cerul nu este albastru si nici iarba nu este verde

Am observat, de-a lungul anilor, ca studentii tind sa trateze intr-un mod mai superficial capitolele din cursul de „Psihologie Generala” consacrate proceselor senzoriale si perceptiei. Sunt ingrijorat din acest motiv (adevarata psihologie, mi se spune, incepe cu personalitatea). Eu gasesc informatiile din cele 2 capitole deosebit de interesante (de fapt toate capitolele mi se par captivante-spun adevarul, nu vreau sa fac reclama acestui curs pe care, oricum, nu-l tin eu)

Si pentru ca nu doar devorez/preiau/asimilez ci si ofer, iata ce m-am gandit sa impartasesc, azi, cu tine (si provine din intelegerea mai mult decat psihologica a senzatiilor). Am inteles, de exemplu, ca iarba nu este verde! Am inteles gresit, nu-i asa? (pedeapsa pentru ca invat singur si ma gandesc cu mintea mea la ceea ce aflu). Cum sa nu fie verde, oricine poate vedea ca este asa! Ei bine, nu sunt de acord. Probabil sunt fanatic (doar oamenii de acest tip nu cedeaza in fata evidentei). Este posibil, totusi, ca fanatici sa fie cei care sustin contrariul? (adica sa fie identificati in mod rigid cu o credinta gresita) Simt ca imi pierd orice urma de credibilitate. Iarba este verde, nu incape indoiala! Ba nu este si-ti voi demonstra asta  imediat:

„Verde” este o experienta subiectiva construita de creier. Adica nu este o culoare? Ba da, este o culoare in sensul de senzatie de culoare. „Verde” nu este ceva obiectiv, aflat „undeva acolo”, de exemplu pe un fir de iarba (sau pe mai multe). Culoarea verde exista doar in capul tau (la propriu!). Obiectul (iarba) pe care il numesti verde nu are culoare. Este doar un obiect iluminat de o sursa de lumina (soarele sau un bec), capabil sa reflecte o anumita lungime de unda (sau frecventa, pentru cine stie formula) a luminii primite. Aceasta unda (probabil de 530 nanometri) intra in ochi, formeaza o imagine pe retina (rasturnata, atentie!), imaginea este transformata in impuls electric (proces numit „transductie”) iar semnalul electric incepe sa alerge pe autostrada compusa din axoni si dendrite pana ajunge la cortexul vizual (in lobul occipital, adica in partea posterioara a creierului), unde va fi transformat intr-o experienta senzoriala, in urma unei analize cu adevarat serioase (in niciun caz asemanatoare cu analiza situatiei economice ce a permis unora sa prezica iesirea Romaniei din recesiune in primul trimestru din 2010)

Deoarece creierul meu si creierul tau construiesc culoarea in acelasi fel  noi vedem acelasi lucru, anume „verde” si putem numi asta „o senzatie obiectiva”, in sensul de „impartasita”. Repet, insa, verde-le nu este o proprietate obiectiva a obiectului numit „iarba”.” Verde” este un element al hartii noastre, al modelului nostru de realitate. Un extraterestru cu alt tip de celule cu conuri va „vedea” altceva. Papagalul tau (inca nu i-ai dat drumul din colivie?) „vede” si el altceva (dar nu ne poate spune fiind, vai, lipsit de inteligenta verbala). Noi doi vedem verde deoarece creierele noastre sunt foarte asemanatoare (in linii mari, vreau sa spun, daca acest articol este citit de pictorii pe care ii cunosc, sub nicio forma nu as putea rivaliza cu ei-inca ma mai lupt cu diferenta dintre verde-citric si wasabi, de fapt ma recunosc, public, invins!)

Vezi, iarba nu este verde (si nici albastra sau gri). Exista ceva, intr-adevar, „acolo”: o multime de atomi cu milioane de electroni jucausi (dinamici, vreau sa spun). Cum sunt acesti electroni? Absolut identici! Si ce formeaza ei sau, mai exact, dansul lor nebunesc? Ceva ce, pentru noi, pare a fi un fir de iarba verde (sublinierea nu este intamplatoare!). insa noi nu stim, de fapt, ce este acolo. Tot ceea ce cunoastem sunt descrierile din capetele noastre, foarte asemanatoare (cu exceptiile de tip wanabi) intre ele. Korzybski a spus foarte frumos: harta nu este teritoriul! (si voi reveni, probabil intr-o serie de articole, la acest adevar uluitor de profund). „Verde” este ceva ce face parte din harta, nu din teritoriu. Teritoriul este un mister. Nimeni nu stie cum e sa fii fir de iarba si daca stie nu poate spune! (nu pentru ca nu vrea ci pentru ca nu poate). Realitatea poate fi experimentata ca un eveniment spatiotemporal, aici si acum, insa orice ai spune despre ea (de pilda ca este „verde”) nu este ea (ci doar o descriere a ei) „Cine spune nu stie”, medita linistit Lao-Tsu acum mai bine de 2 milenii.

Rezulta de aici ca nu exista un univers obiectiv? (pozitia solipsista) Nicidecum! Universul este real, este si aici (creierele noastre) si acolo (firele de iarba). Dar nu il putem cunoaste asa cum este. El este asa cum este si asta e tot. Modelele noastre despre el ne permit sa ne adaptam mai bine (au acuratete) sau mai rau (sunt gresite), ramanand, vesnic, modele. Ele exista in creierele noastre iar creierele exista in capetele noastre (creierele nici macar nu au un contact direct cu realitatea).

Unele modele afirma despre Univers ca este o fiinta creatoare, inzestrata cu o inteligenta infinita, interesata de viata oamenilor, eventual intervenind activ in ea (te-ai rugat vreodata pentru o nota buna la un examen? Aha, cu cine ai „vorbit”?). Am crezut si eu asta, mai tanar fiind. Astazi operez cu un model nou din care deriva o uimire permanenta. In fiecare zi deschid ochii si am sentimentul ca abia m-am nascut, ca nu stiu aproape nimic si trebuie sa o iau de la capat cu intelegerea. Oamenii care pretind ca au inteles esentialul, atunci cand nu ma amuza prin sublima inconstienta sau nu ma sperie prin nu la fel de sublima aroganta, se inscriu si ei in tabloul uimitor al realitatii.

Le sunt recunoscator, ca sa inchid cercul, celor care au studiat procesele senzorial-perceptive. Fara acesti oameni harta mea ar fi mult mai saraca. Un manual de psihologie generala merita citit de la un capat la altul (da, sunt de acord, depinde cine l-a scris!). Vei afla ca iarba nu este verde iar cerul nu este albastru (si ca un parfum de 200 de euro nu are nicio valoare fara cortexul olfactiv, situat in interiorul lobilor temporali). In combinatie cu o minima predispozitie filosofica (sau un simt al interconexiunilor), aceste date ti-ar putea ridica si tie genul de intrebari spre care te chem, in diferite feluri, pe acest site. Si o fac intr-un astfel de mod (hipnotic, bineinteles) incat chiar si cei care nu vor sa mai revina constata ca nu rezista si trebuie sa inventeze motive (comice!) pentru a-si rezolva disonanta cognitiva. Sper ca articolul meu despre iarba sa-i fi ajutat. Iarba nu este verde. Durerea pare sa aiba un gust amar, insa nu-i asa. Iar prostia nu este nici calda nici rece, nici usoara nici grea. Sau ma insel? (simt o greutate in, cum sa zic, centrul de greutate al corpului)

 


Publicat

în

de către

Etichete: