Arhive pentru august 25th, 2011

Te-ai intrebat vreodata la modul serios care e sensul muncii tale? (te-ai intrebat, sunt aproape sigur, nu cred ca poti fi o persoana asa de superficiala) De ce faci lucrurile pe care le faci, cinci zile pe saptamana? Ce iti aduc ele, cum anume te recompenseaza dar si de ce anume te priveaza, iti fura sau te fac sa pierzi? Nu sunt cuvinte intamplatoare, exista job-uri care, daca ar fi oameni, ar fi subiecte de drept penal deoarece fura vietile altor oameni, adica ii impiedica sa se implineasca, facand lucruri in care nu cred sau, mai grav, le detesta. Exista munci care nu te lasa liber sa-ti manifesti aptitudinile sau care, prin cerintele lor nevrotice (formulate de sefi?), iti fura din timpul minunat pe care l-ai putea petrece cu copiii, partenerul sau prietenii tai (un fel de reluare a secventelor din copilarie, cand stateai la birou, luptandu-te cu o problema de matematica pe care o urai si auzeai, simultan, larma vesela a prietenilor tai jucandu-se afara).

Chiar in concediu fiind, nu am putut scapa de povestile catorva oameni excesiv de stresati la locul de munca, dezamagiti ca nu-si implinesc potentialul, deziluzionati, demotivati partial (spun „partial” deoarece banii pe care ii castiga continua sa fie importanti, mai ales daca au credite). Pentru ei, dar si pentru tine, eventual, am cateva intrebari:

  • Cum ar fi un job de care sa fii entuziasmat?
  • Cum ar fi sa te trezesti dimineata si sa te gandesti cu placere la locul in care urmeaza sa mergi?
  • In ce masura ti-ai dori o munca de care sa fii fascinat?
  • Cum ar fi ca, pana la sfarsitul vietii, sa iubesti ceea ce faci?

Se poate trai in acest fel, cunosc exemple concrete. Unii au fost norocosi, curgand practic fara dificultati catre o astfel de viata, gratie unor oportunitati pe care le-au sesizat (multi oameni au sanse, mi se pare, dar nu le vad sau se tem sa le valorifice), altii au trecut prin procesul chinuitor al autoanalizei oneste si al acceptarii adevarului dureros ca isi irosesc viata cu fiecare minut pe care il petrec intr-un job plictisitor, lipsit de provocari, limitativ ca posibilitati de exprimare sau toxic prin atmosfera.

Dand dovada de un curaj admirabil (si fiind sustinuti emotional, e foarte greu pe cont propriu) au gasit puterea de a spune „stop” si „nu mai vreau sa fac aceste lucruri absurde”, generandu-si singuri ceea ce eu numesc un punct de inflexiune, adica asezandu-si vietile pe o traiectorie noua, mult mai libera si bogata in posibilitati (pentru un timp veniturile scad, e adevarat, insa la ce bun sa castigi 2.000 de euro constant daca, la fel de sistematic, sentimentele tale in raport cu ceea ce faci sunt negative?). Oricum am lua-o, schimbarea presupune un risc iar cresterea psihologica inseamna asumarea acestui risc.

Nu vreau sa spun ca cei blocati intr-un job in evidenta contradictie cu potentialul lor sunt niste ratati dar nici nu vreau sa afirm ca a ramane la nesfarsit intr-o astfel de situatie ar fi un exemplu de implinire profesionala sau calitate superioara a vietii. Nu avem doua sau trei sute de ani la dispozitie pentru a experimenta in extenso rutina, banalitatea, tensiunea, nervii, devitalizarea, disperarea sau absurdul unor munci care nu ne definesc, ne saracesc emotional si uneori cognitiv si ne ucid putin cate putin.

Pentru ca viata nu e prea lunga cred ca merita sa risti si sa mergi in directia potentialului tau, adica sa depui toate eforturile posibile (si imposibile) pentru a ajunge sa-ti aduce contributia, muncind cu dragoste si nu cu ura, neliniste sau plictis. Daca asta inseamna sa traiesti o vreme cu mai putin confort (imi amintesc de o zi in care nu mi-am putut permite sa cumpar o paine), sa devii, temporar, discipol al lui Seneca (stoic, vreau sa spun), sa suporti rigorile unor programe de studii sau antrenament, sa cazi din picioare de oboseala sau sa te trezesti desi ai vrea sa mai furi o ora de somn, ei bine, nu crezi ca merita? Ce poate fi mai valoros decat o viata traita cu sens, inspirata de sentimentul ca ai ceva anume de facut?

Acest „ceva anume”, aflat undeva in fata ta (in viitor), nu prea bine conturat sau invizibil de-a binelea, cel putin deocamdata, este o sursa de putere, o motivatie intrinseca, in limbaj academic, un izvor de energie, incredere si speranta. Sunt incantat sa intalnesc oameni care au acest simt al scopului sau macar il cauta intr-un mod aproape dureros, deoarece au inteles ca se tradeaza pe ei insisi daca incearca sa devina altcineva (cineva asteptat de parinti, sau de sot/sotie, sau de societatea indiferenta la nevoile individuale de autoactualizare si preocupata doar de propria ei conservare). Din cand in cand mai intreb pe unul sau altul:

Exista in viata ta un scop care iti face ochii sa straluceasca?

Cand cineva iubeste un om si incepe sa-mi vorbeasca despre acel om ii vad imediat ochii cum sclipesc (iar daca imi spune ca-l iubeste dar privirea nu i se schimba stiu ca se minte). In materie de job, cariera, profesie, lucrurile nu sunt diferite. A munci cu dragoste este la fel de important ca a fi in relatii constructive cu oamenii apropiati sau a manca sanatos, din respect pentru miliardele de celule vii din corpul tau. Gibran are cateva versuri uluitoare in acest sens (vezi „Profetul”). A munci cu placere, cu incantare, cu mirare, cu elan, in fiecare zi, uneori si in weekend (asa e cand esti indragostit de cineva, vrei sa te vezi mereu cu el) nu e doar o conditie necesara a unei identitati stabile si sanatoase, nu e doar serotonina circuland vesela prin spatiul sinaptic, asemenea unor delfini jucausi, nu e doar sentimentul implinirii unei misiuni sau satisfactia de a fi „integrat social”, este si bucurie de a fi, aici si acum. Eu as numi asta „experienta spirituala la locul de munca” si, dupa cum vezi, nu e nevoie de un Dumnezeu biblic sau vedic. Aceste figuri arhaice, ma gandesc, vor cadea in desuetitudine pe masura ce oamenii se vor simti tot mai impliniti gratie unor retele sociale in care intra, sau pe care le construiesc, in mod responsabil, animati de valori launtrice si nu imprumutate sau bagate pe gat de autoritati dubioase in uniforma.

Suntem fiinte nascute pentru cooperare si perfect capabile sa ne asumam vietile fara ca cineva sa-si bage nasul in mod excesiv, indiferent daca acest cineva este un parinte binevoitor sau tiranic sau versiunea lui antropomorfizata („Tatal din ceruri”-de ce nu si „Tatal de sub pamant”, e ceva in neregula cu nucleul lichid si litosfera continentala?). Sunt intrebat de ce ma refer asa de des la religie si ma mir ca nu a devenit limpede: a vorbi despre religie, pe un nivel populat cu figuri divine extraordinare, este echivalent cu a vorbi despre parinti introiectati intr-un mod necorespunzator, pe un alt nivel. Dumnezeu din exterior este mama de care copilul din tine inca depinde, dupa a carei iubire tanjeste, pentru ca nu a beneficiat de ea asa cum avea nevoie (vezi un articol anterior) si pe care o cauta inutil, deoarece timpul nu se mai intoarce sau tatal absent emotional (uneori si fizic), sau agresiv, sau egocentric, sau incapabil sa ofere o indrumare securizanta. Religia nu este altceva decat psihologie transferata pe acoperis iar eu, scriind despre psihologie, nu pot neglija etajele superioare, mai ales daca sunt fisurate si ploua in apartamente.

A deveni tu insuti sau a fi tu insuti, am ajuns sa cred, inseamna a trai in acord cu legea ta interna, acceptand riscurile unei asemenea optiuni intr-un mediu care se teme de legea ta sau nu o intelege sau o dispretuieste. Nu vad nimic mai recompensator, mai frumos si mai demn de a fi urmat decat acela de a te imprieteni cu natura ta si de a-i permite sa se exprime, chiar daca asta ii enerveaza pe unii sau ii excita pe altii. Cred ca orice alta alternativa la a fi tu insuti este nesatisfacatoare pe termen lung desi poate fi incredibil de atragatoare pe termen scurt (insa nu asa sunt si drogurile adictive?). A refuza sa fii tu insuti, a renunta la parti ale tale, a nu te angaja in comportamente care te reprezinta, a te pacali crezand ca faci o afacere buna, a nu te diferentia in directia predispozitiilor tale, a te trada sistematic pentru ca asa fac si cei din jurul tau (principiul validarii sociale din psihologia sociala), a nu actiona in favoarea intereselor tale, a nu asculta chemarea inimii tale, cum oare te-ar putea bucura o astfel de viata? De ce te miri ca nu esti fericit? De ce esti surprins de absenta entuziasmului, a pasiunii, a intensitatii? Dar mai ales, in loc de a constata aceste lucruri, in fiecare zi, sau a te apara de ele, operatie si mai costisitoare, sau a le incredinta unui ascultator empatic (fie el si profesionist-terapeutul), de ce nu incepi sa le schimbi, gradat? Calatoria de o mie de mile incepe cu primul pas! (am ajutat cativa oameni sa descopere placerea unui sport de care se simteau atrasi dar nu faceau nimic, in afara de a se plange, cerandu-le sa incerce „5 minute”, care au devenit apoi 10, apoi 30 si tot asa, pana si-au atins propriile praguri-da, am aplicat tehnica „piciorului in usa” si am fost manipulativ, dar cu acordul clientului si pe banii lui)

Exista o nevoie  sau un set de nevoi profunde care il imping pe un om sa devina cat mai mult din el insusi, sa curga spre propria lui implinire, culmea, articulata la nevoile altora, sa-si gasasca „locul” in lume si sa se bucure de clipele vietii lui, sa nu uitam, nu foarte multe. Te poti deconecta de la aceste nevoi, poti pierde contacul cu ele, le poti uita si chiar sa te intrebi, neincrezator, daca chiar exista sau sunt elucubratiile lui  Adrian Nuta sau ale altor exaltati si, la fel de bine, daca nu le mai simti, poti incepe sa le cauti, sa le recuperezi, asa cum eroii din povesti pleaca in cautarea a ceva pretios si nu abandoneaza pe parcurs, desi au motive din belsug sa o fac (intelepciunea populara, condensata in basme, le ofera copiilor un program de recuperare, pentru anii grei care vor veni)

Eu cred ca daca exista ceva care iti place foarte mult merita chiar sa dai bani, un timp, pentru a avea ocazia sa faci acel lucru, adica ceva dincolo de voluntariat. Celelalte optiuni, poate reconfortanta pe termen scurt, mi se par groaznice daca le privesc intr-o perspectiva mai larga. Sa mergi la birou, la fabrica sau la clinica in fiecare dimineata fara sa-ti doresti asta? Sa stai cu ochii pe ceas sau pe calendar? Tu ai numi asta viata? Sa stai pe un scaun 8 ore cu ochii intr-un calculator indiferent in timp ce iti doresti si visezi la altceva? Sigur esti in toate mintile facand asta an dupa an? (sub nicio forma nu resping muncile neplacute acceptate temporar, ca forme de tranzit spre altceva profund gratificator)

Mai mult decat atat, cum ar putea cineva neinteresat, apatic, resemnat sau neimplicat sa aduca o contributie reala la viata din jurul lui? Cum poate fi folositoare Universului mediocritatea? Si daca, printr-o minune, chiar este utila, atunci ce sa mai spun de munca facuta cu placere, cu interes, cu entuziasm? Ce gust are prajitura facuta de un cofetar care munceste astfel? Cat vor rezista tevile reparate de un instalator dedicat? Cum vor pleca elevii sau studentii de la ora unui profesor de vocatie? Cum va fi condus un oras de un primar menit sa se ocupe de bunastarea colectiva? Cum va canta, la un concert, un muzician etern indragostit de ceea ce face? La astfel de lucruri m-am referit in acest articol, fara sa-mi ceara cineva, fara sa fiu platit, fara sa stiu cand a trecut timpul. Just being myself.

Daca tot m-am referit, intr-un articol anterior, la o cunoscuta marca germana de automobil, hai sa ne imaginam o celula asemenea companiei  Audi, avand ca obiect principal de activitate fabricarea unor automobile de foarte buna calitate (atentie, publicitate mascata!). Si unde sefabrica aceste masini? Intr-o fabrica numita citoplasma. Iata cum:

Planul care descrie intregul automobil (sa zicem un Audi A4) se afla intr-un seif la sediul central al corporatiei. E nevoie sa fie protejat de concurenta, de aceea este asa de bine pazit si nu poate fi intalnit in fabrica. Iti propun sa numim acest sediu central nucleu al celulei (hartia pe care este scris proiectul corespunde faimosului acid dezoxiribonucleic, pe scurt ADN). Cred ca e important sa facem distinctia intre „materialul” sau „suportul fizic” al planului si informatia propriu-zisa. Planul original nu ahunge in fabrica, ar putea fi mult prea periculos (daca se pierde sau se distruge pe drum?) asa ca o metoda mai inteligenta este aceea de a fi copiate diferite secvente ale lui, de pilda cele corespunzatoare motorului, care sa fie trimise prin „curieri” de incredere la fabrica. Sa numim copia de executie ARN mesager.

Ea ajunge in fabrica si acolo incepe constructia propriu-zisa a diferitelor subansamble. Cum? E nevoie ca cineva sa mearga la „depozit” si sa ia de acolo materialelele necesare (precis specificate pe copia primita de la „centru”). Muncitorii responsabili cu acest drum dus-intors se numesc ARN de transfer (pentru ca „transfera”, adica aduc materialele de la magazie la locul de asamablare). Materialele se numesc aminoacizi iar magaziile de unde sunt preluati plutesc peste tot in citoplasma asa ca ARNt sunt buni inotatori (90% din lichidul citoplasmatic este apa). De asamblare se ocupa alti muncitori specializati pe nume ribozomi. Ei stiu sa citeasca instructiunile de pe catena ARNm (copia de executie sau ciorna) si sa asambleze aminoacizii adusi de colegii lor ARNt exact in ordinea specificata (pentru curiosi, ribozomii sunt organite celulare constituite din proteine si ARN ribozomial-a nu se confunda cu lizozomii, muncitorii de la salubritate care asigura curatenia in fabrica). Potrivirea aminoacizilor cu informatiile de pe ARNm se numeste traducere (traducatorii care citesc acest blog pot intelege, astfel, ca sunt si ei un fel de ribozomi in fabrici numite edituri sau statii de televiziune). Aminoacizii sunt adaugati unul cate unul, gradat, pana cand muncitorul ajunge la o instructiune pe ARNm care ii spune „stop”, asa ca in acel moment isi ia, in sfarsit, o binemeritata pauza. Toti aminoacizii fiind adaugati exact in ordinea specificata, subansamblul (proteina) este gata. In final, difetile parti componente sunt reunite intr-un intreg, si uite-asa, cu un motor, cutie de viteze, suspensii si restul avem o minunatie de Audi A4 (o celula) numai bun pentru o calatorie de neuitat pe una din numeroasele autostrazi din Romania.

Iti vine sa crezi ca toate aceste lucruri (siruri de operatii) nu au fost proiectate de cineva anume ci au aparut intamplator, unul cate unul, fiind selectate dintr-o multime de alte operatii nereusite sau inutile? Stiu, este mult mai tentant (adica mai usor din punct de vedere mental) sa credem ca o fiinta superioara le-a gandit in prealabil si apoi le-a creat, eventula cu ajutorul unor ingeri constiinciosi, insa realitatea este nu doar mai pragmatica, in opinia mea, ci si mai interesanta: reproducerea unei celule a aparut spontan, gratie unei perioade de timp uriase avute la dispozitie si unor foarte mici schimbari acumulate progresiv. Noi suntem fascinati de tehnologia care ne inconjoara si pe buna dreptate inferam ca in spatele unui artefact se afla un proiectant, o fiinta inteligenta (ceasul nu se creeaza singur). Au existat insa timpuri cand pe pamant nu exista niciun fel de tehnologie (unelte). Daca am fi trait atunci, eliberati de fascinatia culturala moderna, am fi inteles mai usor desi aceasta e doar wishful thinking, intrucat in acele timpuri (doar ce ceva mai mult de 2 milioane de ani) mintea lui Homo erectus era, cum sa spun ca sa nu-l jignesc, pretty stupid.

Celulele se reproduc si aceasta este una din proprietatile fundamentale ale vietii. corpurile noastre sunt alcatuite din mii de miliarde de celule, un fel de fabrici Audi A4 functionand aproape impecabil. Insa pentru a avea viata nu este suficienta replicarea (si cartile pot fi fotocopiate dar asta nu le face sa fie vii).

O alta caracteristica a vietii este capacitatea de a mentine sau dezvolta ordinea. Crede cineva ca acesta (metabolismul) este usor lucru? Poate doar cineva care nu intelege principiul nr. 2 al termodinamicii (cel mai detestat principiu din fizic deoarece intentioneaza sa ne omoare pe toti). imagineaza-ti ca ai o multime de monede de 10 bani si le arunci simultan in aer. Ce sanse sunt ca ele sa cada intr-un triunghi, cu acea parte numita „stema” la vedere? Minuscule! (poti incerca de mai multe ori, daca vrei, insa iti trebuie un concediu galactic). De ce se intampla asta? De ce nu cad in ordine? Vezi, tocmai ai inteles legea a doua a termodinamicii: sistemele tind catre starea cea mai probabila. Si care este aceasta? Dezordinea, bineinteles! (inca nu ma crezi? Intra in camera copilului tau si observa cum tind sa fie asezate hainutele, jucariile etc.) Ordine, in exemplul precedent, inseamna 30 de monede aliniate, aratand toate „stema”. Extrem de improbabil! Ne place sau nu, functionam intr-un univers probabilistic si cateva monede amarate ne pot invata asta  (sau un ou pe care vrei sa-l mananci fiert, il pui in farfurie, pe masa, si refuza sa se incalzeasca singur-o alta aplicatie nesuferita a principiului 2, mai ales pentru intelectualii ocupati cu lucruri mai inalte).

Insa oricat am uri termodinamica si nefastul ei principiu nr. 2, amenintator pentru intregul Univers, exista o solutie, cel putin temporara: munca! (presimt ca in acest moment lenesii vor parasi subit blogul, amplificand bounce rate-ul pe luna august). In traducere, „munca” inseamna sa consumi energie pentru a genera ordine (deoarece ordinea nu apare spontan in mod sistematic, spre deosebire de dezordine). Asta au invatat sa faca celulele noastre. Ele muncesc neobosite, tot timpul! (multumesc, multumesc, dragele mele!-nu e o figura retorica, eu, oricine as fi eu, vorbesc cu ele si imi exprim recunostinta)

Iata viata, o combinatie de reproducere (replicare) si ordine mentinuta prin consum de energie (metabolism). E posibil sa nu fii multumit de aceasta definitie si sa simti nevoia de a mai adauga o proprietate: capacitatea de a evolua, adica de a produce noutate complexa. Nu am nimic impotriva insa daca am intrat pe panta asta mai adaug si eu o proprietate, paradoxala: disponibilitatea de a muri. Celulele mor, viata se opreste la un moment dat intr-un organism. Informatia nu moare si nici atomii (doar se dezintegreaza, cativa dintre ei). Viata are un inceput si un sfarsit. Nu ti se pare logic? Viata, cel putin pe Pamant, nu a existat dintotdeauna ci a aparut la un moment dat. Tot asa, o celula din peretele tau intestinal, aparuta acum 12 ore, exact in acest moment moare (atat e programata sa traiasca). E adevarat, o celula „moare” in alt sens decat un organism, adica se divide in doua celule-fiice (mitoza-a nu se confunda cu filosofia mitocanilor) dar asta e o alta poveste, pentru o alta seara.

Si de unde iau celulele energie pentru a mentine procesul de „fabricatie” si a evita prabusirea in haos? (ceea ce oricum se va intampla la un moment dat). Trebuie sa o ia de undeva, deci si ele trebuie sa „manance” pentru a supravietui. Hmm, ce impuls ciudat simt: sa fi activat, fara sa-mi dau seama, o schema cognitiva fundamentala? Ma opresc aici, azi, si plec in cautarea unor carbohidrati. Doar ca nu stiu daca e decizia mea. „Mea”-oare ce inseamna asta?

Sunt intrebat, periodic, de ce scriu. Este ca si cum, imi imaginez, un muzician ar fi intrebat de ce canta (sunt invidios pe acesti oameni deoarece realitatea m-a sarit cand a distribuit inteligenta muzicala). Si imi aduc aminte de un raspuns memorabil al lui Muhammad Ali, fost detinator al Centurii de Aur la categoria grea („grea, greu”, din latinescul „gravitas”, din care a aparut „gravitatie”, vezi si titlul site-ului-mica paranteza revelatoare, sau poate nu, pentru cei care inteleg, eventual de multi ani, dinamica primingului si a stimulilor subliminali): „Iarba creste, pasarile zboara, valurile se lovesc de tarm. Eu bat oameni.” Intocmai! (nu in sensul ca bat oameni, nici nu as indrazni, cu bicepsii mei si, in plus, imi place mai mult sa-i ironizez, in special astfel incat sa nu-si dea seama).

Scriu pentru ca nu am de ales si, intamplator, aceasta non-optiune, inclinatie sau tendinta a sinelui meu actual (despre care am stabilit deja ca e discontinuu, prin urmare ar putea disparea intr-o zi) imi place. Scriam cu mult timp inainte de a „descoperi” Internetul (iulie 2009 si device-ul de la Vodafone). Asa am ajuns sa scriu peste 20 de carti, uneori doua pe an, asupra carora acum nu mai revin, deoarece mi se par depasite (mai putin cea in care am dorit sa apropii principiile fizicii cuantice, usor de inteles, si nu detaliile matematice, care ma depasesc, de practica psihoterapiei si serviciile de dezvoltare personala).

De ce un pictor se asaza in fata sevaletului? De ce un cercetator stiintific merge zilnic in laboratorul lui sau, dupa caz, doarme acolo? (o persoana apropiata imi povestea, recent, despre un roman, neuroscientist, doar ca la „ei”, care nu e departe de comportamentul descris mai sus) De ce un sportiv alearga zilnic, chiar si pe vreme rea? (daca afara sunt peste 30 de grade, ce zici, vremea e „buna” sau „rea”?) De ce, pentru a intra si intr-o zona intunecata (sau deja sunt?) un hot de masini „opereaza” in fiecare zi, fara un scop lucrativ, mai ales ca nu are permis de conducere?

Exista lucruri pe care le facem deoarece sunt in natura noastra. Ele nu sunt menite, in afara unei situatii definite ca atare (negociere sociala a intelesurilor), unei evaluari. Cel indragostit de muzica isi ia chitara si ii mangaie corzile, pentru placerea de a o face. Daca tu stai pe margine sii ii dai note (aplauze, fluieraturi) acesta e un comportament care survine din tine dar nesolicitat de el (sigur, daca s-a inscris la un concurs, judecata de valoare e obligatorie). Si cum ar fi sa-i spui unei plante:”Prietena, nu ai inflorit bine, ai gresit unghiul de crestere cu 17 grade”? (ai depistat cumva un alt stimul subliminal?-don’t bother, maybe it isn’t). Tendintele din natura noastra exista pentru a curge impreuna cu ele („Tao Te Ching”, o carte ce ar merita studiata la facultate) si, cata vreme nu fac rau nimanui (cu exceptia celor bantuiti de fantasme ale controlului sau care nu au inteles notiunea democratica a libertatii de expresie) trebuie lasate in pace (imperativ categoric de tip Kantian). Eu ma uit la oamenii care canta, picteza, danseaza sau gandesc (in contexte, repet, necomerciale, libere de contracte si stampile) cu multa curiozitate si, daca nu-mi plac, merg mai departe (iar daca imi plac enorm si raman, spun asta, nu ma ascund in spatele unor rationalizari infantile, pentru a-mi proteja orgoliul pe care oricum, pentru a duce analiza pana la capat, il neg).

Viata se exprima, indiferent in ce parte privesti.

Este creatoare, dar nu in sensul tehnic sau investit social, ci in sensul de „experiment”. Noi doi suntem experimentele (reusite?) ale Vietii. Cum ar fi fost daca, in cazul tau, cineva ar fi spus „Not good, reset please!”? Ai mai fi fost aici? (sau esti din exact acest motiv?) Cand scriu, ma simt in contact cu nivelul acesta al vietii, atat de recompensator incat aproape imi vad endorfinele plutind in spatiul sinaptic. Daca nu m-ar citi nimeni inca ar fi la fel de interesant (e doar o speculatie, nu am trait asta pana acum). Insa mult mai frumos mi se pare sa scriu avand in minte pe cineva (pe tine?), imaginandu-mi ca mesajul meu nu in totalitate spontan (exista si o prelucrare de tip normativ) trezeste ceva in el (el, omul, ma ucide corectitudinea asta politica): il intriga, il sperie, il incurajeaza, il stimuleaza, il relaxeaza, il provoaca, il farmeca, il enerveaza, ii distruge iluziile (my favourite), adica, intr-un cuvant, il misca (sau nu-l lasa indiferent). In esenta ei, viata este miscare (intemeiata pe replicare, bineinteles). A scrie, daca am ajuns pana aici, pentru mine, inseamna a trai. Se impune, totusi, o precizare: nu este vorba, propriu-zis, de a scrie (existenta hartiei sau a formatului digital sunt incidentale). Este vorba de a vorbi. Scriu, adica vorbesc. Fac parte din „scoala” celor care cred ca gandirea si constiinta sunt intemeiate pe limbaj (o discutie fascinanta, in psihologie, filosofie si stiintele cognitive). Prin urmare, vorbind, gandirea si constiinta mea se dezvolta (si a ta, crede-ma pe cuvant! Ups, am spus „cuvant”?).

A rosti (minunat studiul lui Noica) nu il presupune imediat pe celalalt desi jocul este mult mai frumos cand exista si el (ea). Inainte de comunicarea sociala exista limbajul interior (si uimitoarea experienta subiectiva de a te „auzi”, in sinea ta-de fapt, stai, care „pe tine, te” si care „sine”?-intelegi de ce scriu/vorbesc, am astfel de dileme stravechi). Am ajuns chiar sa cred, impotriva dogmei oficiale, ca inteligenta se poate dezvolta, chiar dincolo de perioadele critice iar unul dintre mecanisme (in niciun caz singurul) este mediat lingvistic (aceasta descoperire se aplica, constat plin de invidie, mai rar in cazul meu, probabil din cauza varstei inaintate). Da, mai sunt si alte mecanisme, dar nu le dezvalui inainte de o vizita la OSIM (desi cred ca  voi trimite doctorandul unei prietene, nu suport prea bine formalitatile)

A scrie, adica a rosti, adica a vorbi cu mine insumi (Whitman?), pentru a fi explicit in totalitate, punandu-mi imaginea sociala in pericol, este ca si cum as sta in fata unei foi albe (nu te-ai fi gandit vreodata, nu-i asa?), dar fara a fi eu (which one of me?). Ai vazut cumva un copil de un an si jumatate sau doi descoperind hartia si creioanele colorate? Ei bine, este ceva asemanator (iata nivelul la care ma aflu, daca mai aveai indoieli!). El trage o linie, la intamplare, si este placut surprins de ceea ce vede. In limbaj de specialitate, este recompensat vizual. Asa ca mai trage o linie, si inca una si tot asa. Mazgaleste, in toate directiile. La fel fac si eu. Scriu, adica mazgalesc in multe directii, cu un pic de ordine, gratie educatiei si prezentei altor oameni.

Comunica ceva, copilasul? Inca nu, doar se exprima si este incantat. Se joaca. La fel face, cred, orice persoana care simte un elan inauntrul ei si ii permite acestei energii necunoscute sa iasa afara, asezandu-se intr-o forma, fie si efemera (vezi dansul). La fel fac si eu, scriind, desi visez sa cant sau sa-mi misc corpul (dar nu chiar asemenea lui Nijinsky). Scriu de dragul de a scrie, adica ma joc. Te rog, fii o persoana inteligenta si nu ma lua prea tare in serios (pentru ca vei suferi inutil). Suntem aici, pe o micuta planeta, intr-un colt fericit al galaxiei. Eu scriu despre oameni, de fapt minti ale lor, lucruri si fenomene care ma surprind, miscandu-ma, mereu, sper, dintr-un loc in altul, purtat de o curiozitate resuscitata, dupa cele „trei zile” scolar-obligatorii. Inteleg asemanarea mea cu micile entitati de dincoace de zidul lui Planck si inevitabila reintoarcere in spuma cuantica. Nu e mare lucru dar e tot ce am, asa ca, in felul meu, ma bucur pentru sansa de a fi. Tu cum sarbatoresti asta?

Sunt in mod constant impresionat (si uimit) de un lucru simplu, pe care il vad aproape in fiecare zi. Acest lucru este urmatorul: oamenii incearca sa faca lucruri imposibile! Si nu reusesc, bineinteles. Astfel ajung sa sufere. Sunt primul care sunt gata sa recunosc demnitatea unui om confruntat cu o suferinta reala. Insa nu la acest gen de suferinta ma refer ci la suferinta inutila. E natural sa suferi incercand sa faci ceva imposibil, sperand ca vei reusi si persistand in ciuda evidentei.

Si cum anume sa distingem lucrurile posibile, pentru care merita sa luptam, de cele imposibile? Iata cum: lucrul imposibil par excellence este incercarea de a transforma impermanenta (trecatorul) in permanenta. Vrei un exemplu, nu-i asa? Uite-l:

Vrei ca X sa te iubeasca si maine! Asa ca incerci sa-i smulgi o promisiune (sau o declaratie in public, la primarie) sau te asiguri (crezi tu) in diferite feluri ca lucrul acesta se va intampla. Inca n-am rostit cuvantul „control”? Nici nu cred ca este nevoie, pluteste peste tot. Si e ceva rau aici, sa vrei sa fii iubit si maine? Departe de mine acest gand. Sa vrei sa fii iubit, maine, poimaine si in toate zilele (si noptile) vietii tale mi se pare ok. Problema este ca nu poti sti. Daca maine vei fi sau nu iubit este o chestiune de sansa. Nu, nu am scris gresit: daca esti un om norocos vei fi iubit, de X si maine. Adica poate vei fi iubit, poate nu! Nu poti controla asta. A fi iubit de X, si maine, este mereu o surpriza.

sunt cateva lucruri, pe lumea aceasta (si nu cred ca mai exista o alta) care nu pot fi schimbate, sau controlate, in mod constient. Nu le poti face sa fie asa cum vrei tu. Ele se intampla dupa un orar personal (al lor), mereu schimbator. Iubirea este unul din aceste lucruri. Imbatranirea este un altul. Si moartea, bineinteles, este al treilea. Nu stii niciodata exact cum vin, cum avanseaza, cum oscileaza sau cum sar exact in fata ta (sau din fata ta). Imi pare bine ca este asa. Ceea ce este cu adevarat important mi se pare mai frumos sa ramana in afara controlului oamenilor. Da, exista un pret, si chiar foarte mare, pentru asta. Suntem condamnati sa traim in incertitudine. E posibil ca, maine, iubirea lui X sa fie mai mica sau chiar sa dispara (dar e la fel de posibil sa reapara peste cateva zile-daca vrei poti inlocui „zile” cu „ani”). E posibil ca, maine, sa mori sau sa descoperi, mirat, ca ai imbatranit (doar ca ai negat asta pana acum). ce poti face pentru a preintampina aceste vesti? Nimic.

Si daca intelegi foarte limpede acest fel de a fi al realitatii, daca intelegi ca tot ce este minunat este curgator asemenea muzicii (cum ar fi sa auzi aceeasi nota toata saptamana?) si, in plus, semeni un pic si cu mine, ei bine in acest caz te poti relaxa! De ce sa te agati de permanenta si certitudini daca acestea sunt imposibile? Nu e nevoie de o mare inteligenta (aceea care te recomanda pentru un premiu Nobel) ci de o intelegere profunda a unei idei spre care realitatea ne cheama in fiecare zi. Totul este trecator! Pe cine incerci sa pacalesti crezand altceva? Traim intr-un univers dinamic, aflat mereu in schimbare, ca urmare a fenomenalei energii de la baza lui (oceanul cuantic). Energia este oarba (pentru cei certati cu fizica de clasa a sasea). Tiparele in care particulele sunt prinse, pentru un timp, sunt ele insele in stare de flux (doar ca e nevoie de mai mult timp pentru a sesiza asta-chiar si muntii se ridica sau descresc in inaltime).

De ce anume sa ne agatam? Nu exista asa ceva. Lucrul de care incerci sa te agati este el insusi in cadere (e un fel de a spune, totul fiind relativ, in spatiu, caderea este, din alta perspectiva, urcare). Disperarea si controlul pe care il solicita sunt, in opinia mea, solutii nefericite. Nu putem opri miscarea realitatii, ritmul ei etern, nesfarsita ei vibratie intre da si nu. Insa o putem intelege si putem coopera cu ea. Lucrurile care au inceput deja sa plece le putem slabi din stransoarea nostra. Pe oamenii care nu ne mai iubesc ii putem lasa sa fie ceea ce sunt, fara a-i culpabiliza nevrotic. Iar celor care vin sa ne iubeasca, luandu-ne prin surprindere, le putem da o sansa. In fond, Viata, in jocul ei fara sens ultim, asaza din nou piesele. Ce rost are sa te impotrivesti? Mai bine priveste atent si savureaza clipa, daca e ceva de savurat in ea. Sau inghite in sec si ai rabdare. Maine Viata muta din nou.

In 1957, un tanar pe nume Leon Festinger a publicat o carte in care facea cunoscuta o teorie despre care cred, la vremea aceea, ca nu si-a imaginat fabulosul destin ce o astepta. Adevarul insa a fost ca, in anii ’60, cele mai importante jurnale de psihologie sociala i-au dedicat numeroase articole (in care erau testate una sau alta din predictiile teoriei lui Festinger). O teorie concurenta, in epoca, ii apartinea lui Heider (teoria balantei). Ambele se raportau la oameni ca la procesori activi de informatie, spre deosebire de behavioristi, inclinati sa creada ca oamenii reactioneaza automat, stimulati de recompense sau pedepse, asemenea sobolanilor (si, intr-adevar, este asa, dar nu tot timpul). Ulterior, celor doua teorii ale consistentei cognitive li s-a adaugat teoria autopercetiei, elaborata de Bem (studentii din anul 3 de la facultatile de psihologie ar trebui sa cunoasca deja aceste 3 teorii si sa le poata testa in viata de zi cu zi-aproape ca-mi vine sa spun si „aplica”, dar asta ar fi deja manipulare, nu?)

Sa o luam usor cu Festinger. Hai sa presupunem ca te-ai alaturat unui grup de copii (esti si tu copil) agresivi cu un altul, care nu face parte din grup, insa fara ca acela sa le fi facut, sau zis, ceva. He’s just minding his own business (ca sa zic asa).  Dar copiii sunt, uneori, sadici. Ei vor sa provoace raul unuia pe care il simt mai slab (incapabil de reactie). Este imposibil sa nu fi asistat la un astfel de episod, poate chiar sa fi facut parte din una din tabere (imi amintesc de un client care, desi trecusera 20 de ani, continua sa aiba resentimente la adresa celor care il persecutasera, fara motiv, in scoala primara). In exemplul meu, tu, in adancul tau, nu ai nimic cu acel copil si chiar iti pare rau atunci cand il imbrancesti sau ii adresezi cuvinte jignitoare, razand impreuna cu colegii tai de jena sau neputinta lui (unde sunt adultii responsabili, cand lucrul acesta se petrece la gradinita sau in curtea scolii este o alta poveste).

Episodul se incheie si pleci spre casa (sau ramai singur, cu gandurile si sentimentele tale). Ceva nu e in regula, corect? Nu te simti bine. Ceva este tensionat inauntrul tau, este evident (la copii, deoarece un adult disociat ar putea sa nu mai simta propriul disconfort psihologic, intr-un caz similar). Festinger a dat un nume frumos acestei stari launtrice de tensiune psihologica si a prezis ce vor face oamenii.

Se numeste „disonanta cognitiva” iar oamenii, instinctiv, incearca sa o reduca.

Iata si cum, in exemplul de mai sus: la intrebarea „cum am putut sa ma comport asa, in fond nu-mi facuse nimic, si nici prietenilor mei, statea acolo fara sa supere pe nimeni, ce m-a apucat, nu sunt in toate mintile?”, generatoare de emotii neplacute (deoarece loveste in imaginea pozitiva de sine), cauti un raspuns apt sa reduca disonanta. Ce zici de urmatoarele?

„E un nenorocit de tigan (evreu, ungur) si-si merita soarta”

„Cu cine sa fiu dragut, cu tocilarul asta? Din cauza lui suferim noi la scoala, ne-am saturat sa ni-l dea mereu exemplu”

„Cu fata aia de bou cere singur niste pumni”

„Daca ar fi fost in locul meu sunt sigur ca ar fi facut la fel. Ghinion!”

„Sigur a facut el ceva, alta data, prietenii mei abia acum l-au prins. E normal sa fie pedepsit”

„Daca-i lasam in pace pe astia de teapa lui se inmultesc, prin putere si cine stie ce tampenii incep sa faca. Mai bine intervenim acum, cat mai e timp.”

Si ai putea si tu sa-ti mai imaginezi alte raspunsuri, nu-i asa? Totul pare familiar, sau cunoscut, deoarece se intampla tot timpul (psihologia mi se pare extrem de interesanta, printre altele, deoarece poate fi studiata oriunde exista doi oameni). Copilul de mai sus, un adult intr-un alt caz, sunt prizonierii unui mecanism inconstient al mintii, un mecanism responsabil de autojustificare.

Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Este obligat de propria lui minte sa schimbe ceva iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii imaginii de sine, oricare ar fi asta (subliniere neintamplatoare, oamenii apara inconstient si imagini negative despre ei insisi-voi reveni in alt articol). Suntem rigid identificati cu credintele noastre despre noi insine si, fara o munca sustinuta de autoconstientizare, le aparam orbeste (si amuzant, pentru un observator detasat). Sigur ca, in exemplul de mai sus, disonanta putea fi redusa recunoscand comportamentul inacceptabil si ceea ce a stat in spatele lui (propria agresivitate reprimata si/sau nevoia de a apartine de grup). Nu ma pot astepta ca un copil sa reuseasca asta de unul singur. Si stii ceva? Nici un adult, lipsit de forta interioara (cu un Eu slab), nu reuseste. Din acest punct de vedere, cunoasterea teoriei disonantei cognitive, in relatie cu oameni care se comporta irational, ne poate oferi premisele pentru a-i intelege („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”, spune frumos Iisus din Nazareth).

Si chiar asa este. Cu cat disonanta este mai puternica, cu atat oamenii sunt convinsi de propriile lor justificari. Ar putea fi amuzant, ziceam, sa privesti din exterior aceasta orbire (trioul Othello-Iago-Desdemona iti spune ceva?), daca nu ai fi expus si tu aceluiasi pericol, imediat sau pe termen lung (stii pe cineva care a justificat un razboi fluturand informatia niciodata confirmata a prezentei unor arme periculoase in Irak?). Mi se pare uimitor (si inspaimantator, in acelasi timp) pana unde se poate ajunge cu asigurarile cognitive pe care ni le oferim, cu inventarea de scuze pentru actiuni imorale sau pur si simplu salbatice, cu rationalizarile, pe scurt, cu incercarile inconstiente de reducere a disonantei cognitive. Eu, unul, am exemple in fiecare zi (inclusiv furnizate de mintea mea, al carei observator pasionat sunt).

Cred, de aceea, ca merita sa fim expusi, chiar un pic dureros (nu face bine la orgoliu), la acest tip de cunoastere daca vrem sa evoluam (ceea ce presupune sa invatam din greseli, prin urmare sa le recunoastem) si sa-i protejam pe cei din jur de agresivitatea cu care natura ne-a dotat din belsug, pe toti (si pe care, din fericire, o putem intelege si sublima, doar ca e nevoie de efort). In viziunea mea, asta inseamna a actiona pentru a trai intr-o lume mai buna. In acest caz particular, caruia simt ca merita sa-i acord mai mult spatiu, cu exemple cotidiene, actiunile la care ma gandesc sunt cele de examinare onesta, pe cat posibil impartiala si, dezirabil, asistate de cineva nebiasat, la randul lui, si de recunoastere cinstita a variabilei interne care te-a impins spre un comportament care iti da o stare neplacuta, daca te gandesti putin la el.

Sunt de acord ca e nevoie de o forma oarecare de putere interioara (puterea de a te vedea intr-o lumina mai putin pozitiva, dar mai reala) dar mai cred ca ea poate fi obtinuta, treptat, cu sprijinul unor adulti capabile de caldura (si inzestrati cu umor, imi vine sa adaug). Vezi insa o alta cale? In fiecare zi suntem prinsi, poate de mai multe ori, intre doua cognitii psihologic inconsistente (idei care se bat cap in cap) iar mintea incepe automat sa lucreze, deoarece nu se poate trai mult timp intr-o stare de tensiune launtrica (un fel de homeostazie, dar nu la nivel biologic-sau doar la nivel biologic, daca acceptam ca mintea si creierul sunt unul si acelasi lucru). Ce crezi, tu esti condus de credinta ca un altul greseste pentru a-ti justifica agresivitatea, intoleranta sau acuzatiile, de fapt, nefondate? (puternic infirmate de realitate) Crezi ca iti distorsionezi, fara sa-ti dai seama, propriile perceptii, pentru a nu avea de suportat presiunea propriei culpabilitati? Crezi ca pleci de la premise gresite pentru a ajunge la concluzia pe care ai stabilit-o de la bun inceput ca fiind adevarata? Eviti sistematic confruntarea cu persoane care cred altceva si sunt capabile sa aduca dovezi convingatoare?

M-as mira sa raspunzi „nu” (si m-as feri de tine, pentru ca esti un pericol pentru ceilalti). Pentru ca suntem oamenii, toti suntem expusi, in diferite grade, disonantei cognitive pe care Festinger, intr-un moment de geniu, nu a inventat-o ci a descoperit-o. Cei care pierd contactul cu realitatea si sunt tot mai inclinati sa nege evidentele se apropie, intr-adevar, de patologie. Insa nu e nevoie sa se ajunga pana aici (intoarcerea e mult mai grea, desi nu imposibila). Putem invata cum functioneaza mintile noastre si putem intra in dialog cu oameni mai putin identificati cu tema care ne preocupa. Fiind mai putin implicati si, desigur, capabili de gandire rationala, ne pot ajuta sa iesim din capcana in care am cazut singuri. Facem greseli? Da, in fiecare zi. E natural, fiind oameni. Dar de ce sa persistam in ele? De aici incepe maturitatea. Copiii sunt rugati sa mearga la raionul de jucarii.

Construit de Sorin