Arhive pentru decembrie 24th, 2011

Barbatul visurilor tale! De cand il cauti? Si cand il vei gasi, in sfarsit, vei fi, nu-i asa, incredibil de fericita? (pentru ca tu traiesti pentru a iubi) Ah, l-ai gasit deja? Felicitari, felicitari, cred ca te trezesti in fiecare dimineata cu zambetul pe buze.

Femeia aceea minunata, off, daca ati putea fi impreuna! (daca ai reusi sa o convingi sa divorteze, uneori) Din nou gresesc, rusine mie! Nu doar ca formati un cuplu dar aveti si doi copii extraordinari sau, cum se spune, „reusiti” (dezgustator atribut, cum s-ar putea simti un copil despre care parintele lui crede ca este „nereusit”?)

Iti vine sa crezi ca ideea centrala din paragrafele de mai sus, anume ca pentru a fi fericit(a) e nevoie doar sa intalnesti persoana potrivita (sufletul pereche, pentru cititorii mai romantici, rezistenti inca la intelegerea diferentei dintre intensitatea si tensiunea curentului electric-hmm, de ce oi fi zis „rezistenti”?) este o idee profund gresita? Te rog, daca te afli azi la o nunta, nu profita de ocazie pentru a initia o dezbatere pe aceasta tema la masa, intre o ceafa de porc si cateva fructe de mare.

Toata lumea e constienta de beneficiile casatoriei, cum ar putea o credinta atat de raspandita sa fie eronata? Sau, pentru a fi nuantat, mai putin importanta in determinarea starii de fericire decat consideram in mod obisnuit? Cum ar putea milioane de cupluri (le exclud pe cele nefericite) sa admita ca sunt prizonierele unui mit? Oameni de pe toata suprafata pamantului, implicati in cautarea perseverenta a unui partener (sau in pastrarea lui-termeni apropiati: incarcerare, prizonierat, captivitate), cum ar putea gandi adevarul (auzi, adevarul!) revelat de unele cercetari psihologice (la care ma voi referi), cercetari potrivit carora nivelul starii subiective de bine (sintagma acceptata in cercurile academice, cuvantul „fericire” fiind dubios) depinde intr-o masura foarte mica de satisfactia din relatia de cuplu?

O descoperire complet contraintuitiva! Majoritatea dintre noi stim deja ca, pentru a fi fericiti, avem nevoie de relatii de cuplu pozitive sau, ca sa ridic miza, implinitoare. Nu trebuie sa vina niste ochelaristi sa ne spuna (sa conteste) ceea ce simturile noastre ne comunica in fiecare zi. In acelasi fel, insa, in fiecare zi, vedem cum Soarele se roteste in jurul Pamantului iar Pamantul, poti verifica chiar acum, sta pe loc (desi unii spun ca alearga prin galaxie mai tare ca Vettel in Marele Premiu al Canadei-BMW Sauber plang si acum dupa el). Cam asta inseamna contraintuitiv si de aceea imi plac cercetarile stiintifice (facute de altii, eu sunt lenes!): sunt mereu fascinat de felul in care creierele noastre ne pacalesc, pe de o parte, si de capacitatea acelorasi creiere, adesea lucrand in echipa, de a ne pune in contact cu realitatea, pe de alta parte. Insa adevarul, de obicei, este insuportabil, asa ca inteleg foarte bine de ce stiinta, de pe urma careia beneficiem toti (ai lumina electrica in casa?), nu este la fel de populara ca invizibilul Iisus sau abstractiuni precum „binele” sau „tara”, chestiuni in care fiecare avem o opinie, fiind, evident, si foarte priceputi.

Adevarul este adesea insuportabil!

Cum ma intereseaza celebritatea, fie si negativa, am hotarat sa impart azi cu tine rezultatele unei cercetari creepy, una din aceea care darama mituri gasind o lebada neagra intr-un areal de o maxima puritate (don’t think about a white swan!-pentru a-l introduce in context si pe Daniel Wegner, unul din ticalosii care mi-au distrus definitiv iluzia vointei libere si pe care nu-l pot pedepsi, deoarece sta ascuns pe la Harvard, mai exact pe 33 Kirkland Street, nu departe de Harvard University Science Center)

Iata ce-au facut niste nemti rigurosi, calculati si reci (conform stereotipului): au intervievat 25.000 de cetateni, in fiecare an, timp de 15 ani (uite, genul acesta de rabdare imi lipseste mie!). In acest timp, unii dintre ei, cum era si firesc, s-au casatorit si casatoriti au ramas. Intrucat era masurat  periodic nivelul de satisfactie, datele au permis evaluarea impactului mariajului asupra fericirii personale. Te astepti ca fericirea ta (imagineaza-ti ca te-ai nascut si locuiesti la Baden Baden, orasul spa din Baden-Wurttemberg, unde nu ma astept sa ma inviti, stiind deja ca nu-mi place sa calatoresc decat prin teleportare) sa cresca dupa splendidul eveniment, punctat cu focuri de artificii (simboluri oare ale efemeritatii?), si sa ramana asa (la un nivel mai inalt).

Ai dreptate! Timp de aproape 2 ani, fericirea resimtita individual ca urmarea relatiei de cuplu chiar creste! Intuitia ta a fost corecta: parteneriatul de cuplu e necesar pentru a te bucura de viata iar barbatul acesta, sotul tau (sau femeia aceasta, sotia ta) contribuie la fericirea ta. Te poti felicita, repet, esti o persoana inteleapta, capabila de alegeri mature.

Dar, vai!, ce se intampla? Ce spun cercetarile mai departe? (dupa cei doi ani) Nu, nu, nu poate fi adevarat, dupa toate emotiile si sperantele (si banutii, de ca uitam de ei?) pe care le-ai investit deja. Opreste-te aici, pleaca de pe acest blog nesuferit, nu merita sa-ti strici ziua (anii?) cu informatia urmatoare. Sunt alaturi de tine, sper ca realizezi, daca pe mine m-a sagetat realitatea tu inca iti mai poti salva iluziile. Un sacrificiu este suficient. Luciditatea ne priveaza de povestile copilariei reconditionate (rebranding?) pentru a se potrivi lumii adulte, cu rochii de mireasa urmate de scutece, chilotei si servetele umede.

Tot aici esti? Ok, sa nu te aud ca ma vorbesti pe la colturile sferei. Urmeaza  ferocele rezultat al psihologilor din tara sumbrului Schopenhauer (influentat, nu se stie cum, de filosofia budista) :

Dupa doi ani, partenerii de cuplu revin la nivelul lor obisnuit de fericire!

Ar urma unele explicatii, pe care le pastrez pentru un articol viitor, referitoare la ceea ce specialistii numesc the happiness set point. Ma opresc deoarece sunt suficiente vesti proaste pentru o singura zi. Insa nu inainte de a preciza sursa mea:

Lucas, Clark, Georgellis, Diener (2003), Reexamining adaptation and the set point model of happiness in Journal of Personality and Social Psychology

Nu vreau sa intelegi de aici ca trebuie sa te desparti de iubitul tau sau ca e timpul sa-i propui  prietenei tale o pauza de o vesnicie, aproximativ. Eu militez pentru intalniri, relatii, interactiune sociala (sub influenta decisiva a conceptului de animal social-iar aici cei care cred ca ma refer la Elliott Aronson ar merita sa stie ca exista si David Brooks). Vreau doar sa ii dam si cortexului prefrontal, un oaspete mai nou si, deocamdata, timid, ceea ce i se cuvine. Adica, daca tot a venit pana aici (in capetele noastre), de ce sa nu-l integram si pe el? Viata ar putea fi mai interesanta, impreuna. Hait! Am zis impreuna, dar pentru cati ani?

Edward Titchner a fost profesorul lui Cornel. Adica…iarta-ma, sunt influentat de traficul de pe podul Grozavesti, inaugurat recent, am voit a spune ca a fost profesor la Cornell (Cornell University, joaca in Ivy League si locuieste in Itaca, de fapt Ithaca, pentru a nu-i induce in eroare pe studentii la stomatologie greci, aflati in tara noastra si renumiti pentru felul in care isi promoveaza examenele-cat crezi ca este spaga pentru a deveni asistent la aceasta facultate?). Acolo a creat cel mai larg program doctoral al timpului (a murit in 1927, an in care s-a deschis prima linie de metrou in Tokio, informatie necesara pentru a evalua avansul Japoniei fata de Romanica) si tot acolo, una din studentele lui, Margaret Washburn, a devenit prima femeie doctor in psihologie din istoria omenirii (de ce am sentimentul dureros, cvasi-feminist, ca nu ai aflat lucrul acesta la cursul de istoria psihologiei?)

Eddy e cunoscut pentru contributia pe care a adus-o la structuralism (a nu se confunda cu functionalismul, opera lui Bill-diminutivul dulce de la William James, cel care a spus despre psihologie ca ar fi a nasty little subject) dar eu scriu azi despre el, omagiindu-l, pentru o maxima nascuta in mintea lui de introspectionist:

„Psychologists should know all the theories, love a few but wed none”

Imagineaza-ti satisfactia mea, cand am citit asta! ( prefer uniunea consensuala casatoriei si divortul sanatos unui mariaj trucat, despre care toata lumea stie ca e un esec dar nimeni nu indrazneste sa o spuna) De ce nu ar fi la fel si in lumea ideilor? Asa e, prietene decedat din si mai decedata zodie a Capricornului (11.01.1867), poate fara sa stii ai atras atentia asupra celui mai mare pericol pentru oamenii interesati de cunoastere. Da, la biasul de confirmare (despre care nu mi-a vorbit nimeni, niciodata, in cele 2 facultati pe care le-am facut) ma refer.

Nu trebuie sa fii cercetator pentru a tine cont de sfatul de mai sus. Si tu ai teorii personale despre relatia  splendida cu prietenul tau, despre mutarea echipei Steaua la Mogosoaia sau despre efectul eclipselor de Luna asupra ovulatiei zeitei Tripura Sundari. Biasul de confirmare ne intuneca mintile si ne determina sa vedem ceea ce ne dorim sa vedem.

Iubeste o teorie dar nu te casatori cu ea, vibrez de placere cand citesc asta (cu intarziere tardiva, pot sa spun asa?). Cu cat esti mai „casatorit”, adica mai identificat, cu atat iti va fi mai dificil sa accepti unde anume nu functioneaza, unde sunt posibile explicatii alternative si, mai ales, in ce fel iti acopera nestiinta sau iti materializeaza fanteziile.

A fi prea tare identificat („casatorit”) cu propriile tale idei se poate dovedi, pe termen lung, chiar periculos, deoarece atunci cand vei fi confruntat cu dovezi nu te vei putea desparti de ele („divortul” este anevoios) si e posibil, cred, nici sa nu mai incerci, pentru a-ti salva imaginea sociala. O teorie indelung intretinuta si hranita (cu dovezi putine sau cu unele numeroase, insa doar anecdotice-faimoasele studii de caz din psihanaliza si toate scolile aparute ca ciupercile dupa ploaia psihodinamica) devine o parte din tine si a renunta la ea e ca si cum ai renunta la o mana (sau sa zic un ovar, un ochi, un coleus?). De ce sa te mutilezi? Nu vrei sa ramai intreg?

Biasul de confirmare ne pacaleste pe toti, in fiecare zi. Ceea ce ii deosebeste pe oamenii cu o atitudine stiintifica de ceilalti oameni este ca primii au invatat sa se protejeze de acest virus inspaimantator (si invizibil, ca orice virus). Mi se pare nobil sa refuzi sa te folosesti de erorile care lucreaza in favoarea ta (adica iti sustin credintele). Dar nimeni nu poate face asta daca ramane inconstient. „Casatoria” cu o teorie, ipoteza sau credinta ne inchide cognitiv, ne izoleaza si ne trimite intr-o lume schizoida, in care lucrurile sunt asa pentru vrem noi sa fie asa.

A iubi o teorie fara a te „casatori” cu ea este un fel de a ramane disponibil pentru alte teorii, mai intemeiate, mai simple, mai puternice. De ce sa te rupi de apa cea vie a cunoasterii? De ce sa nu pastrezi mintea deschisa? De ce sa cauti mereu dovezile care sustin teoria ta in timp ce, poftim premiul pentru paradox, sustii ca esti o persoana fara orgolii intelectuale? (scurta pauza de distractie)

Chiar si psihologii din lumea universitara americana (in fata careia ma inclin) sunt inclinati, in procedura de peer-review, sa recomande pentru publicare un articol aflat in armonie cu teoria pe care o prefera (vezi studiul lui Mahoney, 1977, Publication prejudices: An experimental study of confirmatory bias in the peer-review system). A gresi este omeneste, bineinteles, dar a persista in greseala, mai ales cand esti avertizat, este, cum sa spun, satinic! (am gresit o litera, cred, din cauza unei interferente pe o arie corticala-le gyrus diabolique cingulaire)

Am mai scris despre biasul de confirmare, anul trecut si, daca nu ai citit articolul acela (te scutesc de cautari prin jungla amazoniana a blogului meu) il voi relua. Insa pana atunci poti parcurge urmatoarea explicatie:

Tu crezi ca toate lebedele sunt albe. Asta este teoria ta. Asta le spui copiilor tai (operatie care nu se numeste ‚indoctrinare’ ) sau elevilor/studentilor tai, daca se intampla sa fii profesor. Nu esti o persoana dogmatica (sa crezi in absenta dovezilor) si incepi sa-ti verifici teoria. Cum? Ce intrebari proaste pun si eu! Cautand lebede albe, normal.

„Cauta si vei gasi!”, oare ce intelept din vechime spunea asta? (doar un eretic de teapa mea ar putea gandi ca si el era prizonierul biasului de confirmare, fiind un baiat cu testicule si nevoie de somn prin gradini, deci om) Cauti lebede albe, gasesti lebede albe, teoria este confirmata, prin urmare este corecta. Bravo, Patratica! (urme in prezent ale desenelor animate din timpurile socialismului multilateral dezvoltat, curatate de stereotipurile de gen).

Ti-ai demonstrat teoria: ai spus ca lebedele sunt albe si ai gasit lebede albe. Ce poate fi mai logic decat atat? Ce te faci insa daca, in cautarile tale, ai dat si peste o lebada neagra pe care, orbit de propria ta credinta, nu ai vazut-o? Iti dai seama, e posibil sa dedici energie si ani din viata ta unei teorii gresite din start! Ai vrea ca peste 10 ani sa vina cineva sa-ti spuna „uite, frate, o lebada neagra”? Cine iti va da inapoi acei ani din viata ta petrecuti in iluzie? E ca si cum te casatoresti cu cineva fiind „indragostita” si abia peste 10 ani realizezi ca nu va potriviti, ca va chinuiti unul pe altul, ca ati fost incompatibili inca de la inceput dar ai refuzat sa vezi asta. Nu ai mai multa consideratie pentru viata ta?

Si atunci, ce e de facut? De ce sa astepti momentul apocaliptic al intalnirii cu o lebada neagra? Nu este mai intelept sa o cauti tu? Asta inseamna sa lupti cu biasul de confirmare. Construieste studiile experimentale astfel incat sa-ti maximizezi sansele nu de a-ti confirma teoria ci de a o infirma! Este ceva extrem de contraintuitiv. E ca si cum esti convinsa ca sotul tau te insala si cauti dovezi din care sa rezulte ca iti este fidel (ceea ce poate presupune, nu-i asa, si sa-i umbli in telefon, in serviciulacestei cauze nobile).

Cauta o lebada neagra pentru a nu irosi ani importanti din viata ta in „mariajul” cu o teorie perdanta. Daca nu este corecta, teoria oricum nu va trece testul timpului. Totusi, de ce sa astepti? Numai pentru ca esti o persoana ambitioasa? Sau plina de (o nerecunoscuta) vanitate? Faptul ca ai gasit pana azi 10.000 de lebede albe nu anuleaza posibilitatea de a da, la un moment dat, peste una neagra (nu le numar pe cele pe care le-ai intalnit dar nu le-ai „vazut”-vezi si articolul despre gorile).

Teoriile construite astfel incat sa nu se poata dovedi ca sunt gresite (nefalsificabile, acesta este termenul tehnic) nu au nicio valoare, indiferent cati oameni le imbratiseaza, scriu despre ele la edituri prestigioase, apar la televizor sau le predica prin tot felul de spatii, de la cele religioase pana la cele academice). De aici nu rezulta ca nu servesc unor nevoi psihologice. Nicidecum! Deoarece realitatea are aspecte insuportabile noi, oamenii, avem nevoie sa fim mintiti! Unele teorii sunt numai bune pentru asa ceva.

Doar cei care iubesc adevarul si sunt gata sa sacrifice confortul emotional pentru a se apropia de el (asa cum misticul vrea sa-l intalneasca pe zeul invizibil) si-ar putea dori sa iasa de sub vraja biasului de confirmare. Daca partenerul tau te insala, tu ai vrea sa stii asta? Ai spus „da”? Ok, probabil esti o femeie care iubeste adevarul (cel putin in relatiile personale). Asa sunt oamenii de stiinta, la modul ideal. Vor sa stie daca propriile lor minti ii insala. Si au construit sisteme de protectie. Cauta lebede negre. Si sufera cand le gasesc, fiind oameni.

Se intampla sa castigi 1.000 de euro pe luna? Poate chiar mai mult? Hai sa-ti spun cate ceva despre miliardari (cifre din 2010): in toata lumea sunt 1.011. Cel mai numeros grup este al americanilor: 403 (in 2006 erau 371). Mark Zuckerberg, tanarul de 26 de ani, este printre ei (cum adica nu stii cine este  Mark? Or vrei sa fii data afara de pe Facebook?) In China sunt 64 iar in Rusia 62.

Miliardar inseamna cu o avere de cel putin 1.000 de milioane de dolari. Tu ai la banca (sau sub pat) un milion de dolari? Inseamna ca esti milionar. Un milion, adica de 10 ori cate 100.000 (daca ai 10 case de 100.000 USD, in care nu stai, evident, esti sigur milionar). Un miliardar are de 1000 de ori cate 10 case valorand minim 100.000 USD, deci 10.000 de case (incerc sa fac lucrurile un pic mai concrete, mai ales daca ti-ai cumparat un apartament in plina criza si ai de platit rate la banca in urmatorii 25 de ani)

In Europa sunt 248, cel mai bogat fiind un frantuz de 62 de ani (proprietarul grupului de lux LVMH-atentie la poseta!). Iar cel mai bogat om de pe planeta nu este Bill Gates, cum crede toata lumea, ci un mexican caruia i-au iesit afacerile cu telecomunicatii, Carlos Slim (are 53,5 miliarde USD, cu 0,5 miliarde, adica 500 de milioane, un mizilic, mai mult decat creatorul Microsoft)

In comparatie cu acesti oameni ai putea parea o persoana saraca. Nu e deloc asa: daca ai un venit lunar de 1.700 USD (cifre valabile pentru 2006), adica aproximativ 50 de milioane de lei (sau putin sub 1.200 euro), am o veste minunata pentru tine:

Faci parte din grupul celor mai bogati 11,1% oameni din lume.

Nu e nicio gluma: castigand 50 de milioane pe luna (nu neaparat din salariu) ai acces la un tip de viata pe care, din 100 de pamanteni, doar 11 si-o permit (nu intreba cum traiesc restul de 89 si in special ultimii 50)

Pe de alta parte, daca veniturile tale lunare sunt in jurul a 120 milioane RON (2.900 euro), grupul de apartenenta este si mai select : esti printre cei mai bogati 0,899% oameni din lume. 100 de pamanteni si tu esti cel mai tare. Ai reusit, nu-i asa? (mai ales daca esti bugetar).

Pentru a pastra nota pozitiva a acestui articol nu suflu o vorba despre saracie, despre copii care mor chiar acum, malnutriti fiind si despre muncitorii din Pakistan care au produs tricoul pe care il porti, fiind platiti cu 2USD/lunar (jumatate dintr-un pachet de tigari, la noi). Off, m-a luat gura pe dinainte insa ma vei ierta: sunt sensibil la inechitatea economica si nedreptatea sociala. Sunt inclinat sa fiu dezgustat de cineva care isi construieste o cabina de ascensor aurita, in valoare de 1 milion euro, pentru a putea cobori direct in piscina vilei sale (un baiat din Cap d’Antibes). Si mi se face sila de cineva care, in Saint Tropez, achita o nota de plata la sampanie de 1,2 milioane euro. Poate pentru ca sunt invidios pe acesti oameni? Sau pentru ca, uneori, natura umana imi pare, pur si simplu, insuportabila?

Construit de Sorin