Sunt in mod constant impresionat (si uimit) de un lucru simplu, pe care il vad aproape in fiecare zi. Acest lucru este urmatorul: oamenii incearca sa faca lucruri imposibile! Si nu reusesc, bineinteles. Astfel ajung sa sufere. Sunt primul care sunt gata sa recunosc demnitatea unui om confruntat cu o suferinta reala. Insa nu la acest gen de suferinta ma refer ci la suferinta inutila. E natural sa suferi incercand sa faci ceva imposibil, sperand ca vei reusi si persistand in ciuda evidentei.
Si cum anume sa distingem lucrurile posibile, pentru care merita sa luptam, de cele imposibile? Iata cum: lucrul imposibil par excellence este incercarea de a transforma impermanenta (trecatorul) in permanenta. Vrei un exemplu, nu-i asa? Uite-l:
Vrei ca X sa te iubeasca si maine! Asa ca incerci sa-i smulgi o promisiune (sau o declaratie in public, la primarie) sau te asiguri (crezi tu) in diferite feluri ca lucrul acesta se va intampla. Inca n-am rostit cuvantul „control”? Nici nu cred ca este nevoie, pluteste peste tot. Si e ceva rau aici, sa vrei sa fii iubit si maine? Departe de mine acest gand. Sa vrei sa fii iubit, maine, poimaine si in toate zilele (si noptile) vietii tale mi se pare ok. Problema este ca nu poti sti. Daca maine vei fi sau nu iubit este o chestiune de sansa. Nu, nu am scris gresit: daca esti un om norocos vei fi iubit, de X si maine. Adica poate vei fi iubit, poate nu! Nu poti controla asta. A fi iubit de X, si maine, este mereu o surpriza.
sunt cateva lucruri, pe lumea aceasta (si nu cred ca mai exista o alta) care nu pot fi schimbate, sau controlate, in mod constient. Nu le poti face sa fie asa cum vrei tu. Ele se intampla dupa un orar personal (al lor), mereu schimbator. Iubirea este unul din aceste lucruri. Imbatranirea este un altul. Si moartea, bineinteles, este al treilea. Nu stii niciodata exact cum vin, cum avanseaza, cum oscileaza sau cum sar exact in fata ta (sau din fata ta). Imi pare bine ca este asa. Ceea ce este cu adevarat important mi se pare mai frumos sa ramana in afara controlului oamenilor. Da, exista un pret, si chiar foarte mare, pentru asta. Suntem condamnati sa traim in incertitudine. E posibil ca, maine, iubirea lui X sa fie mai mica sau chiar sa dispara (dar e la fel de posibil sa reapara peste cateva zile-daca vrei poti inlocui „zile” cu „ani”). E posibil ca, maine, sa mori sau sa descoperi, mirat, ca ai imbatranit (doar ca ai negat asta pana acum). ce poti face pentru a preintampina aceste vesti? Nimic.
Si daca intelegi foarte limpede acest fel de a fi al realitatii, daca intelegi ca tot ce este minunat este curgator asemenea muzicii (cum ar fi sa auzi aceeasi nota toata saptamana?) si, in plus, semeni un pic si cu mine, ei bine in acest caz te poti relaxa! De ce sa te agati de permanenta si certitudini daca acestea sunt imposibile? Nu e nevoie de o mare inteligenta (aceea care te recomanda pentru un premiu Nobel) ci de o intelegere profunda a unei idei spre care realitatea ne cheama in fiecare zi. Totul este trecator! Pe cine incerci sa pacalesti crezand altceva? Traim intr-un univers dinamic, aflat mereu in schimbare, ca urmare a fenomenalei energii de la baza lui (oceanul cuantic). Energia este oarba (pentru cei certati cu fizica de clasa a sasea). Tiparele in care particulele sunt prinse, pentru un timp, sunt ele insele in stare de flux (doar ca e nevoie de mai mult timp pentru a sesiza asta-chiar si muntii se ridica sau descresc in inaltime).
De ce anume sa ne agatam? Nu exista asa ceva. Lucrul de care incerci sa te agati este el insusi in cadere (e un fel de a spune, totul fiind relativ, in spatiu, caderea este, din alta perspectiva, urcare). Disperarea si controlul pe care il solicita sunt, in opinia mea, solutii nefericite. Nu putem opri miscarea realitatii, ritmul ei etern, nesfarsita ei vibratie intre da si nu. Insa o putem intelege si putem coopera cu ea. Lucrurile care au inceput deja sa plece le putem slabi din stransoarea nostra. Pe oamenii care nu ne mai iubesc ii putem lasa sa fie ceea ce sunt, fara a-i culpabiliza nevrotic. Iar celor care vin sa ne iubeasca, luandu-ne prin surprindere, le putem da o sansa. In fond, Viata, in jocul ei fara sens ultim, asaza din nou piesele. Ce rost are sa te impotrivesti? Mai bine priveste atent si savureaza clipa, daca e ceva de savurat in ea. Sau inghite in sec si ai rabdare. Maine Viata muta din nou.