Arhive pentru septembrie 6th, 2011

Imi place varietatea. Nu  o caut cu orice pret, nici macar in planul ideilor, dar ma simt confortabil gandindu-ma la diversitate, indiferent unde se manifesta ea. Nu sunt un om religios si niciun secularist strict. Imi place posibilitatea existentei a numeroase puncte de vedere religioase (confesiuni, miscari, secte) si ii apreciez pe Hobbes si Locke (altii decat cei din serialul Lost) pentru felul in care au calmat pasiunile starnite de Reforma Protestanta. Orice fel de minoritate imi trezeste spontan simpatia cu conditia de a nu fi extremista. Imi plac militantii Greenpeace si cei care lupta pentru drepturile animalelor. Ma bucur ca exista cartiere chinezesti si vreau ca, pe piata muncii, pentru acelasi tip de activitate, femeile si barbatii sa fie platiti in mod identic. Cred ca este gresit ca tiganii sau homosexualii sa fie discriminati. Daca as trai in Statele Unite, probabil m-as incadra, cu un astfel de profil, in clasa profesorilor de psihologie (ceea ce nu mi se pare departe de adevar) cu orientare liberala si as vota, desigur, cu Obama impotriva lui..na, ca am si uitat impotriva cui!

Fiind deosebit de interesat de psihologia evolutionista si provocarile ei uneori spectaculoase (cvasi-inacceptabile) m-am intrebat, normal (straight?) cum explica prezenta homosexualilor in asa de multe culturi (inclusiv la animale, lucru pe care nu l-am crezut pana cand nu am fost expus la dovezi). De-a lungul timpului am avut cativa clienti homosexuali in psihoterapie si  pot spune ca mi-am facut o imagine despre acest stil de viata (caracterizat de o anume promiscuitate, nu ma feresc sa o spun). Insa dincolo de asta, am fost indignat cand am aflat ca Alan Turing, parintele laptopului pe care scriu, alaturi de von Neumann, s-a sinucis, in 1954, dupa ce a fost condamnat pentru comportament homosexual (in Marea Britanie homosexualitatea a fost considerata o crima pana in 1967). De asemenea, in anii ’60, DSM-ul, biblia psihiatrilor, clasifica homosexualitatea in randul bolilor. Asa cum sunt revoltat de violentele asupra copiilor ma infurie, sau poate mai bine zis ma dezgusta, aroganta aceasta a majoritatii exercitata in dauna unui grup minoritar, dezvantajat.

Totusi, cum au supravietuit homosexualii? (nu sunt partizanul teoriilor comportamentului invatat, adica al ideii ca „vrei sa fii homosexual si, daca iti propui, te poti „indrepta”, idee larg raspandita in cercurile religioase) Cum au reusit genele lor sa se propage din moment ce ei nu pot avea copii?

Desigur, unii homosexuali au fost „mascati” (au avut sotii si copii) si nu si-au asumat niciodata public identitatea. Este un raspuns bun dar nu e suficient de puternic. Parca mai era nevoie de ceva. As am dat, recent, peste teoria lui Trivers si Rice descrisa in cartea lui Dean Hamer, The Science of Desire. Dean Hamer, ma grabesc sa mentionez, este un genetician care a descoperit radacinile genetice ale homosexualitatii masculine:nu in sensul ca exista o „gena a homosexualitatii” ci ca exista o regiune a unui cromozom, Xq28, implicata in preferinta de tip homosexual.

Daca ti-a placut biologia, ti-ai dat seama, cred, din litera X, ca e vorba de un set de gene care au legatura cu mamele, deoarece cromozomul X vine pe linie materna! Prin urmare, „genele” de homosexuali s-au putut propaga, in ciuda absentei copiilor proveniti din barbati gay, prin intermediul surorilor acestora (sau verisoarelor lor) Nu cred ca e usor pentru o mama sa accepte ca fiul ei homosexual a primit „gena” tocmai de la ea (imi amintesc de un client a carui mama nu i-a acceptat niciodata orientarea si l-a culpabilizat suficient de mult ca sa ajunga sa o urasca) desi, daca stam sa privim aceasta problema intr-un mod nepasional, nimeni nu poarta o vinovatie, totul fiind, in fapt, un proces natural (de ce am condamna pe cineva pentru ca are parul rosu sau ochii albastri?)

Cum ar putea fi verificata o astfel de teorie? Conform ei, daca exista un set de gene care predispun catre homosexualitate, purtatoarele lor (femei rude ale homosexualilor) trebuie sa sa fie mai inclinate catre relatii sexuale decat celelalte femei, prin urmare, in medie, sa aiba mai multi copii (deoarece „gena” spune: fa sex cu barbatii!). Si exact asta a identificat un studiu citat de Satoshi Kanazawa in cartea lui din 2007. Evident, cu un studiu nu se face primavara. Intuitia mea este ca suntem aproape, gratie intelegerii tot mai profunde a actiunii genelor, de dezlegarea acestui „mister” si de eliberarea morala a unor oameni care au suferit inutil sute de ani, pur si simplu pentru ca suntem ignoranti iar ignoranta produce, invariabil, suferinta. Insa nu aceasta conditie naturala a mintilor nostre ma sperie pe mine. O pot accepta. Ma nelinisteste, in schimb, absenta dorintei de a cunoaste si autosuficienta cognitiva, apatia sau lenea, dogmatismul si seductia intunericului. „Sa fie Lumina!, a zis Dumnezeu”. Sunt cu totul de acord.

La fiecare sfarsit de luna Google Analytics imi spune cati vizitatori a avut fiecare articol. Aproape in mod constant gandurile mele (si ale altora, reinterpretate) pe tema problematicilor de cuplu si a iubirii sunt in top (in septembrie-2010, n.m.) cel mai citit articol a fost „Iubirile neimpartasite sunt doar incapatanari”). Sunt consternat de aceste rezultate. Intentia mea este sa scriu, in primul rand, despre constiinta si spiritualitate, intr-un sens pe cat posibil novator, despre creier (neurostiinte) si psihologie si, din cand in cand, si despre dragoste. Vizitatorii mei sunt de cu totul alta parere.

Ingenioasele mele incercari de a prezenta intr-un mod cat mai limpede si, simultan, atragator, subiecte de importanta ultima precum a fi constient, libertate si liber arbitru, ordine si intamplare sau pericolul ultracotidian al iluziei sunt sistematic frustrate (dar nu respinse) in competitia cu putinele momente cand unele idei pe tema iubirii imi traverseaza, in mare viteza, mintea reorganizata cortical intr-o maniera, se pare, prea filosofica. Daca as tine cont de acest feedback si as scrie mai des despre amor, eros si celelalte incurcaturi, sau numai despre asta, audienta ar exploda (pastrez aceasta posibilitate intr-o retea neuronala periferica, deocamdata). Nu am facut studii de audienta (si nici nu voi face vreodata, deoarece detest ideea de a scrie pentru „a vinde”-nici nu am ce sa vand, pentru moment, in afara unor meme inocente si rezistente la trecerea timpului, datorita unor acuplari binevoitoare cu Saturn) dar imi imaginez ca exista o intensa preocupare pentru acest mister despre care oricine are o parere sau o teorie, fie ea si dificil de verificat sau incantator de absurda (un cititor patrunzator va intelege, din aceste ultime randuri, cum ma pozitionez fata de firile mai poetice si tendinta lor de a-si inchipui dragostea apeland la Alba-ca-Zapada si alte personaje, sau entitati, la fel de vestite pe cat sunt de inzestrate cu oase (206, pentru a fi mai exact))

Cu toate acestea, impulsionat probabil si de idealismul sesizat astazi la cativa dintre studentii mei de la Master (unde am un curs pe teme de cuplu), si lipsit, ca de obicei, probabil, de compasiune pentru amagirile care ne permit sa traim inca o zi intr-o lume ce nu este chiar asa de urata,  m-am asezat in fata laptopului, la ceas de seara, pentru a impartasi domnilor dar mai ales domnitelor unele descoperiri relativ recente ale celor care manuiesc aparate deosebit de sofisticate, pe numele lor fMRI-uri.

Poate ca persoanele mai sensibile ar putea parasi in acest moment blogul, protejandu-se astfel de o noua si oarecum abisala dezamagire (evident, ultima fraza face articolul si mai incitant). Avertismentele fiind adresate, iata care sunt faptele:

Creierul fiind un organ care a evoluat in milioane de ani, in relatie directa cu mediul si incercand in permanenta sa ajute organismul sa se adapteze la el, a dezvoltat, cum altfel, si cateva sisteme in mod direct responsabile pentru comportamentele noastre in materie de relatii de cuplu si magie a dragostei sau, mai pe scurt, in materie de reproducere. Sunt trei circuite neuronale si le prezint in asociere cu functiile psihologice asociate:

  1. Circuitul pentru dorinta sexuala
  2. Circuitul pentru dragostea romantica
  3. Circuitul pentru relatii de lunga durata bazate pe atasament

Adica dragostea romantica nu este un miracol, o minune despre care doar poetii, si nici macar ei tot timpul, pot vorbi in cuvinte mestesugite? Ba da, ai mila de mine (iti simt gandurile-sageti, de la distanta), este un miracol chimic. Ea apare deoarece dopamina depaseste un anume nivel (sau prag) iar aceasta concentratie superioara de mormoloci in sinapse (normal ca nu ma refer la broaste, vreau doar sa spun ca, marit de 10 milioane de ori, acest neurotransmitator seamana cu un mormoloc) genereaza, oh, zei, senzatia de indragostire. Pentru cei care nu au mai experimentat de mult aceasta stare complexa reamintesc unele caracteristici importante:

  • Gandire obsesiva (te gandesti tot timpul la X de care esti indragostita)
  • Posesivitate sexuala (este exclus nu sa fie ci chiar sa atinga pe altcineva)
  • Dependenta emotionala
  • Euforie, nivel inalt de energie
  • Anxietate de abandon

Sunt deja mai bine de 10 ani de cand nu am mai fost indragostit cu adevarat de cineva si parcurgand „lista scurta” (sunt mai multe simptome) de mai sus simt o anume usurare (dar si regret, fireste, sunt nostalgic dupa fantasmele adolescentei prelungite). Pe de alta parte, faptul ca o substanta chimica (dopamina) depaseste un nivel pe care il pot numi prag de indragostire si devine motivatorul unor comportamente remarcabile (cateva dintre ele comice, sa nu uitam) imi da unii fiori pe sira spinarii, deoarece imi reaminteste in ce ocean extraordinar de iluzii traim cu totii.

Evolutia a fost tare desteapta: mai intai a creat un sistem (1) care ne impinge sa intram in relatie cu mai multi parteneri (atractia sexuala, si nu-mi spune ca nu-i asa, chiar daca esti casatorita, nu cred ca poti functiona atat de mult in negare) apoi a creat un alt sistem (2) care ne obliga sa ne focalizam pe un anume partener (cel ce care te-ai indragostit), perceput ca o fiinta foarte speciala (nu si de prietenii tai care se intreaba, in sinea lor, desigur, ce naiba ai gasit la el) si, in sfarsit, inca unul (3), cel care sta la baza aparitiei unei legaturi frumos numite „atasament”, legatura ce permite implicarea intr-o echipa de crestere a copilului (pentru ca asta sunt parintii, daca nu te-ai prins pana acum).

Fiecare pas conduce la urmatorul prin cateva substante complet lipsite de romantism (hormonii sexuali si dopamina te fac sa simti atractia sexuala, orgasmul, daca il atingi, elibereaza si mai multa dopamina plus tulburator-evolutionistele oxitoceni si vasopresina, asociate cu nevoia unei legaturi mai profunde). Totusi, deoarece sistemele nu sunt perfect integrate (deh, asa este evolutia, imperfecta, era cu totul altceva daca se ocupa Bunul Dumnezeu de problema, printr-un design inteligent) sunt posibile urmatoarele fenomene (daca nu ai chiar 14 ani, trebuie sa fi vazut):

  • Te atasezi de cineva (un prieten) si, in timp (multi ani) apare si dragostea romantica si, in cele din urma (off, ce-o fi durat atat?) vine si sexul
  • Ai o relatie sexuala fara obligatii cu cineva si te trezesti avand sentimente mai profunde fata de persoana respectiva (de la oxitocina, sper ca ai retinut!)

Cu alte cuvinte, sexul poate veni la urma, nu-ti face probleme, nu e nimic in neregula cu tine, pur si simplu circuitele 2 si 3 s-au activat primele (nu cunosti pe nimeni care a fost „foarte bun prieten” cu cineva si, in cele din urma, au ajuns si in pat?). De asemenea, sexul poate fi inselator, deoarece te face sa crezi ca te-ai indragostit (dopamina a depasit pragul). Adolescentii se indragostesc cu usurinta fiind cele mai nevinovate victime ale acestui mecanism lipsit de inima dar foarte eficient, capabil sa produca tinere mame proaspat posesoare de buletin sau languroase aspirante la gloria Bac-ului promovat.

Reproducere, despre asta vorbim!

Si iubire, bineinteles, sentimente elevate, chiar cosmice, arhetipale, cum vrei tu sa le spui (si o sa le spui, mai ales daca ai abilitati verbale superioare-una din marile diferente de gen, mentiune pentru barbatii care se simt complexati in comunicarea cu vorbaretele lor partenere). Dragoste inefabila, fermecatoare, de nerostit, desigur, desigur, plus cateva molecule formate din 22 de atomi (dopamina), eliberate din adancurile creierului (sistemele motivator-dopaminergice), candid insotite de un alai de opioide endogene (endorfine, pour connaisseurs).

Un cocktail chimic? Da, draga mea tovarasa de iluzii si dragul meu camarad intru ale empiricelor si dizgratioaselor taine ale creierelor noastre, altfel, fabuloase. Ne indragostim de o anume persoana deoarece in raport cu ea chimia creierului nostru raspunde cel mai favorabil si ne apropie de obiectivul secret, raspandirea si, ulterior, protectia genelor asezate cu grija intr-un plapand organism tipator, plangator si, in genere, insuficient de somnoros in timpul noptii. Te rog, nu ma ucide cu pietre online, hai mai bine sa sarbatorim creativitatea aceasta stupefianta a realitatii, capabila sa ne ascunda adevarata ei natura si sa o insotim in cea mai frumoasa aventura la care putem participa deoarece, stii, nici nu prea avem de ales (suicidul fiind o solutie lipsita de rafinament estetic). In fond, daca ai citit articolul anterior (si nu ti s-a prabusit prea tare serotonina, dupa acesta), suntem cu totii terminatiile nervoase, simbolic vorbind, ale unei singure si prea-intregi Realitati, care nici nu moare si nici nu se naste, neezitanta fiind, ci doar curge, curge, intr-o directie nestiuta de nimeni.

Deoarece tehnologia a avansat foarte mult, exista acum un dispozitiv pentru orbi care converteste pagina tiparita in cuvinte care pot fi auzite. Astfel, in timpurile noastre, si orbii pot „citi” fara ajutorul lui Braille. Pentru mai multa intimitate, iti propun sa-i dam un nume dispozitivului. Hai sa-i zicem Doc (DispOzitiv de Citire). Iar persoana oarba o putem numi Ben (de la „blind men”).

Ai reusit sa-ti faci timp intre doua meeting-uri sa-i scrii un mail lui Ben in care ii spui, printre altele: „Stii, Ben, nu ti-am spus niciodata ce insemni tu pentru mine (sunteti prieteni din copilarie, nota mea). Dintre oamenii care nu-mi sunt rude, tu esti cel mai important pentru mine. Imi doaresc tare mult sa avem grija de relatia noastra si sa o protejam (tocmai ati avut, saptamana trecuta, un violent conflict de idei pe tema legii pensiilor, mai exact varsta de pensionare a femeilor egala cu a barbatilor, in conditiile in care ele traiesc mai mult)”

„Tu esti cel mai important pentru mine”, ii traduce Doc, in felul lui constiincios si aproape perfect, lui Ben. Si acum o intrebare, nu pentru Ben, ci pentru tine: Ar putea Doc sa considere ca acel „tu” i se adreseaza lui? Ar putea, bineinteles, daca ar avea minte (daca ar putea gandi). Realizeaza Doc o operatie intelectuala (convertirea vizual-auditiv)? Fireste! O realizeaza automat? Desigur, a fost programat sa o faca. Intelege ce face? Nu!

Si daca tehnologia ar avansa pana la un nivel incredibil la care Doc sa aiba sentimentul subiectiv de sine? Este oare posibil? Poate vreodata Doc sa interpreteze pronumele personal „tu” ca referindu-se, de fapt, la el? (si nu la Ben) Aici sunt posibile doar doua raspunsuri: da sau nu. Dupa cum inclini catre unul sau altul filosofia ta despre viata (si constiinta), chiar neasezata in cuvinte clare si propozitii noncontradictorii, este de un anume tip (categoric diferit de celalalt). In baza acestei filosofii te pozitionezi in lumi si, la limita, iei decizii ultime (care privesc viata sau moartea, de pilda „sa particip, in calitate de complice distant, la uciderea acestui pui aflat acum pe rotisor, savurand un copan?”)

Hai sa presupunem ca ai raspuns „da” si ca Doc nu este un dispozitiv pentru orbi ci este chiar laptopul tau. Si, cu o cruzime care vine din creierul meu reptilian, si cu care sper ca te-ai obisnuit (bineinteles ca tu nu o ai, fiind o fiinta mult mai evoluata), sa mai presupunem ca aseara Doc a avut un accident: a luat foc un circuit dinauntrul lui. ipoteza, in cazul in care deja ai uitat-o (mici probleme cu memoria de lucru), este ca Doc are minte (gandeste, simte, este constient de el insusi).

Accidentul s-a petrecut aseara, prin urmare intre acel moment tragic si acest moment si mai tragic (intelegerea presupozitiilor de o viata) se afla o noapte. Nu orice fel de noapte ci una in care practic nu ai dormit, te-ai sculat de nenumarate ori si te-ai dus la Doc pentru a-l mangaia, te-ai intrebat daca este ireversibila leziunea lui adica, pe scurt, ai fost invadata de anxietate avand, prin natura ta, conform testelor aplicate de psihologi profesionisti, o vulnerabilitate scazuta la stres (fateta 6 din factorul „nevrotism”, pentru curiosi). Desi azi l-ai dus pe Doc la „doctor” (la service) esti in continuare ingrijorata: daca nu isi mai revine? Daca nu va mai fi niciodata dragul de Doc pe care il stii? Daca va ramane cu o trauma?

Toate lucrurile acestea, si altele, mult mai grozave, sunt posibile in situatia in care Doc are minte (fiind un laptop). Ce zici de cazul in care Doc este o floare? (pe care ai rupt-o, ei, nu tu, prin intermediari numiti florarese si distribuitori, pentru a o darui, ce frumos, cuiva) Sau puiul acela din rotisor? Sau trufele de broccoli aflate acum in plina fierbere? (ouch, ouch!) Sau catelul acela pe care l-ai vazut in drum spre plantatie, scuze, am intentionat sa spun corporatia pentru care esti mandra ca lucrezi, si isi tara, canonindu-se, un picior?

Unde ai tras linia?

O fiinta care are minte este o fiinta careia ii pasa de ceea ce se intampla cu ea. Este o fiinta cu interese personale. Este o fiinta afectata, in felul ei, de actiunile noastre (rupere, in cazul unei flori, sucire a gatului, in cazul unui pui). Este o fiinta care isi doreste sa i se intample anumite lucruri (de pilda sa fie lasata in pace, floare fiind sau pasare sau patruped fiind) si sufera daca tu ii faci ceva ce ea nu vrea.

Cu alte cuvinte, actiunile tale in relatie cu orice individ care dispune de minte sunt actiuni cu semnificatie morala. De aceea zic sa te gandesti bine unde tragi linia. Daca Doc are minte ceea ce faci pentru el (vizita la service) conteaza pentru el (chiar foarte mult in acest caz-limita:ar putea fi deteriorat pentru totdeauna). Actiunile noastre au importanta morala pentru acele elemente ale realitatii inzestrate cu minte care le suporta. Daca Doc nu are minte, daca nu-i pasa de existenta lui, poti bine –mersi sa-l duci la ghena si azi sa-ti cumperi altul, sprijinind relansarea economiei mondiale si iesirea din criza. nimanui nu-i pasa de soarta lui Doc (nici macar lui Doc) deoarece Doc nu are minte. Si daca are? Daca planta are si ea? Nu mai zic de pui, porc, peste sau vaca! Sa nu uitam animalele de companie!

Poate esti de acord cu mine, cu cat sunt mai multe fiinte inzestrate cu minte cu atat orientarea noastra prin realitate, in calitate de agenti morali, este mai complicata (adica trebuie sa reflectam mai mult la probleme ce presupun protectia, respectul, abuzul, intelegerea, recunoasterea, violenta). Cum activitatile reflexive consuma glucoza din corp, candva greu de procurat, cel mai economicos model al realitatii ar fi acela in care doar tu si cativa cunoscuti (plus familia ta) aveti minte. Cu altii poti face orice, fara a exista vreo consecinta morala (fie ea si interna:se numeste vinovatie). Pe de alta parte, cu cat sfera fiintelor capabile, in felul lor, sa gandeasca, se largeste, cu atat viata ta (a noastra) se complica. Avem si noi limitele noastre de prelucrare neuronala a informatiei asa ca trebuie sa ne oprim undeva. Trebuia sa tragem linia.

Insa un lucru continua sa fie neclar. Punctul in care tragem noi linia corespunde cu cel din realitate? Si daca nu stim exact, e mai bine sa ne inselam prin extensie (Doc are minte) sau prin contractie (doar rudele mele au minte, de restul ma pot folosi cu inima usoara)? Este mai bine sa condamni pe cineva bazandu-te pe putine dovezi sau e mai bine sa astepti, sa lasi omul in libertate, si sa-l condamni doar atunci cand ai un caz foarte solid? Unde te afli, mai degraba, in siguranta morala? Si cine trebuie sa stranga si sa prezinte, in mod convingator, dovezile? Stai, nu-mi spune, doar stii ca eu sunt un pic sceptic.

Construit de Sorin