Arhive pentru august 17th, 2011

Din cate am putut observa, sunt putini cei care stiu, declarandu-si credinta crestina, ca evangheliile din Noul Testament (4, pentru ateii sau agnosticii neinformati) au fost alese dintr-un numar mai mare (cel putin 12). Alese de cine si pe ce criterii? Cu siguranta nu au fost alese de Iisus (disparut de mult la momentul intocmirii versiunii oficiale a textului novotestementar). Au mai candidat evanghelii dupa Toma, Petru si chiar Maria Magdalena. Cumva ca intr-o editura, au fost excluse de la publicare.

Asa au ramas Marcu, Matei, Luca si Ioan. Cine au fost acesti oameni? Doar de dragul verificarii intuitiei personale, ce crezi, l-au intalnit vreodata pe Iisus? (cum, predicile pe care le-ai ascultat au omis sa spuna asta?) Au fost asemenea ziaristilor sportivi din ziua de astazi (la fata locului) sau relateaza la a doua mana? (sau a treia, adica din auzite) Alfel spus, au fost de fata (contemporani cu Iisus) sau ceea ce povestesc nu se bazeaza pe o experienta personala si poate fi, la limita, o fictiune?

Si apoi, indiferent cine au fost, oare cineva le-a „potrivit” textele din canonul oficial? (in zilele noastre se numeste editare) Vreau sa intretin putin suspansul (si doar lansez intrebarea). Poate fi interesant sa analizezi, credincios fiind, cum de nu te-ai intrebat asta pana acum (se numeste atitudine critica). Nu-i nimic, nu e niciodata prea tarziu.

Imi vei spune ca asta nu schimba cu nimic realitatea incontestabila a existentei lui Dumnezeu. „Incontestabila din perspectiva cui?”, te-as putea intreba jucaus. Sau: „incontestabila” in sensul ca nu ai voie sa o contesti, daca vrei sa te legitimezi ca un adevarat credincios? In sensul ca inchizi ochii si refuzi sa vezi dovezile contrare? Sau in sensul ca acela care o face este un eretic modern, suficient de norocos, cu alte cuvinte, pentru a scapa de  prea-vigilenta Inchizitie? (institutie care a disparut, nu insa si spiritul ei)

Mi se pare uimitor cum oamenii acorda o valoare absoluta unor texte aureolate in primul rand de vechime. Citite cu atentie (ma refer la texte spirituale in general, acum, nu doar la Vechiul sau Noul Testament) ele isi dezvaluie limitele si contradictiile (cu totul naturale, imi vine sa spun, din moment ce sunt scrise si corectate de oameni). Suntem stupefiati sa aflam ca abia in 1616 a fost inteleasa circulatia sangelui (William Harvey, pentru curiosi) dar ni se pare normal (doar unora) ca lucruri de o si mai mare complexitate (inceputul lumii, de exemplu?) sa fie cunoscute fara nicio urma de indoiala de acum 2-3.000 de ani. Institutiile religioase nu sunt renumite pentru ingaduinta acordata cercetarii stiintifice. Mai degraba, de-a lungul timpului, s-au temut de ea (preotii care pur si simplu nu vor sa se uite prin telescopul lui Galilei, ti-a spus profesorul de fizica?)

Nu vreau sa dezgrop mortii si sa dau, ostentativ, exemple celebre de obscurantism. Ma intreb, totusi, oare aceasta atitudine rigida si dusmanoasa fata de cautarea sincera a adevarului a disparut sau si-a gasit haine noi? Oare tinerii crescuti in sanul unei confesiuni religioase (unii cititori care nu se pot decentra ar putea crede ca ma refer doar la crestinism, ceea ce nu e adevarat) sunt incurajati sa gandeasca independent si sa puna sub semnul intrebarii ideile gata servite de comunitate sau autori (partizani) ilustri? Sunt stimulati „sa caute si sa nu inceteze cautarea”? (citat dintr-o evanghelie necanonica pe care o indragesc, probabil pentru ca nimeni nu a putut sa o modifice-fiind descoperita abia in 1945, intr-un ulcior)

As putea spune ca atitudinea religiilor fata de cunoastere (poate cu exceptia budismului, in anumite cazuri) este dezamagitoare din punctul meu de vedere insa nu as fi cinstit. Mi se pare periculoasa. Este ostila intelegerii in acelasi fel in care un profesor de matematica inflexibil este ostil rezolvarii pe alta cale a unei probleme (de catre un pusti istet). Stiu insa ca viitorul apartine mintilor libere. Sunt fericit sa le cunosc sau sa le vad scuturandu-se de secole de intuneric consolidat, ce ironie, de cautatorii luminii. Mai stiu ca pentru unii fundamentalisti, manuitori de Nokia sau Motorola, stiinta este insusi Diavolul. Insa daca ar fi asa, Aghiuta mi-ar fi simpatic, deoarece se poate razgandi (stiinta opereaza cu teorii falsificabile-vezi Popper). In oglinda, fundamentalistii sunt de neclintit. Oare asemenea cui?

O vreme, fiind foarte mic, nu stiam cine sunt (nici acum nu stiu foarte bine). Apoi am fost convins ca sunt un suflet nemuritor, captiv intr-un corp mostenit de la parintii mei. Eram platonician (a nu se confunda cu dragostea platonica, de asemenea experimentata, din frica de asumare a sentimentelor) in cel mai pur stil „Phaidon”. Urma, dupa moarte si un sejur petrecut intr-un paradis astral, sa revin intr-un alt corp pentru a continua aventura evolutiei. Cineva supraveghea acest proces si inca nu-mi dadeam seama pe atunci ce inseamna sa existe camere video peste tot (dar intrand intr-o banca am inceput sa-mi fac o idee).

Am renuntat la acel tip de spiritualitate (arhaica, daca e sa ma gandesc la intalnirile fericitului Socrate cu intelegatorii lui interlocutori Cebes si Simmias) in favoarea unei uimiri permanente,pricinuita de intamplarile zilnice, trecute printr-o minte ceva mai deschisa. Am devenit, cu alte cuvinte, fenomenolog, deoarece sunt mai atent la experienta in desfasurare, aici si acum, dar si skeptikoi (pentru a mentine continuitatea cu vechii greci), adica am unele intrebari vis-a-vis de orice afirmatie si solicit dovezi convingatoare. Mi-am pierdut dispozitia inocenta si nu regret, deoarece am gasit ceva mult mai provocator si recompensator (dar platesc pretul corect: am acceptat ca voi muri de-a binelea, undeva, in viitor)

Aceasta uimire o impartasesc, aproape zilnic, cu tine (si cu altii). Sper ca reusesc sa o trezesc, sau sa o amplific, si in tine (iar tu, mai departe, in copiii sau prietenii tai-de fapt cred ca in copii nu e necesar, ei sunt deja uimiti de realitate, ce pacat ca scoala distruge aceasta minunata capacitate din care se naste spiritul investigativ si dorinta profunda de cunoastere). Astazi iti propun sa meditam impreuna la urmatoarea problema: crezi ca esti aceeasi persoana care ai fost ieri?

Nu sunt deloc subtil, dupa cum vezi, am dat deja raspunsul in mica introducere autobiografica de mai sus. E limpede ca, pentru a fi aceeasi persoana, indiferent cum definesti „persoana”, e necesar sa existe ceva neschimbat inauntrul tau (pe care il putem numi „suflet” sau „esenta”). Si nu doar ca esti una cu persoana care ai fost ieri, dar esti una si cu cea care ai fost la nasterea ta si, daca agreezi principiul reincarnarii, una cu cine ai fost intr-o viata trecuta (cand noi doi aveam acelasi tip de dezbatere, insa intr-un mediu mai periculos si nu atat de prosper-de exemplu, nu existau dusuri, nici macar la curtile regale).

Pozitia mea, in raport cu intrebarea de mai sus, daca ma cunosti de ceva timp, este crystal-clear. Am motive puternice sa cred ca nu exista continuitate a sinelui (a persoanei), adica nu exista entitati fixe, neschimbatoare, indiferent daca le numim „suflete”, „spirite”, „atman” sau „Dumnezeu”. Mai cred ca cea care esti astazi nu este totuna nu doar cu cea care ai fost ieri sau in scoala primara, dar nici macar cu cea care ai fost acum un minut. Continuitatea sinelui este o senzatie, o traire subiectiva si nu o realitate. Realitatea a fost excelent intuita de taoisti, budisti si interesanta lor combinatie, miscarea zen si revelata, recent, de fizica cuantica. Nu mai exista niciun dubiu: realitatea este un proces curgator, o miscare permanenta, ametitoare (la scari infinit de mici), un du-te vino fascinant (pentru cine are „ochi de vazut”) si complex, o transformare necontenita a tuturor lucrurilor intr-un creuzet care nu sta pe loc. Iar in acest caz, cum ar putea exista lucruri sau ceva-uri imuabile (in afara miscarii)?

E timpul unor exemple: chiar acum tu respiri, adica inhalezi oxigen si elimini dioxid de carbon (sper ca nu fumezi, nu pentru ca nu am putea fi prieteni ci pentru a te feri de zonele de conflict dinauntrul tau, de pilda comunitatea alveolelor suparate pe cortexul prefrontal). Aerul (oxigenul) ajunge in cele 75-100 de alveole pulmonare (vezi ce multe sunt, nu e o idee puna sa te pui rau cu ele), unde se face schimbul cu dioxidul de carbon pentru care a sosit momentul eliberarii (in atmosfera). La un volum respirator curent (500 de centimetri cubi de aer) urmeaza, intr-un minut, sa metabolizezi intre 4 si 5 grame de oxigen. Stii ce inseamna asta, in cifre din acelea pentru care nu am fost echipati de evolutie (deoarece nu era necesar sa le cunoastem, pentru a supravietui)? Inseamna un cvadrilon de atomi de oxigen, si asta doar in 60 de secunde (cvadrilionul e consecutiv trilionului, care precede bilionul, aflat inaintea milionului).

Un milion de miliarde de atomi de oxigen s-au schimbat in interiorul tau si asta intr-un singur minut (imagineaza-ti cate alte schimburi face cu exteriorul, pe parcursul unei singure zile!). Cum ai putea fi acelasi om? Intelegerea proceselor moleculare de la nivelul celulei ne arunca intr-o lume incredibila, suprasaturata in evenimente creatoare (sinteze) si distructive (ruperi, separari). Nu de la un minut la altul ci de la o secunda la alta nu suntem aceleasi persoane. Doar ni se pare asta, deoarece constiinta noastra sta „sus”, la etaj si nu stie (adica nu percepe) ce se intampla „jos”. Insa cunoasterea stiintifica a avansat suficient de mult pentru a ridica, indraznet, cortina si a patrunde in culisele (sa zic maruntaiele?) corpului. Gandeste-te la presedintele unei tari care nu iese din palatul lui republican si nu stie, astfel, ce se intampla intr-un catun indepartat (nici macar unul apropiat, unde i se pregateste, discret, debarcarea-prin votul informat al cetatenilor responsabili, evident!)

Asa cum, pe ecranul televizorului, cadrele fixe alearga mult prea repede pentru viteza noastra de procesare, motiv pentru care miscarea pare continua (iluzia miscarii), tot asa, pentru constiinta noastra firava, recent aparuta, sinele pare continuu. Insa nu este! O minima deschidere catre neurostiinte poate convinge pe oricine de adevarul acestei afirmatii (neuronii „beculesc” in permanenta, in configuratii mereu schimbatoare).

As vrea sa fii atent si sa realizezi ca nu despre sine (sau constiinta) am spus ca este o iluzie ci despre continuitatea lui (ei). Sinele este creat (si distrus) de la o fractiune de secunda la alta (te-ai intrebat vreodata cat dureaza o clipa?). Ideea aceasta, daca o mesteci putin, fara prejudecati, deschide un camp urias de intrebari (sau probleme) noi, dar si de sperante. De pilda, ca sa te iau usor, daca tu hotarasti sa iti platesti astazi factura la gaze, dar nu o faci, putem considera, la sfarsitul zilei, ca sinele „responsabil” (era ultima zi, inainte de inchiderea alimentarii) a fost inlocuit cu un altul, „copil”? („mama sau tata platesc facturile, eu ma joc”). Stiu, imi vei spune ca oamenii au trasaturi stabile si comportamente previzibile dar asta nu dovedeste continuitatea sinelui („uite, face aceleasi lucruri”) ci a comportamentelor. Un acelasi tipar comportamental (sau energetic, sau informational) este distrus si re-creat, asta e tot. Iar tiparul nu este vesnic, dupa un timp se modifica sau dispare, pentru totdeauna (un fost fumator invederat, care nu mai fumeaza niciodata pana la moartea lui-un accident nefericit, o coliziune cu un camion ce transporta tigari de contrabanda).

Si acum ceva mai greu: cineva este acuzat (si gasit vinovat) pentru o crima comisa in urma cu 25 de ani. Judecatorul il condamna la 10 ani de inchisoare. Dar pe cine condamna? Pe cel de astazi. Totusi, cel de astazi nu este identic cu cel de ieri si cu atat mai putin cu cel de acum 25 de ani (care a comis crima).Tricky being a judge, do you agree? (which one of you?)

Vreau sa spun, de fapt, ca absenta continuitatii sinelui ridica o serie de probleme in sfera responsabilitatii (nu doar in sens juridic). Cel care isi insala sotia, cu cea mai buna prietena a ei, este acelasi cu cel care i-a jurat fidelitate, sub privirea vigilenta a unui preot? (iar preotul insusi, este totuna cu cel care a trecut prin seminar si facultatea de teologie? Si daca da, de ce nu mai crede in ceea ce face?). Pare mai simplu, din punct de vedere social, sa fim de acord ca exista ceva in noi care nu se schimba si poate fi, dupa caz, apreciata sau pedepsita. Nu mai e nevoie sa fim atenti clipa de clipa, pentru a descoperi noutatile posibile din jurul nostru (esti aceeasi vizitatoare de acum 6 luni?). oare ideea continuitatii sinelui ne usureaza, la modul absolut, viata? Sau, privita altfel, putem vedea cum o blocheaza sau o complica inutil? Nu e momentul sa intru acum in roller coaster-ul acestei controverse (dar voi reveni). Pana una-alta, de cateva minute, de cand respiri, nici nu mai stiu cu cine „vorbesc”. Insa in chip ciudat, nu-mi displace ideea (probabil pentru ca esti la distanta), ba chiar mi se pare ceva incantator in ea. Ah, cui ziceam ca i se pare asta?

Iti mai amintesti de Mos Craciun? Il asteptai cu nerabdare? I-ai trimis cumva si o scrisoare? Si, desigur, ai fost dezamagita la aflarea adevarului? Daca ai uitat, as vrea sa-i schitez cateva caracteristici:

  • Este un mos, adica cineva batran, deci foarte intelept
  • Aduce daruri copiilor, mai exact raspunde dorintelor acestora (nu tuturor, insa, din motive care raman misterioase)
  • Poate citi gandurile, adica poseda un fel de putere pe care o putem numi „omniscienta” (nu e nevoie sa-i scrii sau sa-i dai telefon)
  • Apare in mai multe locuri in acelasi timp (si la tine si la prietenii tai de la grupa mica), prin urmare dispune de un fel de ubicuitate sau, altfel spus, pare a fi peste tot
  • Opereaza cu unele criterii morale (copiii „rai” sunt pedepsiti si nu primesc nimic sau primesc mai putin decat au solicitat)
  • Are o preferinta ciudata pentru o anumita zi a anului
  • Este intotdeauna un barbat (chiar usor ramolit, in anumite cazuri)

O poveste frumoasa, nimeni nu poate contesta asta. La 4 ani putem accepta existenta unei fiinte remarcabile prin capacitatile ei. De asemenea, faptul ca ne ofera ceva fara ca noi sa facem ceva (cu exceptia faptului de a nu-i supara pe parinti) pare sa conteze destul de mult. Nu e chiar o invitatie la responsabilitate dar ce pretentii putem avea de la un pici de cativa anisori?

Discutand acest mit cu studentii mei nu am fost surprins sa descopar naturi mai sceptice, inca la acea varsta (investigatii, intrebari incrucisate, organizarea unui flagrant, inclusiv cautari pasionate ale cadourilor inainte de multasteptata zi). Totusi, cei mai multi au experimentat, in aceasta ordine, amagirea si deceptia. Deoarece atunci cand traiesti in iluzie, dezamagirea este inevitabila, nu-i asa?

Dar ce ai spune despre un adult convins, in continuare, ca exista Mos Craciun? Si nu e vorba de o simpla credinta, el chiar se comporta in acord cu ea. Asteapta, impreuna cu copiii lui, in fiecare an, venirea lui Mos Craciun. Insa mosul nu vine asa ca nimeni nu primeste cadouri. Insa pentru orice absenta exista explicatii (a fost ocupat, sunt prea multi copii, este bolnav, a uitat adresa, au obosit renii, e zapada prea mare, a circulat cu viteza si i s-a ridicat permisul). Am uitat sa mentionez, in lista de mai sus, favorita mea: nu meritam!

Ai vrea ca acest adult sa fie tatal tau sau mama ta (cred ca ai inteles, adio cadouri!). Sau, poate, ai vrea sa fii chiar tu? Sper ca ai raspuns „nu”, altfel nu stiu cum de te numeri printre cititorii mei (pe care ii suspectez de o inteligenta supramedie-stiu, stiu, acum sunt manipulativ, dar chiar si asa, nu simti un fior placut?). „Nu merit”, fara nicio justificare rationala, este nucleul nevrotic prin excelenta. Regret, dar nu am nicio intelegere pentru oameni sau institutii sociale care sunt generatori de culpabilitate inutila. Dimpotriva, fiintele umane imi par a avea o valoare intrinseca (faptul de a fi om este o realizare extraordinara a evolutiei naturale). Aceasta valoare trebuie protejata de agentii inconstienti, desi animati la un alt nivel de bune intentii, ai patologiilor sociale. Cum ar putea copiii si tineri care traiesc intr-un astfel de climat (simtindu-se „nemerituosi” sau „pacatosi”, cu un cuvant mai arhaic) sa devina cetateni increzatori in sine, echilibrati, dornici sa-si exprime valoarea si sa o dezvolte, la ei si la altii? Cum ar putea ei sa formeze, in timp, un popor care nu-si plange de mila, care nu traieste de pe o zi pe alta sau la mila guvernului, care trece cu fruntea sus prin situatii aspre, din sanul caruia nu pleaca milioane de oameni, in alte zari, care nu face dintr-o oaie si stapanul ei un model de comportament si care, voila, nu ridica spaga si mica dar eficienta coruptie la rang de obicei social?

Evident ca nu asociez problemele noastre psihosociale si locurile ultime din orice fel de clasament european cu figura blanda a lui Mos Craciun si a celor care, adulti fiind, nu au depasit etapa infantila a ajutorului providential. As fi tentat sa spun ca e ceva ce tine si de genele noastre daca n-as intelege diferenta dintre gene si fenotip. In acest articol nu vreau decat sa semnalez posibilitatea supravieturii lui Mos Craciun (care inca nu si-a sacrificat fiul) in forme deghizate, la noi si aiurea. Nostim si foarte folositor in copilarie, dupa o anumita varsta Mosul trebuie sa se intoarca acolo de unde a venit, adica in imaginarul colectiv. Astfel copiii pot creste, devenind adulti responsabili, capabili sa traiasca orientati de fapte si date obiective in loc de dorinte si insecuritati personale. Sigur ca aceasta evolutie presupune o imensa deceptie (intelegerea amara a non-existentei misterioasei fiinte) pe care nu oricine este dispus sa o traverseze.

Sunt intrebat, uneori: „Adrian, daca mi-l iei pe „Mos Craciun” ce pui in loc?” Este o intrebare, din fericire, usoara. Nu trebuie sa pun nimic in loc (o alta acadea). Dupa ce Mosul se evapora, in locul lui ramane realitatea. Iar realitatea este un loc primitor, in care noi le putem da vietilor noastre un sens. Le putem face frumoase, intense, pozitive, valoroase. Putem coopera unii cu altii. Putem fi buni si inteligenti. Putem trai fara iluzii copilaresti.

Am lansat, in ultimul timp (articol din mai 2010), si nu doar pe site, o serie de intrebari privind natura constiintei (si, in cateva randuri, dezbaterile au devenit pasionante, lucru care ma bucura, deoarece imi semnaleaza ca oamenii sunt capabili sa unifice gandirea si sentimentele in loc de a prefera calea mai usoara a lui „ce atatea intrebari?”. Constat, totusi, unele dificultati in intelegerea constiintei ca sistem intentional si echivalarea ei eronata cu continuturile mintii (de exemplu senzatii sau dorinte). Asa ca vreau sa dau un exemplu simplu pentru a spulbera aceste confuzii ce risca sa devina grave.

Voi numi minte de nivel 1 mintea unei fiinte inzestrate cu dorinte si chiar cu opinii (putem sa ne distram si sa acceptam ca animalul tau de companie are unele opinii despre tine, de exemplu ca esti o persoana zgarcita si nu ii oferi, decat rar, mancare de cea mai buna calitate). Aceasta minte nu dispune de constiinta. In termeni psihologici nu este o persoana (iar in termeni si mai rigurosi nu are o identitate psihologica). Cum asa, vei spune, doar simte si gandeste! Este o afirmatie scandaloasa, stiu, deoarece din ea rezulta ca nu doar animalele nu sunt persoane (nu au sau au identitati foarte rudimentare) ci si unii oameni, avand ganduri si dorinte, poate chiar numeroase, dispun de o constiinta modesta si, la limita, nu au deloc (daca nu ma crezi priveste cu atentie un bebelus)

In ce fel de minte apare constiinta? In mintea de nivel doi. Si prin ce se deosebeste aceasta de prima? Prin ceva extraordinar: si ea are dorinte si credinte insa, in plus, are dorinte si credinte despre dorinte si credinte,fie ale ei, fie ale altuia (are o teorie a mintii, conform unor articole precedente). De pilda, motanul tau de apartament simte pentru tine ceva ce am putea numi „devotament” (sau doar cainii sunt capabili de acest sentiment) dar nu are nicio pozitie mentala fata de propriul lui devotament (sa fie incomodat de aceasta loialitate si sa vrea sa scape de ea sau, dimpotriva, sa i se para ca nu este suficient de dedicat relatiei cu tine si, pe aceasta baza, sa se simta vinovat). Credinta mea este ca animalelor (si unor oameni) le este imposibil sa ajunga la mintea de nivel doi, cata vreme sistemul lor nervos ramane acelasi. Exista dovezi puternice in acest sens, greu de suportat, si inteleg si de ce , de iubitorii de animalute.

A dezvolta o credinta despre propria ta credinta (sau nevoie, sau emotie, sau dorinta sau ce vrei tu) presupune capacitate de meta-reprezentare, un fel de a te ridica deasupra ta pentru a te observa. Reusind asta, iti poti schimba credinta, deoarece intelegi ca este gresita, si, mai departe, iti poti restructura comportamentul (care devine mai adapatativ). Este evident ca animalele sunt inchise in cateva scheme, finite, de comportament (si unii oameni, sa indraznesc sa afirm asta?)

Auto-reprezentarea si meta-reprezentarea sunt proprietati esentiale pentru constiinta si solicita un nivel remarcabil de interconexiuni neuronale. Atingerea acestui nivel si amplificarea lui permanenenta nu sunt achizitii garantate la oameni. Simplul fapt de a te naste om nu te face imediat detinator al unei constiinte, dupa cum accesul la constiinta nu este totuna cu dezvoltarea ei permanenta (asa cum invatarea alfabetului nu este echivalenta cu lectura lui Ludwig Wittgenstein-am senzatia neta ca exista oameni care nu au mai citit o carte din scoala generala). Evolutia constiintei, incerc sa spun, necesita implicare personala si grija, ingredientele, sper ca esti de acord, unei atitudini iubitoare. Cei care iubesc constiinta o ajuta sa se dezvolte, la ei sau la altii (cumva asta fac si eu, aici?-e doar un exemplu de meta-reprezentare).

Ma despart mereu de oamenii care sunt impotriva cunoasterii, adica impotriva mintii de nivel doi. „Prietene, de aici drumurile noastre merg in directii diferite. Tu vrei sa traiesti fara sa-ti schimbi perspectiva asupra experientelor tale. Cand vei fi interesat de aceste optiuni, stii unde ma gasesti.”

Mi se pare uimitor cum obscurantismul, frumos deghizat, continua sa traiasca in epoca iPhone si WebCam. Este insa si periculos, de aceea cred ca avem datoria de a-i dezvalui limitele si a incuraja tendinta opusa, catre lumina, indiferent de riscuri.

Iar pentru a face situatia si mai complexa, afla ca exista si o minte de nivel trei (ca si cum cea de nivel doi nu ar complica suficient realitatea). Pentru a o intelege iti voi da un exemplu:

O femeie este atrasa de un barbat (de corpul lui sau, la un alt nivel, de mintea lui exceptionala). Dar ea se comporta in asa fel incat sa-l determine pe acel barbat sa creada ca ea, de fapt, nu se simte atrasa de el (fiindu-i indiferent). „Eu sunt atrasa de tine (innebunita chiar) dar vreau sa crezi ca-mi esti indiferent”. Nu e deloc greu de inteles, mai ales daca te gandesti putin la experienta ta. Mintea de nivel trei iese din ea insasi, intra in alta minte, evalueaza criteriile de evaluare ale acelei minti si se angajeaza intr-un comportament care sa le raspunda, stiind prea bine ca propria ei realitate (pe care si-o meta-reprezinta) este alta. Mai pe scurt, mintea de nivel trei este capabila de amagire. Bun venit in lumea reala!

ps am sentimentul ca nu vrei sa-ti explic, in continuare, mintea de nivel patru.

Experiment mental. Fie A si B doua persoane. A este un barbat, B este o femeie. A este indragostit de B care, vai, este casatorita. Desi respecta stravechea institutie si nu vrea sa creeze probleme, A decide sa-si asume sentimentele. El scrie un mail si il trimite lui B, de pe cel mai aclamat smartphone al anului 2009, un Motorola Droid. Foloseste, vreau sa spun, un dispozitiv foarte inteligent (si scump).

Iata ce-ti propun: sa presupunem ca mail-ul nu pleaca spre destinatar deoarece telefonul ingenios, pe care il voi numi in continuare Droidul, se opune in mod activ. Cu alte cuvinte, evalueaza mesajul lui A catre B ca amenintator pentru amandoi („le va complica viata”) si decide sa saboteze actiunea. Crezi ca este posibil? (candva, in viitor) Daca Droidul ar putea alege ce mesaje sa trimita si ce mesaje sa cenzureze, fara sa fie programat in acest sens, ne-am putea gandi ca este inzestrat cu constiinta. Mai mult decat atat, deoarece se opune libertatii de exprimare a lui A, s-ar putea chiar simti vinovat (adica ar avea o constiinta vinovata). Este ca si cum telefonul ar avea un Eu si de la nivelul acestui Eu, in exemplul de mai sus, ar hotari ca nu este potrivit sa coopereze cu dorinta lui A, impiedicand transmiterea mesajului (sau stergandu-l brusc din memorie)

Ok, telefonul tau nu face asta acum (cu atat mai putin al meu, fiind unul preistoric-asa era in mai 2010, intre timp am luat masuri, n.m.). Insa undeva peste 10 sau 10.000 de ani oare ar fi posibil? Este faimoasa problema a masinilor capabile de constientizare. Insa este o problema in doi pasi:

1. masina sa fie capabila de constiinta de sine, adica sa se recunoasca pe sine ca o masina (sa zic fiinta?) diferita de oricare alta, altfel spus sa dispuna de un Eu (sa aiba o identitate)

2. masina sa dispuna de o teorie a mintii, adica sa-si poata reprezenta nu doar ceea ce se afla in mintea ei ci si ceea ce se gaseste in mintea lui A („vrea sa-si exprime sentimentele fata de B, indiferent de riscuri”)

Am dat acest exemplu pentru a sublinia ca simpla recunoastere de sine (in oglinda, de exemplu) nu este suficienta pentru a vorbi, intr-un sens complet, de constiinta. Nu e suficient sa stii ca tu esti, diferit de oricine altcineva (un Droid, un om, un motan). „Eu sunt cel ce sunt” este doar inceputul constientizarii (Yahve, i’m sorry). „Eu sunt” este piatra de temelie a identitatii insa nu spune nimic despre altul (singuratatea misterioasa a lui Dumnezeu, ar spune unii). Evolutia constiintei il solicita pe Tu. A intelege, a simti (prin empatie) sau doar a-ti imagina ce este in mintea lui Tu este pasul urmator in dezvoltarea constiintei. Asta inseamna sa ai o teorie a mintii (ceea ce copiii de 3 ani nu reusesc, vezi articolul  mai vechi despre Sally).

Ce crezi, cainele tau are o teorie a mintii? Sau hamsterul? Poate pisica tolanita acum intr-un colt al patului?  Micuta girafa de apartament? Si daca raspunsul e pozitiv, cat de complexe sunt aceste teorii? Nu-i asa ca sunt in mod fatal limitate, asemenea programelor din smartphone? Crezi ca simpatica mata va invata vreodata sa citeasca abecedarul? Oare hamsterul s-ar putea uita la televizor la o emisiune despre experimentele lui Skinner cu sobolani albi? Cainele ar putea canta la contrabas?

Intre oameni si animale pare a exista un prag imposibil de trecut de catre ultimele (dar accesibil in sens invers, si nu ma refer doar la imbatranire). Cumva asta face constiinta noastra infinit de pretioasa? Mie asa mi se pare. Oscilez inca intre Droid si HTC Desire. Dar asta e o alegere simpla, intre doua masini. Faptul ca exista oameni constienti ma lasa cu gura cascata.

Construit de Sorin