Arhive pentru august 23rd, 2011

Ma uit, cu un ochi critic, peste un capitol dintr-o carte, scrisa in urma cu 7 ani si ma intreb ce anume ar merita sa fie modificat. Nu gasesc mare lucru in cele 70 de pagini (format A5) dedicate atasamentului, poate doar cateva mici precizari. Sunt mirat. Cum de nu-mi vine sa schimb nimic? Nu cumva pentru ca sunt atasat de acele idei? Pe de alta parte, cat de intelept ar fi ca cineva, doar de dragul non-atasamentului, sa renunte la conceptul de ‚gravitatie” si sa coboare direct de la etajul 10, ca un om cu adevarat liber? (si un pic idiot) Cred ca motivul pentru care nu le schimb este ca le gasesc corecte in continuare.

Am definit acolo atasamentul drept o reactie mentala trecatoare, intensificata prin repetitie. Nu vad de ce ar obiecta cineva. Mai intai ai o senzatie pe care o evaluezi spontan ca „placuta” si apoi iti doresti sa o ai din nou (sa consultam un consumator de ciocolata sau o consumatoare de bere-off, sau am incurcat atributele substantivale in acuzativ?). Nu e normal asa? Viata este orientata catre starea de „bine” iar o senzatie de placere este „buna” (creierele noastre stiu asta si ne recompenseaza, eliberand dopamina, un neurotransmitator care ghici ce face, ne amina, pardon, ne anima, adica ne impinge sa raspundem dorintei-si cand te gandesti ca are doar 22 de atomi, fiind necesar sa o maresti de 10 milioane de ori pentru a-i sesiza forma:de mormoloc, nu ma pot stapani sa comentez, mormolocul dorintei sau sistemul dopaminergic, academic vorbind)

Nimic in neregula pana aici, viata prospera atunci cand ii este bine. De ce, cu toate acestea, placerea ne baga in bucluc? Viata este perversa si sadica sau ceva a luat-o razna in noi? Prefer varianta numarul doi, am un respect aproape religios pentru viata si mecanismele ei de autoreglare. Si atunci, care este cauza atasamentului? Cred ca la baza atasamentului (nu ma refer acum la aspectul fiziologic) sta o idee gresita despre realitate, anume ca nu poti fi fericit („sa-ti fie bine”) fara acel ceva, ii voi spune X, in a carui prezenta ai experimentat placerea. Avand aceasta convingere eronata in minte, te comporti ca atare: te agati de X si iti este foarte teama sa nu-l pierzi (atentie, analiza mea nu este orientata spre copii ci spre adulti, la copii atasamentul e necesar si foarte potrivit daca este „securizant”-vezi Bowlby si Ainsworth).

Cum ai ajuns la o idee atat de indepartata de realitate? Oh, nu as intra in aceasta discutie, modalitatile sunt variate (legiune?). Tu acum crezi ca nu poti fi fericit fara X (o persoana, un obiect) si te protejezi, poate fara sa stii, de situatia ingrozitoare in care l-ai putea pierde. Altfel spus, nu exista atasament fara frica (de cand mi-am cumparat bicicleta am o grija in plus, mi-a teama ca ar putea sa dispara cand o las nesupravegheata-si da, am incuietoare, dar am si unele cunostinte despre lumea interlopa si inteligenta ei kinestezica). Acolo unde exista atasament, in opinia mea, judecand psihologic, bucuria nu poate fi deplina, dintr-un motiv simplu: placerea si anxietatea sunt amestecate. Senzatiile placute, in atasament, vin la pachet cu nelinistea sau teama propriu zisa, asa cum apa pe piele vine la pachet cu senzatia de ud (desi exista si apa de sub piele, nu, nu, sunt scarbos). Poate este un pret necesar (la absenta plenitudinii ma refer acum) iar noi, ca persoane mature (sau in devenire) ar fi cazul sa-l platim fara a stramba din nas?

Ei bine, cred ca este un pas inainte dar asta nu ma impiedica sa-mi imaginez si un alt mod de a fi (nonatasament sau detasare, ii spuneam acum 7 ani, dar aceste cuvinte au o anumita ambiguitate imposibil de evitat-detasarea ne trimite imediat la indiferenta si „miserupism”). Cred sincer ca putem trai si altfel, daca reusim sa scapam de ideea gresita, altfel spus daca realizam o unificare mai buna (si nu fuziune!) cu realitatea. Sa fiu mai concret, poate?

De pilda ascult o formatie despre care nu stiam nimic (Pink Martini) prin bunavointa unei persoane pricepute sa faca daruri si imi place mult, de la prima auditie, un cantecel („Splendor in the grass”). Asa ca il ascult din nou si din nou (spre disperarea vecinilor, probabil). De fapt nu-mi place tot la fel de mult ci exista un pasaj in care viorile intervin in forta iar creierul meu innebuneste temporar, eliberand un fluviu de enorfine. Hey, what’s happening here? (imi spun in gand, in alta limba, pentru a ma repozitiona) Realizez cum se naste atasamentul, sub ochii mei (de fapt, la urechile mele-evident, pentru a putea scrie acest articol am pus din nou cd-ul, isn’t it smart?)

Ideea gresita: am echivalat placerea (satisfactia estetica, in cuida absentei urechii muzicale, oh, tu, Joshua Bell, cat te invidiez!) cu fericirea. Nu e nevoie sa ascult, again and again,piesa respectiva. Exista mii de alte piese! In acelasi fel, nu e necesar sa ma fixez pe o persoana pentru a ma simti bine, exista mii de alte persoane alaturi de care imi pot explora credintele si sentimentele, in preajma carora pot deveni constient de afinitati sau care ma pot stimula si atrage (and wonderfully making me mad, which is part of the game) Asa cum nu trebuie sa port player-ul cu mine (nici nu fac asta, si nici nu-mi cumpar iPod sau iPhone, simpatizand totusi cu Apple, din motive cunoscute doar de inconstientul meu vegetarian), nu trebuie sa port nici persoana X cu mine, pentru a fi, din cand in cand, fericit (ah, daca vine ea, facandu-i placere si nesimtindu-se obligata, excelent, vive la liberte, fraternite et whatever!)

Oare sunt explicit? O persoana cu un IQ minuscul ar putea inteleg ca indemn la abandon si libertinism (oare de ce inteligenta nu se distribuie mai echitabil?). Daca exista un singur fel de abandon pe care il am in vedere atunci acesta vizeaza clipa care tocmai a trecut! Si, daca exista o libertate pe care o pretuiesc, este libertatea de a fi pe deplin aici si acum. Atasamentele noastre stau in calea acestei experiente plenare, asemanatoare cu ingestia unor droguri „curate”, nu pentru ca ar fi ilegala ci pentru ca activeaza aceeasi receptori opioizi din creier, insa fara a da dependenta.

Pentru a asculta urmatoarea melodie a Vietii e nevoie sa nu te mai agati de cea care o precede. E necesar sa-i faci loc in constiinta ta si cum ar putea fi lucrul acesta posibil fara „un spatiu gol”, in sensul de liber, in constiinta ta?

A nu te mai agata si a da drumul, iata secretul.

Daca nu-i dau drumul lui X (cantecelul), daca il port cu mine peste tot (doar in capul meu, e suficient!), daca il tot rulez, in afara de faptul ca, de la un moment dat, voi incepe sa-l urasc (garantat!), nici nu ma pot bucura de alte cantece create de Viata, in infinita ei fertilitate „muzicala”. Si crezi ca ma refer doar la senzatii placute ca obiect al atasamentului? Nicidecum, nu cunosti pe nimeni care sa poarte o furie veche (zile, luni, ani) cu el sau cu ea? O tristete, o dezamagire, o umilinta, o sperietura, oare creierele noastre refuza sa le inregistreze in crcuitele memoriei de lunga durata si sa le reia cu largul concurs al centrilor subcorticali? Si acestea tot atasamente sunt. Intr-un mod mai vizibil, si ele, sau mai ales ele, distrug bucuria de a trai clipa.

Iar clipa este mereu noua. Aceasta, si aceasta, si aceasta! (scurt exercitiu: care e durata unei clipe?). Filosofia pe care o promovez, nici nu mai stiu de cand, in esenta, este centrata pe experienta responsabila a prezentului, o experienta nesfarsita de interesanta si de complexa, multiplu polarizabila, mereu altfel dar avand o caracteristica, abstracta, neschimbatoare: prospetimea! O tristete din prezent, pentru cine stie ce spun, este cu totul altfel decat o tristete din trecuta, reluata in prezent (pe aceeasi retea neurala). Excitatia de acum nu are nicio legatura cu excitatia de ieri, chiar daca e vorba de aceeasi persoana bogata in feromoni. Cea ce este acum (ca experienta interioara) nu a mai fost niciodata. Insa ceea ce a fost va mai fi si, ma tem, acesta e felul in care traiesc cei mai multi oameni. Cand spune sa intoarcem si celalalt obraz, Iisus, pe care imi place sa-l interpretez, si pe care nu-l banuiesc de stupiditate sau mindset mioritic, cred ca vrea sa ne spuna sa dam drumul clipei care a trecut si sa ne intoarcem constiinta („obrazul”) spre momentul prezent, singurul disponibil aici si acum.

Nu, eu nu traiesc asa, sunt doar un predicator entuziast al acestor idei cu mici momente de (auto)realizare, suficiente pentru a-mi dori sa le impartasesc, tot asa cum un copil care a gasit ceva care il incanta spune „Vino repede sa-ti arat ceva, hai, vino, vino, acuuuum!” Imi place insa sa inteleg ce mi se intampla, mai ales fara voia mea, si astfel am dat peste cateva idei care au rasarit, am descoperit, si in mintile altora, indiferent de timpul in care au trait. Poate si tu ai inteles direct (nu doar intelectual) ca Viata exista mereu, concreta, reala, adevarata, doar in prezent, ca se regenereaza de la o clipa la alta (vezi discontinuitatea cuantica) si ca cel mai bun lucru pe care il putem face este acela de a curge impreuna cu Ea, evident, intr-o directie necunoscuta. Hmm, poate nu chiar necunoscuta, avem in vedere ca vom muri, toti (brrr!). Well, aren’t we dying right now, in this very moment? Imi place sa le spun celor apropiati, uneori, cand ne despartim, enjoy life! Dar in sinea mea, in acelasi timp, le spun si nice being some very dead people? Intr-o zi, cand moartea nu va mai avea o reputatie asa de proasta (fac si eu unele eforturi in directia asta), voi rosti cuvintele cu voce tare, pentru a sarbatori unitatea vietii si a mortii, despre care acum stiu ca sunt unul si acelasi lucru.

 

Cu mult timp in urma am asistat o clienta care primise in dar, de la prietenul ei, un BMW (da, ai citit bine, unii barbati fac astfel de cadouri). Insa ea nu era mare amatoare de masini asa ca nu prea il folosea (spre disperarea partenerului, bineinteles, care astfel se simtea respins). Nimeni nu este obligat sa foloseasca un cadou (cu un cadou faci ce vrei, din clipa in care l-ai primit iti apatine si il utilizezi dupa bunul plac). Asa ca clienta mea nu se simtea deloc vinovata (avea alte probleme).

Am inceput cu acest exemplu deoarece vreau sa te intreb: tu ce crezi, ce drept avea barbatul respectiv sa o forteze (sau sa o culpabilizeze) sa circule cu masina daruita de el? (foarte scumpa, normal, mai ales pe acele timpuri). Sau, daca tu i-ai darui unui prieten o pereche de papauci de casa (nici o insinuare!), ce anume ti-ar permite sa il obligi sa ii foloseasca? Nimic, sper ca suntem de acord! Un dar este oferit pentru ca primitorul sa il utilizeze in deplina libertate (e absurd sa primeasca ceva pe care sa se simta obligat sa-l foloseasca). Nu te grabi, totusi! Am un exemplu care te va face sa reflectezi mai profund:

Sa ne imaginam ca exista ceva numit „liber arbitru” (sau libertate de alegere) si acest ceva este oferit de Dumnezeu omului. Repet: omului ii este daruit liberul arbitru. Ce frumos, nu-i asa? Ce generos este Dumnezeu! (eu nu cred in acest mit dar mi se pare stimulativ intelectual sa-i analizam putin bazele psihologice). Omul, fiind acum liber sa aleaga, este responsabil pentru faptele lui. Dumnezeu a uitat sa-i specifice asta? „Uite, iti ofer liberul arbitru si, la pachet, responsabilitatea asociata!” Nimeni nu are dubii, sper, ca responsabilitatea nu e chiar un lucru simplu sau usor (se poate lasa, in termenii mitului, cu o con-damnare eterna) Ok, daca primea doar liberul arbitru, fara necesitatea de a-si asuma consecintele alegerilor, oferta era din nou atinsa de nonsens. Libertatea si responsabilitatea sunt unite, pare deja un truism. Dar eu nu asta analizez, ci altceva.

Dumnezeu ii ofera omului liberul arbitru (cadou!) si apoi omul este fortat sa-l foloseasca. Sper ca nu sunt obscur. Omul este obligat sa foloseasca libertatea de a alege (simti cumva un scurtcircuit pe cortexul prefrontal?). Sa nu te aud cu replica de gradinita „Daca nu vrea poate sa nu aleaga” deoarece „a nu alege” este o forma de a alege (nu votez prin urmare aleg sa nu merg la vot). Din clipa in care a primit darul omul, vrea-nu vrea, trebuie sa aleaga (adica sa foloseasca BMW-ul). Iar pentru alegerile lui va fi rasplatit sau va plati (sejurul in locatii fierbinti). Insa nici macar asta nu vreau sa analizez (doar subliniez)

Ma intereseaza altceva: atunci cand Dumnezeu i-a oferit omului liberul arbitru, l-a intrebat si pe el? Omul a avut de ales? Ia-ti timp pentru a raspunde. Intrebarea e vicleana. Si daca vrei sa-ti impatasesc un secret, eu cred ca Dumnezeu inca mai mediteaza la ea. Deoarece, sper ca se intreaba, cum ar putea pedepsi pe cineva care trebuie sa respecte un contract (responsabilitatea alegerilor) care nu a fost intrebat daca e sau nu de acord cu el? Iti reamintesc, omul nu putea spune ca e de acord sau nu deoarece inca nu avea liber arbitru. Abia urma sa-l primeasca. Cumplite problemele astea de gandire, nu crezi? Presimt ca mi se trage de la analiza matematica din facultate, ne-aleasa de mine. Sau am ales-o? (off, m-am incurcat de tot!)

Am observat, de-a lungul anilor, ca studentii tind sa trateze intr-un mod mai superficial capitolele din cursul de „Psihologie Generala” consacrate proceselor senzoriale si perceptiei. Sunt ingrijorat din acest motiv (adevarata psihologie, mi se spune, incepe cu personalitatea). Eu gasesc informatiile din cele 2 capitole deosebit de interesante (de fapt toate capitolele mi se par captivante-spun adevarul, nu vreau sa fac reclama acestui curs pe care, oricum, nu-l tin eu)

Si pentru ca nu doar devorez/preiau/asimilez ci si ofer, iata ce m-am gandit sa impartasesc, azi, cu tine (si provine din intelegerea mai mult decat psihologica a senzatiilor). Am inteles, de exemplu, ca iarba nu este verde! Am inteles gresit, nu-i asa? (pedeapsa pentru ca invat singur si ma gandesc cu mintea mea la ceea ce aflu). Cum sa nu fie verde, oricine poate vedea ca este asa! Ei bine, nu sunt de acord. Probabil sunt fanatic (doar oamenii de acest tip nu cedeaza in fata evidentei). Este posibil, totusi, ca fanatici sa fie cei care sustin contrariul? (adica sa fie identificati in mod rigid cu o credinta gresita) Simt ca imi pierd orice urma de credibilitate. Iarba este verde, nu incape indoiala! Ba nu este si-ti voi demonstra asta  imediat:

„Verde” este o experienta subiectiva construita de creier. Adica nu este o culoare? Ba da, este o culoare in sensul de senzatie de culoare. „Verde” nu este ceva obiectiv, aflat „undeva acolo”, de exemplu pe un fir de iarba (sau pe mai multe). Culoarea verde exista doar in capul tau (la propriu!). Obiectul (iarba) pe care il numesti verde nu are culoare. Este doar un obiect iluminat de o sursa de lumina (soarele sau un bec), capabil sa reflecte o anumita lungime de unda (sau frecventa, pentru cine stie formula) a luminii primite. Aceasta unda (probabil de 530 nanometri) intra in ochi, formeaza o imagine pe retina (rasturnata, atentie!), imaginea este transformata in impuls electric (proces numit „transductie”) iar semnalul electric incepe sa alerge pe autostrada compusa din axoni si dendrite pana ajunge la cortexul vizual (in lobul occipital, adica in partea posterioara a creierului), unde va fi transformat intr-o experienta senzoriala, in urma unei analize cu adevarat serioase (in niciun caz asemanatoare cu analiza situatiei economice ce a permis unora sa prezica iesirea Romaniei din recesiune in primul trimestru din 2010)

Deoarece creierul meu si creierul tau construiesc culoarea in acelasi fel  noi vedem acelasi lucru, anume „verde” si putem numi asta „o senzatie obiectiva”, in sensul de „impartasita”. Repet, insa, verde-le nu este o proprietate obiectiva a obiectului numit „iarba”.” Verde” este un element al hartii noastre, al modelului nostru de realitate. Un extraterestru cu alt tip de celule cu conuri va „vedea” altceva. Papagalul tau (inca nu i-ai dat drumul din colivie?) „vede” si el altceva (dar nu ne poate spune fiind, vai, lipsit de inteligenta verbala). Noi doi vedem verde deoarece creierele noastre sunt foarte asemanatoare (in linii mari, vreau sa spun, daca acest articol este citit de pictorii pe care ii cunosc, sub nicio forma nu as putea rivaliza cu ei-inca ma mai lupt cu diferenta dintre verde-citric si wasabi, de fapt ma recunosc, public, invins!)

Vezi, iarba nu este verde (si nici albastra sau gri). Exista ceva, intr-adevar, „acolo”: o multime de atomi cu milioane de electroni jucausi (dinamici, vreau sa spun). Cum sunt acesti electroni? Absolut identici! Si ce formeaza ei sau, mai exact, dansul lor nebunesc? Ceva ce, pentru noi, pare a fi un fir de iarba verde (sublinierea nu este intamplatoare!). insa noi nu stim, de fapt, ce este acolo. Tot ceea ce cunoastem sunt descrierile din capetele noastre, foarte asemanatoare (cu exceptiile de tip wanabi) intre ele. Korzybski a spus foarte frumos: harta nu este teritoriul! (si voi reveni, probabil intr-o serie de articole, la acest adevar uluitor de profund). „Verde” este ceva ce face parte din harta, nu din teritoriu. Teritoriul este un mister. Nimeni nu stie cum e sa fii fir de iarba si daca stie nu poate spune! (nu pentru ca nu vrea ci pentru ca nu poate). Realitatea poate fi experimentata ca un eveniment spatiotemporal, aici si acum, insa orice ai spune despre ea (de pilda ca este „verde”) nu este ea (ci doar o descriere a ei) „Cine spune nu stie”, medita linistit Lao-Tsu acum mai bine de 2 milenii.

Rezulta de aici ca nu exista un univers obiectiv? (pozitia solipsista) Nicidecum! Universul este real, este si aici (creierele noastre) si acolo (firele de iarba). Dar nu il putem cunoaste asa cum este. El este asa cum este si asta e tot. Modelele noastre despre el ne permit sa ne adaptam mai bine (au acuratete) sau mai rau (sunt gresite), ramanand, vesnic, modele. Ele exista in creierele noastre iar creierele exista in capetele noastre (creierele nici macar nu au un contact direct cu realitatea).

Unele modele afirma despre Univers ca este o fiinta creatoare, inzestrata cu o inteligenta infinita, interesata de viata oamenilor, eventual intervenind activ in ea (te-ai rugat vreodata pentru o nota buna la un examen? Aha, cu cine ai „vorbit”?). Am crezut si eu asta, mai tanar fiind. Astazi operez cu un model nou din care deriva o uimire permanenta. In fiecare zi deschid ochii si am sentimentul ca abia m-am nascut, ca nu stiu aproape nimic si trebuie sa o iau de la capat cu intelegerea. Oamenii care pretind ca au inteles esentialul, atunci cand nu ma amuza prin sublima inconstienta sau nu ma sperie prin nu la fel de sublima aroganta, se inscriu si ei in tabloul uimitor al realitatii.

Le sunt recunoscator, ca sa inchid cercul, celor care au studiat procesele senzorial-perceptive. Fara acesti oameni harta mea ar fi mult mai saraca. Un manual de psihologie generala merita citit de la un capat la altul (da, sunt de acord, depinde cine l-a scris!). Vei afla ca iarba nu este verde iar cerul nu este albastru (si ca un parfum de 200 de euro nu are nicio valoare fara cortexul olfactiv, situat in interiorul lobilor temporali). In combinatie cu o minima predispozitie filosofica (sau un simt al interconexiunilor), aceste date ti-ar putea ridica si tie genul de intrebari spre care te chem, in diferite feluri, pe acest site. Si o fac intr-un astfel de mod (hipnotic, bineinteles) incat chiar si cei care nu vor sa mai revina constata ca nu rezista si trebuie sa inventeze motive (comice!) pentru a-si rezolva disonanta cognitiva. Sper ca articolul meu despre iarba sa-i fi ajutat. Iarba nu este verde. Durerea pare sa aiba un gust amar, insa nu-i asa. Iar prostia nu este nici calda nici rece, nici usoara nici grea. Sau ma insel? (simt o greutate in, cum sa zic, centrul de greutate al corpului)

 

Desi nu exista o definitie larg acceptata a constiintei, problema centrala a ceea ce numim „constiinta” (desi intelegem lucruri diferite) este su portul ei. Altfel spus, constiinta are un suport fizic (creierul, corpul, interactiunea lor sau, la un alt nivel al realitatii, miliarde de particule minuscule, numite „atomi”) sau exista separat de un astfel de suport, adica nu are un substrat material? Raspunsul pozitiv la a doua intrebare pune bazele unui set de doctrine clasificate de filosofie si stiintele cognitive drept dualiste. Perspectiva dualista asupra realitatii postuleaza existenta a doua substante complet diferite intre ele, una de natura fizica, alta de natura spirituala. Cum se poate vedea cu usurinta, sper, teologiile apartin perspectivei dualiste (cu exceptia celor care afirma ca materia provine din spirit, fiind astfel idealist moniste)

In filosofie, radacinile dualismului pot fi asociate cu Descartes, un francez care intr-o zi, probabil rece, de noiembrie a anului 1619 s-a inchis intr-o camera si a pus sub semnul intrebarii tot ce stia pana in acel moment, inclusiv propria lui existenta. 22 de ani mai tarziu (iata ce inseamna o gandire profunda) a publicat „Meditatii despre filosofia prima” in care „este dovedita deosebirea sufletului de corp”. Daca si tu crezi intr-o entitate imateriala, un suflet nemuritor sau o esenta spirituala, fara nimic fizic (sau corporal) in ea esti, poate fara sa stii, un  individ dualist (pentru cei atenti la corectitudinea politica:un individ poate fi si un barbat, si o femeie).

Credinta dualista, pe care eu nu o impartasesc, ridica o serie de probleme si intrebari insolubile (sau cu solutii bizare). Cu speranta ca gandirea ta va fi stimulata (si, eventual, te vei si amuza putin) iti prezint azi cazul fiintelor-zombi. Gandeste-te la cel mai bun prieten al tau (e totuna cu partenerul tau de viata?). Sa-i spunem P si sa presupunem ca P este un zombi (este doar un experiment mental, nu ai motive sa te ingrijorezi), adica nu se distinge prin nimic, din punct de vedere fizic, de adevaratul P, doar ca nu are suflet (constiinta, esenta spirituala, cum vrei sa-i spui). Fiind fizic identic cu „P cel adevarat”, are creier (acelasi creier). Iar creierul functioneaza normal (nu e nimic in neregula cu neurotransmitatorii sau kinaza Cdk5). Pentru a fi si mai sugestiv, gandeste-te la doua masini (Audi) identice. Imi pare rau sa-l comparul pe fidelul tau prieten cu o masina insa o fac de dragul tau (vreau sa intelegi!). Din punct de vedere fizic, cele doua masini (creiere sau corpuri) nu prezinta nicio diferenta (chiar si zgarieturile sunt aceleasi). Totusi, una din ele are sofer (sufletul) pe cand in cealalta nu este nimeni (fiind un zombi). Gilbert Ryle, pe care merita sa-l amintesc in acest context, a lansat sintagma fantomei din masina intr-o carte faimoasa, „The Concept of Mind”.

Si acum, revenind la P-zombi, el avand exact acelasi creier ca si P (masinile identice), atunci cand face ceva (orice: iti face cu ochiul, te tine de mana, se enerveaza, merge intr-un picior, canta etc) cum ti-ai putea da seama ca este un zombi? (adica nu are suflet nemuritor) Ofera-ti timp pentru a medita! (nerabdarea este contraindicata in acest caz) Mai mult decat atat, daca nu dispui de niciun criteriu sigur pentru a-l separa pe „prietenul real” de zombi, cum ai putea sti daca nu cumva si alti oameni sunt zombi? (seful tau sau colegul acela insuportabil, de pilda). Ce te faci insa daca parintii tai sunt zombi? (sa fii crescut de un zombi, iti dai seama ce trauma?) Supralicitand:chiar copilul tau iubit poate fi un zombi (mai ales cand nu te asculta). Nu mai poti fi sigur de nimeni (eu insumi pot fi un zombi malefic, dornic sa te scot din lejeritatea unei vieti neexaminate si sa-ti ridic nivelul de anxietate)

Aceasta este o problema de natura epistemologica (adica are legatura cu cunoasterea). Experimentul mental (care nu-mi apartine) nu poate fi testat vreodata in realitate. Insa nu pentru ca ar fi ceva gresit in designul experimentului ci pentru ca pleaca de la o anumita ipoteza (cea dualista). El nu este singurul. Mai este unul nu cu zombi, ci cu mutanti. Cred, totusi, ca a fost suficient S.F pentru azi.

„X este un student agramat iar ideea ca ar putea fi licentiatul acestei facultati ma ingrozeste”  Ai fi surprins daca as numi aceasta fraza una de tip metafizic? Poate ca da (daca obisnuiesti si tu sa vorbesti asa, adica sa faci afirmatii definitive bazate pe „este”-eu sigur fac astfel de afirmatii si scriu acest articol in disperare de cauza, apeland la magia buclei de feedback:adica scriu pentru a deveni mai constient de propriile mele limite)

Sa privim mai atent afirmatia de mai sus. Ea nu este adevarata in sens absolut. In lucrarea pe care o citesc (sa ne imaginam ca tocmai corectez un document oficial:o teza de licenta) autorul scrie „v-a merge” si „v-a incerca” (erori sistematice, v-reau sa spun!). De aici nu rezulta ca este agramat ci doar ca a gresit de doua ori (de fapt de mai multe, dar nu vreau acum sa ma enervez-voi milita pentru o proba rezonabila de gramatica la intrarea in facultate). Poate in alte circumstante scrie impecabil si va fi o onoare sa-l stim ca membru al breaslei psihologilor. Sau poate ca nu. Poate ca diploma de licenta, pe care o va obtine, deoarece informatiile le-a memorat bine (exprimarea lor ridica unele probleme insurmontabile!) vine in prelungira unei diplome de bac obtinute fraudulos. Sau poate ca acum 3 ani (sau cand o fi terminat liceul) stapanea gramatica limbii romane la un nivel de excelenta si intre timp i s-au (am scris bine?) deteriorat neuronii din hipocamp (si nu i-au crescut altii).

Nu cazul acestui student care m-a enervat azi (si mi-a ridicat o problema etica:sa-l pic pentru greseli grosolane la limba romana, proba fiind de psihologie?) ma preocupa de fapt. Este doar pretextul. Limbajul metafizic este problema mea. Este-le (ar spune, poate, fostul rezident de la Paltinis). Sa-ti mai dau cateva exemple, mai apropiate de subiectele site-ului:

  • Sufletul este esenta nemuritoare din om, ceva imaterial si nemasurabil care supravietuieste mortii creierului.
  • Libido-ul este o energie psihica, asociata cu instinctul sexual si supusa riscului de a se bloca in diferite stadii de dezvoltare a personalitatii.
  • Persoana pe deplin functionala este optim dezvoltata din punct de vedere psihologic.
  • Dumnezeu este o fiinta infinit de iubitoare, care nu intervine in mod intentionat pentru a elimina suferinta de pe Pamant, deoarece vrea sa ne ajute sa invatam.
  • Copilul acesta este infometat de afectiune (deoarece copacul desenat nu are radacini)
  • Tu esti o fiinta cruda, intrucat consumi carne de porc, de vita si de pui (iar eu sunt mai bland, deoarece mananc doar peste)

Care este problema acestor enunturi? Nu sunt testabile! Poate ca ele sunt adevarate, nu neg asta, insa nu dispunem de nicio modalitate serioasa de a le testa. Si atunci, de ce operam cu ele? De ce limbajul nostru este suprasaturat cu genul acesta de afirmatii? („X este…”, la asta ma refer) De ce nu suntem mai atenti, de ce nu avem mai multa grija?

Imi vin in cap mai multe rspunsuri. Si daca ar fi sa-l aleg pe cel mai puternic (si nesuferit!) as spune asa: probabil pentru ca luciditatea costa! Ne miscam printr-o lume complexa pe care este necesar sa o simplificam in permanenta, pentru a-i face fata (de aceea latimea de banda a constiintei este doar de 40 de biti) Nu suntem antrenati sa gandim realitatea in moduri mai coerente si mai profunde (back to school, same old and impossible story) Asa ca ne diminuam anxietatea (generata de un mediu hiper-complex, alcatuit din milioane de stimuli) formuland judecati categorice si, la limita, non-testabile (dar usor de sustinut cu „argumente” emotionale de tipul „simt” sau „stiu eu”)

Cum ar suna, reformulata, fraza de inceput? Cam asa: „ In viziunea mea X pare un student agramat. Nu-mi amintesc si nu vad, in acest moment, ceva care sa-mi dovedeasca altceva. Ma uit la greselile lui si asta imi vine sa spun. Stiu insa ca e doar evaluarea mea. Si ma sperie gandul (meu) ca ar putea fi absolventul unei facultati unde sunt si eu profesor” Complicat, nu-i asa? Dintr-o fraza usoara (si adevarata, e clar pentru toata lumea!)  au iesit 5 propozitii. Si nu le-am scris dintr-o data, a fost necesar sa gandesc un pic.

Observi diferenta? (evident ca esti un prostanac daca ai raspuns „nu”) Diferenta este enorma (paranteza anterioara era pentru efectul dramatic, stiu deja ca cititorii site-lui meu sunt peste centila 95, cu exceptia celor rataciti). Elaborata exprimare de mai sus, spre deosebire de contrapartea ei aparent identica, reprezinta o asumare a realitatii. X doar pare un student agramat. Si cui i se pare asta? Mie! Eu sunt responsabil pentru perceptia mea. De asemenea, eu sunt cel care are perceptie selectiva si nu vede dovezile contrare (numeroase situatii in care regulile gramaticale sunt respectate). Tot eu sunt cel speriat, de propriul meu gand.

Ce frumoasa ar fi o lume cu un limbaj responsabil mai accentuat! (si un limbaj metafizic mai rar) Da, o multime de discipline ale cunoasterii s-ar prabusi sau, poate, doar s-ar restructura. Crezi ca ne-am plictisi? Eu nu cred. Responsabilitatea intemeiata pe constienta stimuleaza creativitatea, asa mi se pare. Si sunt aproape sigur ca oamenii, fiind mai responsabili, s-ar rani mai rar unii pe altii sau, facand-o, si-ar cere scuze mai des (pentru ca ar fi constienti). Am in fiecare zi sentimentul ca traiesc intr-o jungla (cu brand-uri), eu insumi imprumutand, uneori, coltii unui lup (homo homini lupus, i guess).Insa am nevoie sa cred ca jungla se poate transforma in ceva mai interesant. Nu in sensul ca mielul si lupul se vor infrati, deoarece nu cred asta, ci ca vor respecta mai mult Viata din ei. Propun renuntarea la metafizica, pe cat posibil. Probabil voi uita pana maine dimineata. Si daca o voi face, sper sa-mi amintesti!

Construit de Sorin