Ce trebuie sa fac?”. De cate ori ti-ai pus intrebarea aceasta intr-o situatie in care dorintele tale pareau a intra in conflict cu dorintele altor oameni sau, si mai grav, exista riscul de a-i rani, fie direct, fie indirect, prin consecintele deciziei tale? Ce bine ar fi daca ar exista o autoritate infailibila care sa ne spuna, in fiecare caz, care este datoria noastra morala!

O clipa, chiar ar fi bine? Poate ca este mult mai bine ca nu exista (desi multi isi imagineaza asta) si avem sansa de a experimenta, intr-un chip dureros, libertatea de a alege un curs al actiunii sau altul. Ce spui, in acest context, de urmatoarea dilema morala:

Oare avem datoria de a distinge intre sens si nonsens?

Cu extensia: si de a asuma public pozitia personala. Altfel spus, oare avem datoria de a incerca sa trasam o linie limpede intre afirmatiile (teoriile, judecatile de valoare) care au sens si cele care par a avea sens insa, la o analiza mai atenta, se arata a fi lipsite de sens? (autocontradictorii, incoerente, deconectate de la realitate etc.)

Cineva ma intreaba daca sunt dispus sa cred intr-un univers paralel, alcatuit dupa legi diferite de legile descoperite de fizica, chimie si biologie. Nici ca se putea intrebare mai potrivita in luna lui Santa Claws (is something missing?).

Sunt dispus sa cred orice!

Ai citit bine. Da, esti pe un blogul unui sceptic (skeptoid, cum mi-a spus cineva, alintandu-ma). Chiar vreau sa ridic un pic miza:

Sunt dispus sa cred orice, oricat ar fi de ridicol sau neverosimil!

Cu o micuta, minora, minuscula si miniaturala conditie: daca exista dovezi. Cu ocazia aceasta le raspund (e doar un promo) si celor care ma cunosc din cartile mele mai vechi si ma intreaba, uimiti, cum m-am despartit de spiritualitate pentru a trece in tabara stiintei (uff, suna ca un divort urmat de un nou mariaj!). O precizare: nu m-am despartit de spiritualitate. Doar am redefinit-o. Si am inceput o relatie (bigamie, bigamie!) cu stiinta deoarece am cautat dovezi solide in sprijinul catorva din afirmatiile mele mai vechi si nu le-am gasit. M-am uitat atent in curtile altora (voyeurism!) si nu le-am gasit nici acolo. Pentru o buna parte a afirmatiilor facute in sfera spiritualitatii, afirmatii facute de milioane de oameni, nu exista dovezi serioase. Exista doar anecdote, inchipuiri, emotii si sentimente.

E prea putin si deloc satisfacator. Stiinta este o „iubita” mai generoasa. In plus, e si mult mai inteligenta, insa acesta este un comentariu agresiv si, pe deasupra, incorect din punct de vedere politic. Experientele interioare pe care le am mi le explic acum altfel. Accept ca deriva din jocul unor neurotransmitatori. La inceput a parut o idee insuportabil de angoasanta dar, cu timpul, m-am imprietenit cu ea.

Suntem asemanatori cu un fulg de zapada. A fost o vreme in care nu eram si va veni o vreme in care nu vom mai fi. Insa apa din care sunt alcatuiti fulgii va continua sa fie. Din motive legate de Big Crunch, ar putea disparea chiar si ea, candva. Apoi totul va fi reluat, aproape sigur cu alte personaje (eterna reintoarcere a lui Niezsche nu e o idee plauzibila). Nu simti un fior incercand sa-ti reprezinti aceste lucruri?

Azi (nu chiar azi, e un articol din decembrie 2011), inainte de a pleca spre biroul corporatist (great pun intended), mi-am zis, sub influenta unei zane sexy (cele bune s-au retras in perimetrul lui Mos Craciun) ca e musai sa ma prezint intr-o buna forma fizica (forma mentala nu a facut obiectul laborioasei mele analize). Prin urmare, la alergat natiune! Sa tot fi fost 3 pm. Nici nu am inceput bine sa-mi supun pompa cardiovasculara din stanga unor presiuni neobisnuite si m-am oprit fulgerat.

Pentru a fi sincer pana la capat: m-am oprit, m-am uitat pe furis in jur si mi-am dat, cu tandrete, totusi, cateva palme, ca sa ma asigur ca nu visez. Am hotarat ca sunt treaz, desi realizez acum, in timp ce scriu, ca n-am scapat de biasul de confirmare si e posibil, inca, sa fiu intr-un vis. Dar de ce un astfel de aspru tratament? Crede-ma, la fel ai fi facut si tu! Iata faptele:

Pe traseul meu se afla un mic parculet in care stau, inca din primavara, cand i-am detectat pentru prima data, doi oameni fara casa (sau asta imi imaginez eu, deoarece inca nu am discutat cu ei). Vin dimineata, matura frumos locul, dau de mancare la porumbei si, toamna, strang frunzele. Noaptea dispar si reapar a doua zi, dimineata. Cumva, au inceput sa faca parte din peisaj. Cei care locuiesc in apropiere sunt toleranti si nu am asistat niciodata la scandaluri sau discutii mai aprinse.

Erau si azi. Bine infofoliti, stateau, ca de obicei, pe bancuta. Dar astazi ceva era altfel: citeau! Amandoi erau absorbiti de cate o carte. Unul isi pusese si ochelarii. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor deoarece, daca locuiesti in Bucuresti, stii ce frig a fost azi afara. Mi-am adus aminte instantaneu de fostii mei studenti care nu citeau. Si mi-am tras o pereche de palme, ca sa reinnod firul povestirii.

Am mai vazut pana acum persoane fara adapost sau „oamenii ai strazii”. Nici unul, niciodata, nu citea ceva, nici macar un ziar distribuit gratuit la metrou. Nu si cei despre care povestesc. Ei citeau zgribuliti! Mi-am zis ca e cava temporar si irelevant. Dar, ca un admirator al metodei stiintifice, mi-am propus sa-i verific aleator. Asa ca am dat repede o tura de cartier (nu ca as fi verisorul alb al lui Usain Bolt dar cartierul e mic-si nici nu consum substante interzise, cum ar putea crede cei care au citit ca fac experimente cu endocanabinoizi) si am privit din nou. Erau tot acolo, patrunsi de lectura.

Am plecat spre casa, ametit de acest contact neasteptat cu lumea cartilor. Imi pun costumul si cravata (e doar o fantezie, nu am mai purtat cravata de aproape doua decenii) si plec spre „corporatie” (sunt unic actionar). Insa nu rezist si trec pe langa parculet. Prietenii cartii, tot acolo. Ghici ce faceau? Nu, nu vei ghici niciodata: citeau! Era 4.10 pm.

Dupa ce traiesc, pentru a nu stiu cata oara, calvarul dulce al unei zile de munca scurte, generat de sentimentul de care nu pot sa scap, oricat as incerca, anume ca munca e o placere, ma intorc acasa nu inainte de a trece, ia sa vedem, daca ai inceput sa ma cunosti, pe unde?

Da, pe langa parculet! Cei doi erau tot acolo. 8.00 pm. Stii ce faceau? Nu, nu citeau. Doar stateau pe banca. Insa in parculet nu exista niciun bec. Ma bate gandul metodologic de a pune eu unul. Si, cu putin noroc, sa-i invit pe cei care, in diferite feluri, imi spun ca nu au conditii (sau timp) sa citeasca.

Exista zile cand viata mi se pare interesanta si alte zile cand imi pare atat de surprinzatoare si frumoasa incat imi vine sa o caut, sa o ating si sa ii spun „Multumesc!”. De exemplu, azi.

Deoarece se apropie Sarbatorile (articol reluat de pe alt sit)  si,prin urmare nu este sanatos, conform gandirii colective, sa consideram fiecare zi a anului o posibila zi de sarbatoare, simt un impuls irezistibil sa abordez cateva teme etice. Pentru cei care au lipsit de la orele de filosofie, o alta pierdere de vreme in liceu, mentionez ca etica are de-a face cu raspunsul la intrebarea „Ce trebuie sa fac?”. Altfel spus, intr-o situatie X, ce anume trebuie sa fac pentru a aprecia actiunea mea intr-un sens pozitiv? (de pilda, sa fiu mandru de ea)

Si pentru ca etica nu are niciun haz daca nu se refera la ceva concret, iti voi face, in spiritul transparentei, o marturisire: Nu-mi place Anousheh Ansari (pe care nu o cunosc, nota bene!). „Vedeti, judeca oamenii, v-am spus eu!”, ai putea sopti in sinea ta de pe Facebook. As vrea sa fii mai atent(a): nu am spus despre Ansari ca este un om rau. Am spus ca nu-mi place. Si am apelat, miseleste, la un mecanism emotional, dar il reglez imediat: nu-mi place o anumita actiune a lui Ansari (pe care o voi descrie). Mai, dar stii cum, nu-mi place deloc, da’ deloc!

Ansari este o femeie nascuta in Iran, cu un an inaintea mea. A plecat in US, fiind adolescenta, si a studiat electrical engineering and computer science la o universitate buna. Spre deosebire de mine, a strans si cateva milioane bunicele. Este co-fondator la Prodea Systems (precizare  doar pentru IT-isti). Nimic in neregula pana aici.

Dar stii ce a facut Ansari? S-a dus in spatiu! Si ce daca? Eh, nu e ca si cum te-ai duce pana la Busteni, in weekend. Sa calatoresti in spatiu, mai ales daca nu esti astronaut, costa. Si Ansari nu este astronaut (dar s-a antrenat, merita mentionat!). Ea si-a cumparat calatoria in spatiu (a mers pe statia orbita Soyuz TMA-9). „Vreau sa-i inspir pe tineri sa-si urmeze visele”, a motivat ea gestul.

Foarte frumos, nu-i asa? Well, i don’t think so! Nu-mi place Ansari deoarece a platit 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu. „Adrian, oamenii au dreptul sa faca ce doresc cu banii lor!”, aud deja comentarii din toate partile (de aceea am si suspendat comentariile de pe blog, mi-am dezvoltat facultatile telepatice, meditand intens pe Ajna Chakra plus o chakra secundara secreta, accesibila doar pe Internet).

Sunt de acord ca oamenii au dreptul de a face ce doresc cu banii lor (in limitele legii sau, cel mult, la marginea legii). Nu as contesta niciodata asta, libertatea fiind principala mea valoare (nu si Partidul National Liberal, din fericire!). Te provoc sa reflectezi asupra unui alt aspect, de natura etica, de aceea am si ales un exemplu concret:

Alegand sa plateasca 20 de milioane de dolari pentru 11 zile in spatiu, Ansari a procedat bine? (pentru cei care citesc in stare de transa: nu intreb daca Ansari este o persoana buna!). Cu alte cuvinte, a facut ceea ce trebuie? Are motive sa fie mandra de gestul ei sau are motive si mai puternice sa-i fie rusine de gestul ei? Si daca e impacata cu gestul ei, aceasta stare ar putea fi expresia unei disponibilitati mai modeste de a-si evalua decizia etica? (adica o incapacitate de a-si vedea actiunea dintr-o perspectiva mai larga) Poate si alti oameni se angajeaza in comportamente care li se par ok dar ar putea fi, la o examinare mai atenta, surprinzator de egoiste, lacome sau lipsite de empatie, doar ca nu sunt constienti de asta? Poate ca si tu, uneori? (eu, sigur, stau cu ochii pe mine!)

Vreau sa te las sa-ti gasesti propriul raspuns. Indraznesc doar sa-ti sugerez ca Ansari putea sa aleaga sa cheltuie altfel cele 20 de milioane de dolari. Daca iti amintesti un articol mai vechi si astepti cuminte 10 secunde, poti inregistra moartea a trei copii, in tarile subdezvoltate. Fireste, nu-i cunoastem pe acesti copii, ei traind la distante enorme de noi. Cumva, o inteleg pe Ansari. Din spatiu, dramele lor par si mai nesemnificative.

De aceea nu-mi place. Si nici tu nu-mi placi, uneori (iar pe mine m-am inclus deja la „tu”, avand obiceiul dialogului interior, cateodata facut public). Presimt ca nu vei citi cu bucurie articolele de acest gen din luna decembrie . Nici eu nu le-as citi, crede-ma! Insa a ignora aceste teme etice, de asemenea, nu mi se pare o solutie. Iar a le livra lui Mos Craciun imi pare o solutie si mai proasta.

p.s. Acesta nu este articolul „urmator”. Acela va fi (2). Folosim Z, multimea numerelor intregi.

Angelina. O stii? Ai fantezii cu ea? (ii intreb acum doar pe barbati) E fata lui Jon Voight (poate l-ai vazut in „Coming Home”, jucand rolul unui paraplegic, rol pentru care a primit un Oscar-apropo, te-ai bucurat azi pentru ca poti sa mergi?). La 14 ani a renuntat la cursurile de actorie. Pana la 20 de ani acumulase deja cateva episoade depresive cu potential suicidar. Acum populeaza reveriile catorva milioane de barbati. Si se implica in proiecte umanitare, in intreaga lume (aici voiam sa ajung). Este Ambasador al Bunavointei pentru ONU. A primit si cateva premii pentru munca ei.

Face totul pentru publicitate, evident! Sau nu? Daca motivatia ei este altruista? Daca chiar vrea sa ajute? Daca a mers la Darfur, in Iraq, in Afganistan sau, mai recent, in Libia, pentru ca asa a dorit, si nu pentru a fi din nou pe prima pagina a ziarelor? Daca a adoptat trei copii din orfelinate pentru ca i-a pasat de ei? (si are alti trei copii biologici cu un barbat la care poate te gandesti si tu, in momentele de slabiciune)

Ce este in neregula cu aceasta idee (a altruismului autentic), de ce o gasim neverosimila, in cazul unei celebritati? Nu cumva actiunile generoase ar fi mai bine sa nu fie publice? (sa nu stie stanga ce face dreapta, ne comunica un tanar, implicat in industria lemnului, acum doua milenii)

Totusi, cum am putea, impreuna, sa schimbam fundamentele culturii in care traim si sa o facem mai generoasa? O astfel de schimbare nu o gasesc posibila prin intermediul unor fapte bune nestiute de nimeni, secrete, private, realizate departe de ochii tuturor si, eventual, noaptea. Daca oamenii fac lucruri bune pentru altii si nimeni nu stie asta suntem inclinati sa ne reprezentam gresit societatea in care traim. Ea pare mult mai egoista decat este de fapt.

Nu as vrea sa intelegi ca iti sugerez sa dai un anunt intr-un ziar, scuze, am uitat ca aproape nu mai exista ziare, dupa ce faci o fapta buna sau sa apari la televizor, la emisiunea de stiri, inainte de buletinul meteo prezentat de o tanara sumar imbracata (din fericire). Vreau doar sa spun ca o reprezentare corecta a nivelului de altruism dintr-un grup, sau dintr-o societate, nu este posibila daca actele de altruism sunt ascunse (Iisuse, prietene, aici nu te-ai potrivit cu psihologia moderna!).

Daca stii despre cei din jurul tau ca sunt mai altruisti esti si tu inclinat sa te angajezi intr-un comportament prosocial, cum orice manual, bine scris, de psihologie sociala ne invata. Si reciproca este valabila: daca observi (sau, foarte important, doar iti imaginezi) ca cei din jurul tau sunt mai egoisti si tu esti inclinat sa te comporti intr-un fel asemanator (intr-un limbaj mai popular, „doar n-oi fi eu mai prost!”).E nevoie de multa forta interioara pentru a actiona impotriva normelor grupului si putini oameni sunt capabili de asa ceva.

Si atunci, daca suntem interesati de schimbarea sociala pozitiva, de ce sa nu o facilitam? De ce sa nu deconspiram actele de altruism ale altora, impotriva opozitiei idealiste a acestora? De ce sa nu raspandim veste cea buna a faptei bune? Aceasta nu mi se pare nici isterie, nici vanitate patologica, nici un joint-venture suspect realizat cu presa tabloida (sau cea serioasa).

Eu cred ca Angelina Jolie vrea cu adevarat sa ajute. Sper ca nu ai uitat, esti pe blogul unui individ sceptic. Poate am si eu momentele mele de naivitate. Dar stiu ceva (eh, stiu mai multe) despre mintea umana:

A realiza ca exista altruism adevarat, si acesta e raspandit, nu e ceva confortabil.

Nu e ceva, o idee, un insight, o intelegere, pe care sa le integrezi usor. Cu care sa traiesti usor. Stii foarte bine si motivul: aceasta realizare te obliga sa te intrebi cum esti tu!

Astazi voi renunta la blandetea mea obisnuita si te intreb direct:

  1. De cate ori ai avut relatii sexuale cu partenerul tau in ultima luna?
  2. Cat esti de multumita de relatia ta de cuplu?

Nu e necesar sa-mi raspunzi printr-un email. Nici nu e potrivit sa te ingrijorezi foarte tare, daca nivelul de satisfactie este sub 5 pe o scala 0-10 sau sa te feliciti, incantata, daca satisfactia in cuplu graviteaza in jurul lui 9, pe aceeasi scala. Raspunsul tau nu reflecta nivelul real de satisfactie. El a fost influentat de mine (si nu pentru ca mi-am folosit puterile telepatice de acum cunoscute deja de toti vizitatorii fideli ai blogului, pe care, de altfel, ii controlez de la distanta prin puterea mintii mele calibrate holistic si integrativ la o dimensiune fractala a trans-realitatii).

Ti-am influentat raspunsul prin felul in care am ordonat intrebarile. Prin urmare, daca intrebarea referitoare la gradul de satisfactie era prima iar cea indecent interesata de relatiile tale intime era a doua, desi tu esti exact aceeasi persoana, raspunsul tau ar fi fost diferit. Imediat urmeaza sa si sustin aceasta afirmatie. Insa poti fi deja nelinistita, daca incepi sa intuiesti modurile uluitoare in care evaluarile sau perceptiile noastre pot fi distorsionate, mai ales atunci cand exista indivizi lipsiti de scrupule (nu ca mine, eu sunt in tabara cealalta, cu baietii buni!) care doresc sa te convinga sau sa-ti vanda ceva.

Fritz Strack este un profesor de psihologie sociala de la Universitatea Wurzburg (da, vreau sa fac un pic de dreptate europenilor, prea i-am favorizat pe americani-desi nu ma pot abtine, Strack si-a facut studiile de master la Stanford). Impreuna cu doi colegi, pe care ii voi aminti in finalul articolului, cu ceva timp in urma, au pus intrebarile de mai sus, usor diferite:

  1. Cat esti de fericit(a) zilele acestea?
  2. La cate intalniri („dates”) ai participat luna trecuta?

Desigur, intrebarile au fost adresate unor studenti neangajati in relatii de cuplu, nu unor infideli notorii. Strack era curios daca exista o corelatie intre cele doua raspunsuri. Iata ce a aflat: nu exista nicio corelatie! Daca erau mai fericiti studentii nu participasera la mai multe intalniri romantice. Insa nici daca erau mai nefericiti. Intre raspunsurile la cele doua intrebari nu exista nicio legatura.

Ce deceptionant, nicio legatura, ce cercetare inutila! O clipa! Unui alt grup de studenti, Strack i-a adresat aceleasi intrebari, identice-identice, insa in ordine inversa:

  1. La cate intalniri („dates”) ai participat luna trecuta?
  2. Cat esti de fericit(a) zilele acestea?

Nici o corelatie, din nou? (in fond, nu s-a schimbat nimic). Ba da, a aparut o corelatie. Una, cum sa-i spun, inalta? (in psihologie, 0.62 este o corelatie inalta). Adica simpla (si inocenta) schimbare a ordinii intrebarilor a schimbat nivelul corelatiei de la zero la 0.62? Intocmai!

Cum se poate explica acest fenomen incredibil? Ce se intampla cu mintile noastre? Cum putem fi atat de vulnerabili? Vezi, de aceea e bine sa revizitezi acest blog. Poti afla lucruri inspaimantatoare despre mintea ta! (si a prietenilor tai de pe Facebook, cei care vor citi acest articol)

Sunt fascinat de modurile in care mintea umana isi reprezinta in mod distorsionat realitatea. Sunt pasionat de biasuri si euristici. Am invatat, si adesea am impartasit cu tine, sa devin constient de cele doua sisteme (cum le numeste, metaforic, Daniel Kahneman, unul dintre cei mai mari psihologi ai momentului-caruia ii voi face o publicitate agresiva, astfel incat sa nu mai existe psiholog cititor al acestui blog care sa nu fi auzit de el, cu cititul fiind un pic mai greu, deoarece nu a fost tradus in limba romana) si de operatiile lor (in special ale primului, numit, in alte contexte, „creier arhaic”, „inconstient”, „gandire experientiala” sau, mai tehnic, „ (sub)produse ale adaptarilor evolutioniste”).

In exemplul de mai sus, evaluarea gradului de satisfactie intra sub influenta unei euristici a dispozitiei, prin care raspunsul la o intrebare dificila (nu e deloc usor sa stabilesti in mod responsabil gradul de fericire, chiar si pe cateva zile) este substituit cu raspunsul la o intrebare mai simpla (numarul de intalniri, usor de cuantificat).

Usor sau greu, aceasta-i intrebarea! Ei bine, mintile noastre sunt inclinate sa aleaga, de cate ori este posibil, calea usoara. Asa incepem sa traim in iluzie! Nu avem chef de efort, nu suntem programati sa gandim riguros, raspundem la cantecele de sirena ale raspunsurilor atragatoare prin consumul lor scazut de glucoza (doar pentru prietenii mei mistici, ar putea fi diavolul o incarnare a fricii de logica si de coerenta?).

Daca nu ai avut prea multe intalniri in ultima luna nu e obligatoriu sa fii mai degraba nefericit in ultimele zile. Insa e asa de tentant sa gandesti: „ Frate, nu am mai fost si eu cu o gagica de nu mai stiu cand, probabil ca sunt nefericit!” sau „Sunt deja 3 luni si 10 zile de cand nu am mai fost invitata de un baiat la un film sau la un ceai, viata mea emotionala e distrusa!”. Dispozitia activata de prima intrebare se insinueaza in raspunsul solicitat de a doua intrebare. Cu o conditie: sa nu stii ca mintea ta functioneaza altfel!

Si nu stii, te asigur, chiar daca citesti acest blog, altele asemanatoare sau ai deja pe scaunul din spate al masinii „Heuristics and Biases” sau „Judgement under Uncertainty”. La ultima numaratoare mi-au iesit mai mult de 200 de biasuri si nu am terminat de numarat (doar m-am oprit, fiind realmente socat!).

Vestea cea buna este ca aceste inclinatii ale mintilor noastre pot fi cunoscute iar in situatiile cu miza mare (este o sarcina imposibila sa fii mereu atent la deciziile tale) le putem scana sau putem ruga un observator independent sa ne asiste astfel incat sa nu luam o decizie pentru care sa platim ulterior toata viata (cum ar fi sa faci un copil cu un partener foarte sexy dar la fel de compatibil ca un terorist al-Qaeda cu un republican american?).

Daca ti se pare ca esti nemultumita, de fapt, de relatia de cuplu, deoarece in ultima luna vaginul tau si penisul lui s-au ocolit in mod elegant („sunt foarte obosit” si „astazi nu sunt in cea mai buna dispozitie”), inca sunt sperante. Asteapta o luna si pune invers cele doua intrebari. Sau, daca accepti un sfat prietenesc, pastreaza doar intrebarea cu gradul de satisfactie, raspunde zilnic la ea (la sfarsitul zilei, inainte de a te spala pe dinti) si, dupa o luna (sau doua, sau cate vrei tu), calculeaza media!

Nu stiu pe nimeni care sa fi facut asta in mod spontan, cu exceptia unei cliente care mi-a prezentat, candva, un grafic pe sase luni. Da, se poate ajunge pana aici. Fireste, nu e nevoie de Power Point! Doar de o minte iesita din starea de hibernare, activa si dornica sa inteleaga realitatea. Iar daca asta presupune efort, si nu curgere naiv-taoista, atunci sa fie efort!

Strack, Fritz, Leonard L. Martin, and Norbert Schwarz (1988),“Priming and Communication: The Social Determinants of Information Use in Judgments of Life-Satisfaction,” European Journal of Social Psychology, 18 (October), 429–442.

Construit de Sorin