Arhive pentru august 16th, 2011

 

  1. Vreau sa existi (adica sa traiesti in sensul foarte basic de” supravietuire”). Vreau sa fii in continuare pe acest pamant, aici, cu mine, sau in alta parte, insa sa fii. Existenta ta nu-mi este indiferenta. Te vreau in viata si nu este doar o dorinta. Sunt pregatit sa fac multe lucruri in acest sens daca si tu esti de acord sau mi le ceri.
  2. Vreau sa fii libera (sa te dezvolti). Vreau sa inaintezi in propria ta viata (sa nu stai pe loc si cu atat mai putin sa regresezi). Iti respect proiectele chiar daca uneori nu le inteleg, mi se par nerealiste, periculoase sau lipsite de viitor. Sunt proiectele tale, prin urmare esti tu. Daca am putere te sustin chiar in directii ce-mi par nesigure si cu siguranta te sprijin in proiectele pe care le aprob. O fac insa doar la solicitarea ta ceea ce inseamna ca altfel nu interferez. Lupt mereu cu dorinta de a te controla, a te modela, a te aduce mai aproape de imaginea din capul meu. In fiecare zi lupt cu asta. Adesea esuez insa nu renunt. Vreau ca tu sa cresti in directii alese de tine. Astfel ramai sau devii o persoana libera. Iar eu nu vreau sa iubesc o marioneta, un sclav sau o masina sofisticata. Vreau sa fii tu, desi asta, iata, nu-mi convine intotdeauna. Stiu ca as putea, intr-o maniera mai subtila (nici nu-ti dai seama) sau mai evidenta (presiune, violenta), sa intervin in viata ta si sa o orientez in directii alese de mine. Insa aceasta nu ar fi dragoste ci control. Renunt la control in relatia cu tine.
  3. 3. Vreau sa te cunosc. Vreau sa stiu cum te simti, ce fel de ganduri ai, la ce visezi, de cine ti-e teama, ce-ti imaginezi, unde vrei sa ajungi, ce doresti sa faci cu viata ta. Cu alte cuvinte, vreau sa fii transparenta, adica sa vad cum esti pe interior (sa-ti cunosc sinele). Stiu ca pentru a te dezvalui e nevoie sa te simti in siguranta cu mine si imi asum responsabilitatea pentru nivelul de incredere capabil sa-l creez. Mai stiu ca ti-e frica de felul in care as putea reactiona (critica, judecati, respingere) si caut sa te asigur ca, desi aceste posibilitati nu sunt excluse, dorinta mea mai mare este sa te inteleg. Nu doar ca nu sunt indiferent la cine esti tu ci chiar imi pari cineva special, pe care vreau sa-l cunosc in profunzime. Exista aici un fel de bucurie secreta pe care nu mi-o pot explica (deoarece nu o simt si fata de altii). Nu ma tem de epuizarea misterului, dimpotriva, cred ca nu exista sfarsit (altul decat moartea) al acestui proces de descoperire.
  4. 4. Vreau sa te ating. Aceasta intentie poate parea copilareasca, insa nu este asa. A atinge pe cineva inseamna a-l face pe acel om mai real (si Toma a dorit sa-l atinga pe Iisus). Imi place sa te vad sau sa te ascult insa a te atinge adauga experientei mele cu tine o dimensiune nepretuita. Suntem carne si oase, nu-i asa? Sigur ca, in functie de cine esti, atingerea poate fi doar afectuoasa, erotica sau sexuala. Imi vine sa spun, totusi, ca toate atingerile sunt erotice in urmatorul sens: sunt placute.

Si cine esti tu, persoana pe care o iubesc? Ai putea fi copilul meu, sotia sau sotul meu, mama sau tata, o bunica, un bunic, o prietena, un student sau un elev (sau un prichindel de la gradinita) si chiar (pentru specialistii care ma citesc) un client (stiu, partea cu atingerea trebuie limitata mai sever). Nu este obligatoriu ca sentimentele sa fie reciproce. Si daca sunt, ne putem considera norocosi. Am castigat, pentru a doua oara, la loteria Vietii. Nu mai stii cand a fost prima data? Da-mi voie sa-ti reamintesc: atunci cand ai venit pe aceasta micuta planeta.

Biologia, in genere, si biologia corpului uman, in special, ma fascineaza (si sunt o sursa continua de invataturi). Daca nu ai chiulit cumva de la orele tinute de un profesor lipsit de vocatie, trebuie sa fi aflat si tu, asemenea mie, ca exista un proces, de fapt un set de procese numite homeostazie (termenul ii apartine lui Walter Cannon-cel care, in psihologie, a descoperit reactia lupta sau fugi). Homeostazia se refera la mentinerea unui echilibru dinamic inauntrul organismului, prin modificari permanente ale mediului intern in acord cu variatia mediului extern. Altfel spus, organismul  cauta necontenit sa-si mentina o serie de parametri intre anumite limite vitale. Poate ca exemplul cel mai bun, in sensul de usor de masurat, este temperatura corpului.

Indiferent de valorile temperaturii mediului inconjurator si de activitatea fizica, temperatura normala a corpului variaza intre 36.1 si 37.8 grade Celsius. Daca temperatura corpului creste (prin intrarea intr-un cuptor, de exemplu-poate fi „luna lui Cuptor”) reactiile biochimice se accelereaza. Viteza reactiilor enzimatice creste cu 10% pentru fiecare grad in plus. Pe undeva pe la 42 de grade (temperatura a corpului) viata organismului este deja in pericol. In acelasi fel, scaderea temperaturii corporale sub un anumit prag conduce la moarte (poate nu stiai ca cea mai scazuta temperatura a corpului este inregistrata la 3 A.M.)

 

Pe acelasi principiu, organismul incearca sa pastreze si alti parametri (ritm cardiac, cantitatea de oxigen sau de zahar din sange, tensiunea arteriala) intre anumite limite care sustin viata. Termenul „incearca” este ales intentionat. Asta inseamna ca uneori organismul nu reuseste. Atunci survine moartea. Cele doua mecanisme interne prin care este mentinut echilibrul optim sunt retroinhibitia (pune mana pe o oala fierbinte si vei intelege imediat) si retroactivarea (contractiile uterului in timpul nasterii, daca esti deja mamica si ai evitat cezariana). Evident, organismul nu ar putea lua decizii de modificare in sus sau in jos a variabilelor daca nu ar fi informat (traiasca sistemele nervos si endocrin!)

 

Te-am plictisit? Suficienta reglare a mediului intern! (automata, sper ca realizezi-ar fi o catastrofa sa incercam in mod constient sa reglam multimea acestor parametri). Iata ce vreau sa spun: exista o tendinta fizica naturala (urmeaza ora de fizica, sectiunea termodinamica? Simt ca vrei sa o amanam) a organismului de a ajunge, pe termen lung, la aceeasi temperatura cu mediul inconjurator. Mai exact, diferentele de temperatura tind sa scada si, la un moment dat, temperatura fiintei vii si a mediului extern sa devina identice (moment foarte neplacut, fiind mortal-daca nu cumva moartea nu a survenit mult mai devreme).

 

Ne convine sau nu, acestea sunt legile fizicii (proiectate de Dumnezeu, dupa parerea unora). Daca fiintele vii nu se opune acestei tendinte de egalizare a temperaturilor, ele mor (oricum mor, in cele din urma, deoarece nu se pot opune la nesfarsit). In ce consta salvatoarea opozitie? In efort! (am scris candva o carte „pentru lenesi” intr-o cheie subtil-ironica ce scapa, se pare, neobservata)

 

E nevoie sa fim activi, daca vrem sa traim. Viata se bazeaza pe diferente! Daca as putea, as face ultima propozitie sa pulseze pe ecran. Nu-i pot accentua suficient de mult importanta. Viata exista, se mentine si se dezvolta prin diferente. Organismul care nu-si poate mentine temperatura diferita (pentru a continua rationamentul) intra in fuziune cu mediul inconjurator. Adica moare, in sens fizic dar si in sens psihologic. Toti psihoterapeutii adevarati au inteles pericolul fuziunii (sau al identificarii) si militeaza pentru diferentiere.

Daca procesele de diferentiere sunt sustinute cu intelepciune si dragoste (acum ma refer la oameni) ele pot avansa extraordinar de mult facand sa apara originalitatea. Sunt si voi ramane mereu aparatorul (si stimulatorul, sper) originalitatii creatoare si constructive. Daca nu reusesc inseamna ca am inceput sa mor (nu doar eu, si tu, daca esuezi).

 

Originalitatea  nu se suprapune cu geniul ci doar se poate intersecta. Diferentierea personala nu este nimic altceva decat un fel specific de a fi, un „ceva” neincadrabil pentru care nu mai exista un alt referent. A fi tu insuti/insati, de cate ori ti-ai propus asta?

 

Sa fie un dat? In niciun caz. Trebuie sa muncesti pentru a fi diferentiat! Sa depui efort. Sa nu-i dai voie „mediului” (credinte colective, emotii ale altora) sa puna stapanire pe tine („temperaturi” egale). Munca acesta nu este nici simpla nici usoara. Exista mereu ispita ingrozitoare a pasivitatii (ieri tara noastra s-a cutremurat din cauza grevei generale mult trambitate?), a facilului, a sigurantei familiare (si mortifere), a relaxarii tampe (imi vine sa dau cateva exemple TV). Lasat in voia lui, organismul moare putin cate putin. Temperaturile (intern-extern) se apropie una de alta. Viata se pierde. Emotiile nu mai sunt proaspete. Mintea nu mai sclipeste. Procesele vitale pot continua insa acolo nu mai este cineva special. Incepe regresia. Oamenii incep sa vorbeasca sau doar sa gandeasca regresiv, adica mai primitiv, ca si cum ar avea 10 sau 3 ani. Nu se mai pot autoobserva, nu-si mai examineaza critic ideile si opiniile. Sunt preluati de un curent colectiv. Niciun domeniu al realitatii nu este protejat. In religie, in arta, in convingerile politice, in psihoterapie si consiliere (de ce nu?) si uneori chiar si in stiinta (desi mult mai rar) ingerul nemilos si orb al nediferentierii castiga lupta inegala cu viata. Insa Viata o ia mereu de la capat, intr-un alt organism si asta, din nou si din nou, ma umple de veneratie.

 

Fiind inca viu, sunt hotarat sa sprijin atat de fragilele procese de diferentiere. Este, poate, principalul motiv pentru care scriu (uneori la ore tarzii). Printr-o sansa iesita din comun, si eu si tu suntem aici, vii. What about some f***** work?

 

 

Valurile (nu, nu cartea Virginiei Woolf). Un exemplu perfect de sructura ondulatorie. Unde formate pe suprafata unei ape linistite, dupa ce ai aruncat o piatra. Si o uriasa iluzie, in acelasi timp. Valul pare ceva, o cantitate de apa, care se misca spre mal. Insa nu e deloc asa. Moleculele de apa se misca doar in plan vertical. Ele nu inainteaza spre mal. Au fost scoase din starea de echilibru printr-o perturbatie (piatra) si au inceput sa osileze (sa vibreze). Transmiterea perturbatiei, si nu a particulelor de apa, din aproape in aproape se numeste propagarea undei. Deoarece propagarea are loc intr-un plan frontul de unda este o curba (unde bidimensionale). Acestea sunt valurile.

Si acum sa ne gandim la un om. Tu, de exemplu. Si tu esti alcatuit din atomi si molecule (miliarde de entitati, foarte, foarte mici). Si pari a fi stabil. Insa nu e asa. E exact invers decat la valuri (care par ca se deplaseaza). Tu pari ca stai pe loc (aceeasi forma) insa in realitate te deplasezi, adica atomii tai se misca dintr-un loc in altul. Materia corpului tau se deplaseaza (si nimeni nu o vede). Iata iluzia! Tu te scurgi dintr-un loc in altul fara sa stii asta. Te mai miri ca nu-ti amintesti evenimente de la un an? E normal, nici macar un atom din ceea ce esti astazi nu a existat in corpul tau, atunci cand aveai un an. Nu simti un fior citind asta? Hai sa-ti spun altfel: cand ai implinit un an, tu nu ai fost de fata.

Vechiul Testament, poate ai remarcat si tu, daca ai avut curiozitatea sa-l citesti, este plin de fapte si evenimente barbare. Dumnezeu,  presupusul tata al unui om tanar si intelept, Iisus, se comporta in feluri pe care colegii mei clinicieni nu ar ezita sa le recunoasca in DSM. La unul din aceste episoade vreau sa ma refer in continuare:

Avraam (cel care si-a obligat sotia sa faca parte dintr-un harem-vezi un articol anterior) a fost pe punctul de a-si ucide fiul (Isaac). Cum anume? Dandu-i foc! Chiar si simpla idee a cuiva de a face asta, cu atat mai mult comportamentul concret, ne face sa ne intrebam, stupefiati, „Ce este in neregula cu acest om?” Sa-ti ucizi propriul copil? De ce ar face cineva asa ceva? (tocmai am vazut ieri o stire cu o mama care a incercat sa-si ucida copilul de 7 ani cu un pumn de medicamente, apoi sa moara si eu-ambele tentative fiind esuate) Ei bine, motivul lui Avraam este uluitor: Dumnezeu i-a cerut asta. Ce fel de Dumnezeu este acesta? Este sanatos la capul lui cosmic? Mintea lui infinita a luat-o razna? De ce sa-ti omori fiul?

Exista un motiv, desigur: Dumnezeu a dorit sa-i verifice credinta. Alta bazaconie! Dumnezeu avea nevoie de asta? Nu este atotstiutor? Nu ne cunoaste cele mai adanci unghere ale sufletelor noastre (ale inconstientului, intr-un limbaj modern). Se pare ca nu. Sau este, pur si simplu, suspicios (trasatura corelata cu gelozia patologica, abundent prezenta in VT). Avraam primeste porunca de a construi un altar si a-l aseza pe Isaac deasupra. Avea deja cutitul in mana cand este oprit, in ultima clipa, de un inger. Dumnezeu era, in sfarsit, convins. Copilul putea fi lasat in viata (de ce acest episod imi aminteste de unele ritualuri satanice, oare?)

Noi, cititorii, ne putem relaxa. Putem chiar sa-l admiram pe Avraam pentru credinta lui (sau sa fim uimiti de nemarginita prostie). „Iata ce inseamna sa ai incredere in Dumnezeu!” Oare? Nu-si putea dovedi credinta prin ceva mai creator, mai constructiv, mai frumos? (am aversiune fata de oamenii care-si maltrateaza copiii, eu, un fost copil care nu poate contabiliza mai mult de 2-3 palme de la cele doua serii consecutive de parinti psihologici-bunici+parinti)

Si mai este ceva, un lucru ce trece de obicei neobservat (ca in povestea cu femeia ce era pe punctul de a fi omorata cu pietre, in Noul Testament). Ce influenta a avut asupra lui Isaac experimentul aparent nobil al lui Dumnezeu (testarea credintei tatalui)? Imagineaza-ti, pentru mai multa concretete, ca tu faci asta cu copilul tau (stiu, ti-am crescut anxietatea prin simpla formulare a acestui gand). E de asteptat ca pustiul sa fie traumatizat pentru toata viata. Dumnezeu nu s-a gandit la copil? Probabil ca nu, deoarece nu-i pasa de el (asa cum nu-i pasa nici de femei-voi reveni cu alt articol) Sau l-a vindecat de sindromul posttraumatic printr-o interventie divina? Si daca nu a facut-o, cum a fost viata interioara a lui Isaac dupa acest eveniment? Ce ar putea simti, in sufletul lui, un copil pe care propriul lui tata il pune intr-un pericol mortal, in numele unei abstractiuni? Si ce altceva pare a fi Dumnezeu in acest episod daca nu un savant nebun? (da, da, ma asteapta flacarile iadului, dar sunt pregatit dupa canicula din ultimele zile)

Unii crestini mai sofisticati reusesc sa depaseasca intamplarea aceasta profund dezgustatoare si spun ca este doar o metafora. „De fapt lucrurile nu s-au intamplat asa!” Implicit, ei imi spun ca resping acest comportament de psihopat si asta ma bucura. Nu realizeaza, totusi, ca sunt pe nisipuri miscatoare:cand ceva nu ne convine din Biblie, il transformam imediat intr-o parabola? Iar ceea ce pare a fi acceptabil, dintr-o perspectiva moderna, este luat ca atare? Observa criteriul in acest caz: este dorinta subiectiva de a face acceptabila o colectie de texte considerate sacre. Poate ca astfel de texte nu trebuie cercetate cu o minte lucida si nepartinitoare. Sau poate ca nu:ele trebuie citite si analizate asa cum sunt. Creatiile unor oameni salbatici, dispusi mereu sa-si omoare copiii si sotiile. Ii continem, bineinteles, undeva in creierul arhaic. Insa, intre timp, nivelul de civilizatie si intelegere a realitatii a facut un salt. Poate este timpul unor carti noi.

Acest articol a fost scris anul trecut, dupa examenul de admitere. Anul acesta, fiind inca profesor si gratie unei vrajitorii, am reusit sa evit rolul de „corector”. Iar anul viitor sigur il voi evita din nou, dar din alt motiv:nu voi mai fi un profesor excelent remunerat de Universitatea din Bucuresti.

Astazi o serie de oameni tineri vor afla daca au devenit studenti (sau nu) ai Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei. Se afiseaza rezultatele examenului de admitere desfasurat sambata. M-am numarat printre evaluatori. Pentru unul ca mine, orientat, in lectura unui material, spre noutate si idei surprinzatoare,  corectura nu e deloc o experienta simpla (de aceea nici nu dau examene standardizate ci foarte personale-la care unii studenti, obisnuiti sa livreze raspunsul corect, aflat undeva intr-o carte, nu s-au putut adapta). Inteleg insa necesitatea unor criterii general valabile in cazul unui examen de o asemenea importanta. Totusi, asta nu ma apara de plictiseala.Imagineaza-ti un videoclip pe care trebuie sa-l vezi de 50 de ori, in variante usor diferite (uneori cu lungi secvente absente). Cum te-ai putea simti?

Asa ca, in plin proces de evaluare pe baza unui algoritm numit „barem”, am fost fericit sa citesc intr-o teza urmatoarea propozitie: „Aceasta nu este si opinia mea” (pe marginea unui subiect tratat ca in manual). Aproape ca mi-a venit sa deschid lucrarea (sigur ca nu am facut asta) pentru a afla numele candidatului (si a-i da un premiu pentru gandire independenta, nu neaparat sustinuta de dovezi convingatoare dar asta se poate exersa). As vrea sa citesc mai des „Eu nu cred..”, „Mi se pare ca…”, „Opinia mea este…”, „Perspectiva mea este diferita…”, „M-am gandit si…”, „Am unele indoieli despre…”. Una din 50-60 de lucrari sa fie un inceput bun sau o veste proasta? (ma refer doar la afirmatii ce contin metacognitii si nu la idei de care candidatul inca nu s-a diferentiat, considerandu-se, uneori spre amuzamentul general-perle-una cu ele).

In timp ce corectam lucrari bune ma intrebam ce vor deveni acesti tineri acum cuminti, reproducand fidel (eu nu pot face asta!) pasaje intregi din manual. Vor descoperi imensa placere a gandirii pe cont propriu? Vor indrazni sa ia pozitie mai des si sa puna sub semnul intrebarii cunoasterea aparent infailibila a celui de la catedra? Vor simti impulsul de a cerceta un anume subiect intr-un mod cat mai obiectiv cu putinta, adica nebiasat? Si mai presus de toate, vor ajunge sa spuna „Credinta mea este ca…iar dovezile empirice prin care o sustin sunt…”?

Nu stiu (poate voi afla). Stiu insa altceva (acum vorbeste practicianul): cunostintele, chiar avansate, de psihologie reprezinta destul de putin (impactul lor nu este prea semnificativ) daca studentul/specialistul nu este in contact cu propriul lui adevar emotional, daca nu-si traieste emotiile si sentimentele in felul lui propriu (cu adevarat unic, daca, la examen, tot a fost un subiect despre personalitate si insusirile ei), daca nu e constient de istoria lui si modurile, adesea subtile, in care a fost modelat, sau chiar instrainat, de ea.La ce bun sa cunosti o multime de concepte si teorii daca nu le poti aplica (exclud varianta in care au fost superficial sau prost intelese), adica daca nu le poti transforma in ceva concret, de natura a-ti schimba viata (mai intai a ta si apoi a altora).

La ce bun, de exemplu, sa ai lecturi variate si sofisticate pe tema motivatiei daca nu reusesti sa te motivezi si sa pui capat unui comportament autodistructiv? (de la fumat si hrana toxica pana la tipare nesanatoase de a intra in relatie) Daca tu nu stii cum sa vorbesti cu tine insuti, astfel incat sa obtii rezultate reale, perceptibile, cum iti poti inchipui ca vei reusi cu un altul? (e posibil, totusi, sa reusesti, dar asta nu ti se va datora tie ci resurselor minunate ale celuilalt)

Ma gandesc, uneori, ca teoriile ingenioase (sau doar complicate) sunt aparari elevate, de tip academic, impotriva fricilor sau furiei niciodata constientizate, modalitati acceptabile social de a fugi de experiente interne la prima vedere insuportabile. Seminariile ceva mai practice din facultate arunca o prima lumina in intunericul in care un om a ajuns sa traiasca si se opresc aici (fiind, chiar si asa, inspaimantatoare pentru unii). Si nu cutez sa ma gandesc ce se intampla la unele facultati particulare, mai ales daca au si forma ID.

Prin urmare, diploma de licenta aproape ca nu-mi spune nimic (nici macar despre cunostinte, pe care le testez in 5 minute prin intrebari din 3 discipline diferite, de exemplu neuropsihologie, psihopatologie si psihologie sociala). Un psiholog licentiat, macar, stie unde sa caute informatia la care a fost candva expus dar a pierdut-o prin hipocamp. Dar in ce raport se afla cu istoria lui de viata? Cat din copilaria niciodata usoara (sper ca ai renuntat la aceasta idealizare, daca esti un vizitator mai vechi) i-a devenit accesibila, a fost inteleasa si/sau resemnificata? Ce emotii interzise au iesit la suprafata si in ce noua lumina a ajuns sa-si vada figurile parentale? Cat de autentic a devenit si cat continua sa repete inconstient?  In ce masura s-a eliberat de figuri ale autoritatii fiind acum capabil sa le trateze cu respect, deci nu cu ostilitate si nici cu spaima? In ce zona se afla abilitatile lui creative si ce gen de inteligenta (in sensul lui Howard Gardner) a primit la loteria genetica?

Aveam in minte aceste intrebari sambata, cand incercam sa-mi pastrez atentia treaza in contact cu lucrari mult prea asemanatoare, pentru gustul meu. Am dat note de toate felurile, inclusiv 10 si 2.50, dar fara a avea sentimentul ca sunt relevante pe termen lung. Nu cred ca cineva, inclusiv absolvent de psihologie, poate ocoli fara sa plateasca, adevarul dureros al propriei vieti. Sunt insa convins ca apropierea de el elibereaza energii frumoase si constructive. Cateodata, cand se aliniaza bine cromozomii si mediul (vezi epigenetica), chiar exuberante.

Construit de Sorin