Arhive pentru august 18th, 2011

In ultimele 30 de zile acest site a fost vizitat de 242 de oameni. Da, doar atat (tu esti unul dintre ei!). Pe celalalt blog pe care scriu numarul vizitatorilor unici este de 10 ori mai mare. Facem pariu ca, intr-o zi, acest raport se va inversa? Poti contempla efectul publicitatii (sau absenta ei). Deocamdata inca imi place acest joc de-a v-ati ascunselea, in vazul tuturor. Si iti multumesc pentru complicitate.

Mergi linistit pe una din strazile principale (meditand la inundatiile abatute asupra tarii noastre, deja afectate de uraganul TVA). Deoadata, in fata ta, apare un tigru! Ce crezi ca se va intampla? Oare te vei  freca nedumerit la ochi si vei privi mai atent, incercand sa-ti dai seama cum e produsa aceasta iluzie optica? Iti vei scoate telefonul mobil pentru a-i face o poza binevoitoarei feline? (adancita, la randul ei, intr-o operatie de sfasiere a unui corp-nu spun ce fel de corp, stiu ca ma citesc si mamici). Sau, mai degraba, fara niciun alt proces de mediere rationala, o rupi la fuga? (fuga fiind sanatoasa). Daca ai avea dispozitia pentru a te analiza, ai putea observa pusul crescut, amplificarea presiunii sanguine si retragerea partiala a sangelui din unele viscere (pentru a fi pompat cu putere in muschi). Cu putin noroc ai putea chiar calcula nivelul zaharului din sange (vezi, e bine sa mananci ciocolata daca tigrii circula liberi pe bulevard). Gura trebuie sa fie destul de uscata, deoarece saliva este acum densa (a devenit brusc bogata in enzime, pentru a favoriza digestia rapida a zaharului despre care povesteam mai sus). Nici respiratia nu mai este aceeasi (este mai rapida, pentru ca ai nevoie de oxigen). Nu ar fi exclus sa inregistrezi si un raspuns pilomotor (un nume pretentios pentru „pielea de gaina”). Ce reprezinta toate aceste modificari pe care le observi desi nu ti-ai propus sa le produci?

Nimic altceva decat o reactie spontana a organismului (fight or flight), investigata stiintific de Cannon, acum aproape 100 de ani. Cine controleaza, din punct de vedere neuronal, reactia? In niciun caz neocortexul! (daca stramosii nostri s-ar fi bazat pe neocortex eu nu mai scriam acum pe laptop iar tu nu mai citeai pe Blackberry). Creierul arhaic orchestreaza suita de evenimente fiziologice si comportamentale descrise. El a fost proiectat pentru a ne ajuta sa supravietuim (ceea ce, iata, s-a si intamplat!-apropo, te-ai bucurat astazi pentru faptul destul de banal ca esti o persoana vie?)

Sa tot fie 100 de milioane de ani de cand traim asa (ma refer la specia umana). Asa cum?  Prin sistemul 1 (folosesc aici terminologia Kahneman si Tversky). De ce 1? Deoarece a fost primul! Si care sunt caracteristicile lui definitorii? Urmatoarele: (le scriu desfasurat pe verticala, pentru a le evidentia)

  • Rapid (imediat)
  • Spontan (automat, reflex)
  • Usor (fara efort)
  • Inconstient (absenta deciziei constiente)
  • Experiential (in sensul de traire vie)

Si acum sa uitam de tigru, leu sau ghepard si sa privim aceasta lista ca un set de proprietati ale unor scoli terapeutice. Din ce curent ar putea face ele? Evident, din marele curent al abordarilor experientiale (ii rog pe specialistii care se simt vizati de aceste randuri sa-si controleze, daca pot, reactia emotionala spontana!). Sunt aceste abordari necesare? Desigur! In toate cazurile? Nicidecum! (cate fiare salbatice ai intalnit in ultima saptamana?-te rog, nu-i numara pe cei de la birou) Avem nevoie pentru a ne adapta, in anumite situatii, de reactii prompte, de actiuni rapide angajate de pe o baza intuitiva. Nu as recomanda niciodata renuntarea la sistemul 1 (sau centrii subcorticali, dintr-o alta perspectiva). In acelasi fel, psihoterapiile de tip experiential sunt necesare si ma bucur sa cunosc o serie de psihologi competenti in acest domeniu.

Cu toate acestea, sistemul 1 este pandit de un pericol urias. Este rapid, intr-adevar (adica ne permite sa o luam pe scurtatura), insa este si deschis la greseli importante (cu consecinte neplacute pe termen lung: cum ar fi sa iei decizia impulsiva de a-ti schimba toti leii in euro, deoarece simti devalorizarea iminenta a monedei nationale?-e un exemplu recent, poate ai urmarit mini-psihoza colectiva de saptamana trecuta). In relatia cu oamenii, evaluarea ultrarapida a unui tip de personalitate, combinata cu fixarea intr-o perceptie rigida, mi se pare o calamitate (de unde nu rezulta ca, periodic, nu-i cad si eu prada). Totusi, ceea ce ma sperie cu adevarat nu este ca oamenii sunt inclinati sa faca asta (este si mult mai economic mental decat sa realizezi o analiza calma si serioasa) ci indisponibilitatea (sau poate frica) de a reveni asupra unei evaluari (si intru intr-o zona de comic atunci cand observ asta la cei care vorbesc cu pasiune despre transformare-repet, in frunte cu mine, sau la sfarsit, daca e sa-mi amintesc de Ion Iliescu si inceputul „democratiei originale”). Avem mare nevoie de sistemul 1 (centrii subcorticali, sistem limbic, creier arhaic), de euristici, de „sclipiri”, de intuitii si conexiuni suprarationale (si de psihoterapii experientiale-altfel din ce as trai?). De ce sa ne oprim insa aici? Putem evolua (daca tot vorbim de schimbare creatoare si adaptativa). Putem folosi si sistemul 2, mai ales ca nu trebuie inventat. El prin ce se caracterizeaza? Este:

  • Constient de sine (capabil de metareflectare)
  • Logic (si nu doar aristotelic, revin in alt articol)
  • Secvential (pas cu pas)
  • Lent (viteza de procesare mai mica)

Pare evident ca ma refer la gandire (sau neocortex, ultimul dar facut de selectia naturala). Cand folosim sistemul 2 stim ca facem asta, deci ne putem auto-supraveghea, prin urmare putem depista greselile si, ce surpriza, nu-i asa, le putem corecta din mers (luni era cat p-aci sa schimb o suma imensa de lei in euro, alarmat de declaratiile unui oficial din BNR). Gandirea constienta nu se compara cu viteza procesarilor paralele inconstiente (bicicleta mea vs Volvo XC 90 al vecinilor). Pe de alta parte, numarul si mai ales amplitudinea greselilor sunt si ele diferite.

Psihoterapiile cognitive utilizeaza, sper ca pare limpede, intr-un mod pronuntat sistemul 2. In cuvinte mai simple (si reductioniste, pentru cei grabiti) experientialistii sunt mai concentrati pe procesele emotionale pe cand cognitivistii (si psihanalistii) prefera stimularea gandirii. Mi se pare o eroare sa le comparam si sa decretam arogant superioritatea unui curent sau a altuia (adica a unui sistem). Nici nu vreau sa se inteleaga ca experientialistii nu gandesc iar cognitivistii se tem de intensitatea si profunzimea experientele afective. Vreau totusi sa punctez riscul pentru sistemul 1 predominant de a gandi mai putin (si incorect) reapectiv, pentru sistemul 2, de a evita trairile puternice. Si nici nu-mi ascund experienta personala (cu siguranta limitata):am vazut experientialisti fericiti si expresivi (dar inconstienti de contradictiile din propria gandire discursiva, ba chiar in mod rigid identificati cu „adevarul lor”) si cognitivisti coerenti si sistematici (dar blocati emotional). Periodic, fac parte dintr-o categorie, apoi din cealalta (deci nu sunt un model de succes).

Sunt constient intr-un mod aproape dureros de inclinatiile noastre biologice catre sistemul 1 (mult mai vechi decat celalalt). Oricine a reflectat metodic asupra unui subiect, controlandu-si tendinta de „a sti in avans, pur si simplu”, a sfarsit prin a obosi. Este obositor sa gandesti! (hai, indrazneste sa ma contrazici, cu argumente). Este mult mai usor sa functionam instinctual (oare asa ia deciziile guvernul actual?) si intuitiv (cu ipoteze neverificate). Sistemul 1 ne-a salvat de milioane de ori. Vreau totusi sa punctez un aspect empiric:

Lumea s-a schimbat intre timp. Tigrii sunt rari, la fel si celelalte lighioane periculoase (dar frumoase cand le privesti de la distanta). Pericolele sunt acum de alta natura, intr-o lume incredibil de complexa din punct de vedere cognitiv (inca nu ti-ai schimbat telefonul mobil?). Continuam sa fim animale (maimute fara par) si putem fi intr-o masura tot mai adanca oameni. Gandirea ii separa pe oameni de animale! De aceea militez pentru acceptarea senzatiilor, emotiilor si sentimentelor si pentru stimularea gandirii probabilistice. Cred ca acesta este viitorul iar profesorii si formatorii de diferite tipuri care nu inteleg asta le ofera studentilor (sau ucenicilor) modele regresive (desi foarte placute pe termen scurt). Frecventa acestui gen de modele (sau subtilitatea lor) face si mai dificila evaluarea lor de un observator neinformat. In fond, majoritatea oamenilor doresc sa traiasca ei bine si, mai departe, Dumnezeu cu mila. Si atunci, cine suntem noi, cei care ne indoim de validitatea lor si indraznim sa le examinam critic? Dupa caz, rebeli, dezadaptati,”filosofi”, avangardisti, orgoliosi, nonconformisti, avand probleme cu autoritatea, idealisti, cinici, sclipitori, visatori, nemultumiti, extremisti sau nascuti in vremuri gresite (ai putea accepta multimea acestor etichete, zambind relaxat?).

„Nu vreau sa-i ranesc sentimentele!”. Aud asa de des propozitia asta incat o pot aseza pe lista (pentru a carei scurtare militez) cu alte mantre de tipul „ E criza” sau „Asa a vrut Dumnezeu”. Mai mereu, este vorba de cineva care a fost ranit intr-o relatie si evita sa se exprime, imaginandu-si, astfel, ca il protejeaza pe celalalt (cel care, cu buna stiinta sau neintentionat, l-a facut sa sufere). Cu exceptia unor situatii foarte bine delimitate (cel care ar urma sa primeasca un asemenea mesaj, evaluat ca puternic sau destabilizator, se reface dupa un atac de cord, se afla in mijlocul unei depresii sau a primit deja o alta veste proasta-am incercat sa surprind numitorul comun al contextelor in care protectia emotionala este necesara), nu pot fi de acord si nu aprob tacerea, cu atat mai mult comportamente de tipul „hai sa pretindem ca nimic nu s-a intamplat” (ma refer, in acest articol, la relatii adult-adult, comunicarea cu copiii asculta de alte rigori).

Gasesc propozitia din capul paragrafului drept o aparare nevrotica impotriva comunicarii deschise si o forma social acceptabila (din pacate) de falsificare a unei relatii. Incurajez exprimarea, de cate ori am ocazia (nu si cu autoritati atinse de orgoliu, stupiditate sau handicap-acolo trebuie sa-ti protejezi slujba, cariera, veniturile!), sustin afirmarea  curajoasa a identitatii, cu riscul (real!) ca celuilalt sa nu-i convina ce aude, sa fie dezamagit sau neplacut surprins, sa se intristeze sau sa reactioneze, verbal, agresiv (era sa uit, recomand exprimarea atenta si uneori evitarea si in cazul persoanelor cu vulnerabilitati accentuaute, in special de tip paranoid si anxios).

Imi vei spune (de fapt vei gandi) ca sunt dur (un barbat insensibil), ca nu tin cont de fragilitatea umana, ca vreau sa produc suferinta (fiind sadic), ca nu sunt iubitor si atent , ca nu protejez sentimentele delicate. Toate acestea sunt evaluari (nu reprezinta o comunicare sufleteasca autentica) si, daca ai fi in fata mea, as fi tentat sa-ti raspund (sau sa-ti trag o prea-asertiva palma peste carlionti-sper ca stii de gluma!). Asa ca iti propun un experiment mental:

Gandeste-te ca ai un copil (de 4-5 ani) care vine, in mod constant, suparat si trist de la gradinita. Vorbind cu el, afli ca „tovarasa” uneori tipa la el, alteori il respinge (si ii mai scapa cate o palma usoara) si, aproape intotdeauna, nu-l iubeste (sau asa simte el). Ai sta cu bratele incrucisate? L-ai consola acasa, asigurandu-l de dragostea ta si ai spera ca „doamna educatoare” sa fie schimbata sau sa se transforme peste noapte, in urma unei revelatii mistice? Poate ti-ai certa tancul pentru sensibilitatea lui si l-ai invata sa devina mai stoic? I-ai cumpara, compensator, o tona de dulciuri? Si toate acestea pentru a proteja sentimentele unui alt adult?

Sau chiar a doua zi ai merge la gradinita pentru a avea o discutie cu respectiva doamna? I-ai cere explicatii? Daca actiunile ei se dovedesc reala, i-ai solicita sa inceteze a se comporta astfel? Ti-ai exprima nemultumirea si ingrijorarea? To cut a long story short ti-ai apara propriul copil? M-am apropiat de ceea ce incerc sa transmit. Mai lipseste un element pe care il punctez acum: imagineaza-ti ca acest copil nu se afla in afara ta (si nici nu merge la gradinita) ci inauntrul tau. Este copilul tau interior. Se simte frustrat, umilit, neinteles, tradat, folosit, tratat de sus, ignorat, agresat, nedreptatit, furios, culpabilizat, desconsiderat, nerecunoscut, inselat, neascultat, nerespectat si as putea sa o tin tot asa (dar nu chiar toata ziua). Sentimentele lui cine le protejeaza? Cine il apara? Avand de ales intre el si un adult (care, admit, bineinteles, s-ar putea simti ranit, si uneori chiar foarte tare) pe cine alegi? Si daca il alegi pe adult (caruia, astfel, nu-i ranesti sentimentele) ce se va intampla cu copilul din tine? Ne putem astepta, sper ca realizezi, sa se simta abandonat si respins. De tine, sa nu uitam asta!

Sunt mereu de partea copiilor. Adultii trebuie sa invete sa-si gestioneze situatiile emotionale dificile (atunci cand altii le spun lucruri neconvenabile). Nu este datoria noastra sa-i protejam. Este sarcina lor (sa se protejeze singuri si, daca nu reusesc, sa solicite ajutor, pentru a invata). Copiii sunt cei care au nevoie de grija, deoarece sunt vulnerabili (ma refer, sper ca nu te-am pierdut pe drum, la copiii interiori acum). Pentru copilul care sufera din tine cineva trebuie sa ia atitudine. Cine crezi? Cui ii revine aceasta (zilnica) responsabilitate? Te incurajez sa alegi copilul din tine inaintea oricarui alt adult, oricat de drag (cu propriul lui copil interior, aflat, cum altfel, in responsabilitatea lui). Exprima-te curajos si daca asta inseamna sa ranesti sentimentele cuiva, ei bine, asuma-ti riscul.

Altfel vei purta, inauntrul tau, un copil parasit,devitalizat si, pe termen lung, aproape mort. Nu te mira daca nu vei mai putea fi creativ, proaspat, pus pe sotii, plin de energie, minunat de curios. Aceste atribute (si multe altele, la fel de frumoase) au fost blocate prin abandonul tau emotional. Dar esti o persoana buna, nu-i asa? Cei din jur te indragesc pentru blandetea ta, te recompenseaza, sunt fericiti deoarece, sa ne amintim, le protejezi sentimentele. Oamenii te plac si se simt in siguranta cu tine (de fapt, Eurile lor fragile). E adevarat, putin le pasa de suferinta ta interioara (copilul tau) si de pretul pe care il platesti. Insa stii ceva? Ei nu gresesc, ei doar profita de frica ta. Inca nu ai primit permisiunea de a vorbi in numele tau, pentru tine. Lumea lor este mai buna deoarece tu esti sacrificat (insa nimeni nu-ti spune asta, ba chiar te lauda, adormindu-ti atentia). Si nu te mira, te rog, daca intr-o zi te vei imbolnavi! (boala somatica, limbajul favorit al copiilor) Iti doresc, totusi, sa nu vina ziua aceea (vorbesc simultan si cu mine insumi). Si scriu nu atat pentru a acorda aceasta permisiune (cred ca ea trebuie sa vina de la cineva pe care il cunosti, il respecti si il vezi) cat pentru a atrage atentia asupra unei minciuni in care suntem conditionati sa traim, inclusiv de parinti, profesori sau psihologi care nu s-au eliberat de figurile lor parentale. Viata nu este si nu va fi niciodata un spatiu armonios, lipsit de ciocniri si conflicte. Suferim oricat de mult ne dorim contrariul. Nu putem opri vantul aspru din Est, cum spunea cineva. Dar putem invata legile Vietii, astfel incat sa nu mai generam suferinta inutila. Asta inseamna ca, uneori, sentimentele celuilalt vor fi ranite (desi nu ai intentionat asta). Insa copilul din tine va fi protejat. Alege-l pe el! Vino sa sprijinim cauza copiilor, cu riscul de a fi etichetati si trasi de urechi. Nu e nevoie de bani sau de jucarii. Doar de curaj si de placerea de a fi tu insuti, unificat.

Am o nesfarsita admiratie pentru corp. Nu doar pentru corpul femeilor frumoase. Pentru corp in general. Pentru corpurile tuturor oamenilor. Mi se par capodoperele acestui univers guvernat de intamplare. Apreciez foarte mult si unele minti dar ele vin pe locul doi. Ce ar fi mintile fara sofisticatele creiere care le sustin? Iar creierul face parte integranta din corp, deci este corp. Era logic sa devin un suporter la neurostiintelor.

Sentimentele mele de tip religios merg in directia corpului. Si nu am niciun motiv sa cred ca sunt inadecvate sau fanteziste. Numeroase dovezi stiintifice sustin procesele extraordinare din corp, minunata lui complexitate la care a ajuns in milioane de ani de evolutie, adaptandu-se mereu la mediu. Pentru mine corpul este Sinele (in sensul spiritual al acestei notiuni deosebit de ambigue). Nu mai cred ca exista ceva in afara lui (dar am crezut mult timp asta, cu mintea mea de copil). Nu mai cred in suflete nemuritoare si zane dragute. Am inchis definitiv acest capitol. Nu mai am nevoie sa ma adresez unui Dumnezeu invizibil, ale carui  gesturi absente sa le justific si a carui tacere sa o rationalizez (si sa interpretez, bineinteles, norocoasele intamplari ca semne de bunavointa). Insa in fiecare zi ma pot adresa corpului, multumindu-i pentru ceea ce face pentru mine (ma refer la Eul constient) si cautand sa il protejez pentru a ma bucura, in continuare, de acest dar imposibil de cuantificat (cu ce suma ti-ai vinde un rinichi?).

Ca pasionat de psihologie si dezvoltare personala, nu pot fi decat uluit de capacitatea corpului de a spune mereu adevarul. Te-ai gandit cumva la asta? Corpul nu minte niciodata! Emotiile si sentimentele pe care le negi, dragostea a carei exprimare o refuzi si furia pe care pretinzi ca nu o simti, gelozia de care te disociezi, incercand sa fii o persoana evoluata si ostilitatea pe care o proiectezi asupra altora, impotriva carora iti duce inutilele lupte, toate acestea pot fi ascunse de constiinta ta sau a altora dar nu si de corp (dar atentie: ponderea lor in bolile psihosomatice este mult mai mica decat cred unii  excesiv de entuziasti). Corpul marturiseste adevarul tau interior. M-as bucura sa fim mai constienti de asta (pregatesc o serie de articole). Am putea fi, astfel, nu doar mai sinceri cu noi insine si cu cei din jur, ci si mai intregi.

Din cand in cand am ocazia de a vedea  (cu un pic de groaza) in ce fel sunt intelese ideile mele despre responsabilitate si comunicare (ideile „mele” dar nu in sensul ca le-am produs eu, sunt vechi de cand lume-si nu vorbesc metaforic, in acest articol chiar ma refer la o scoala de gandire antica). X vine si imi spune:”In sfarsit l-am confruntat pe Y (parinte, partener, sef, amant, prieten)”. Am invatat sa-mi suspend judecata, pentru un timp, asa ca intreb (nu fara o urma de suspiciune): „Si ce i-ai spus?” Iar la o analiza mai atenta, constatam impreuna ca marele act de curaj a fost, nu de putine ori, un sir de reprosuri, acuzatii si condamnari, nici macar deghizate, ale celuilalt.

Responsabilitatea pentru experienta traita este inteleasa gresit drept judecata, si uneori insulta, a celuilalt, asociata cu atribuirea de intentii, cauze sau motive greu verificabile sau fanteziste de-a binelea. „Ma simt abandonata de tine” este o propozitie foarte diferita de „M-ai parasit fara sa-ti pese de mine”. Studentii mei din anul 1, daca nu au uitat deja la o saptamana dupa ce am discutat la seminar, vor recunoaste aici diferenta neta dintre limbajul de tip „eu” (in care exista asumarea responsabilitatii: „este sentimentul meu de abandon, izvorat din istoria si asteptarile mele” si limbajul de tip „tu” (in care responsabilitatea este negata iar celalalt este considerat cauza prima a experientei personale).

Nu suntem antrenati sa vorbim despre noi insine (sa identificam in noi sursa oricarei reactii emotionale, atitudini sau impuls, evident, in relatie cu o persoana sau un eveniment exterior). Inca de mici suntem expusi unui limbaj culpabilizant si nu este de mirare ca, odata stapani pe acest fabulos instrument (limbajul) incepem sa-l folosim in cel mai pur pattern evolutionist (sa ne impunem propriul interes, atribuind vina pentru greseli sau nereusite cuiva din afara noastra). Insa adevarul dureros este ca, daca am esuat, am ratat sau nu am excelat, responsabilitatea acestor evenimente interne, si felul in care sunt percepute, ne apartine.

In viziunea mea, care ar putea parea stranie, viata traita in acest fel, desi inevitabil dureroasa, dispune de o  minunata eleganta pe care o caut mereu la oameni (si la mine) si nu o gasesc decat rareori (ceea ce o face cu atat mai pretioasa). Mi se pare ca stoicii sunt primii care au descoperit asta (in Europa). A nu-i invinovati pe altii pentru destinul tau, nu ti se pare ceva extraordinar de frumos? Eu caut acest tip de frumusete in fiecare zi (in conditiile in care sunt atras si de frumusetea fizica a femeilor, motiv pentru care am ajuns la o buna flexibilitate a gatului). Off, de as intalni-o mai des! (sau daca as putea sa o provoc mai frecvent) A-ti asuma responsabilitatea pentru ceea ce simti si pentru soarta pe care o ai (sau de care nu poti fugi, deocamdata), in ochii mei, este un fapt estetic. Este ca si cum cineva isi imbraca cel mai bun costum in ziua executiei sale publice. Un om care este alungat din cetate gaseste puterea de a face un semn prietenesc, de „la revedere”, celor care detin puterea, fiind mai multi (si nu, in mod necesar, mai luminati la minte)

Sa nu te plangi, sa renunti la cautarea de tapi ispasitori, sa nu arati cu degetul, altfel spus, sa-ti asumi cu demnitate propriul destin, oricat de nefavorabil sau tragic, iata ce ne invata, de aproape 2.000 de ani, cativa filosofi (Zenon din Kition, Chrysippos din Soles, Seneca, Epictet si Marc Aureliu) cu minti patrunzatoare, probabil necunoscuti in raport cu idolii de azi ai generatiei Internet (fiind ignorant si conservator, nu-i pot enumera). Gasesc o nesfarsita frumusete in acest gen de atitudine si sunt capabil sa rememorez, sapatamani in sir, o situatie la care am fost expus, intr-un fel (observator) sau altul (actor). Insa nu pot scapa nici de polul opus: ma simt dezamagit pana la dezgust si aversiune de interventiile ostile (mai ales cand sunt premeditate, o culme a relei vointe), de victimizare, de lacrimile demonstrative, de ceea engleza a surprins atat de bine prin self-pity sau poor little me.

Intre eleganta si rafinament emotional, pe de o parte, respectiv uratenie si maniere arhaice, pe de alta parte, cu dese escale in between (de ce imi vine in cap The Cure in clipa asta?), ma misc zilnic, reusind sa ma impiedic, uneori si sa cad. Nu sunt un exemplu bun desi lucrez de mult timp in aceasta directie. Nu cunosc insa nici alte modele de rol, ceea ce ma linisteste intrucatva si ma asigura de conditia mea umana. Umana, am zis, prin urmare suficient de norocoasa, din cand in cand (vezi inceputul), pentru a intalni si a contempla un moment de eleganta intrupat intr-un om sau o extensie a lui (un sms, un mail, o carte).

Un stoic, probabil, o stoica, pardon (mi-e teama de Gloria Steinem) ar merge la un salon de frumusete in pre-ziua mortii ei. Ar dori, cred, sa moara frumoasa (desi nu ar avea, personal si postum, niciun beneficiu din asta). Fara a rivaliza cu lucizii ganditorii din timpul lui Cicero, sau dinaintea lui) putem incerca, totusi, once in a while, ceva din spiritul aristocratic al asumarii depline a responsabilitatii pentru vietile noastre. Putem trai fara a mai spune „din cauza ta” (sau sunt doar un lunatic ametit de mix-ul halucinogen filosofie-psihoterapie?). Putem accepta intamplarea nenorocita, vitrega sau doar iritanta, experimentand, in schimb nobletea unui „da” spus din toata inima Vietii, indiferent ce ne-a scos in cale, din sacul ei lung de miliarde de ani-lumina. Ti se pare o exigenta imposibila, venita de la un ins norocos si netraumatizat? (aha, vezi cum incepi sa dai vina?). Poate nu este. Poate e doar o alternativa mai sexy (in sensul lui Norretranders) la deja plictisitoarele roluri de victima si persecutor. Oricum va veni o zi in care nimic din ceea ce este nu va mai fi. Dar tocmai de aceea, de ce sa nu traim mai frumos?

Construit de Sorin