Exista unii oameni ale caror fapte le consideram de la sine intelese si uitam sa le multumim pentru ceea ce fac. Intr-o zi ei pleaca si realizam astfel, doar ca tardiv, cat de importanti erau in vietile noastre. Oricat de constient as fi de acest mecanism ma surprind in continuare acceptand mecanic darurile celor din jur. Si asta nu e tot. La un moment dat mi-am dat seama ca organele propriului meu corp „beneficiaza” de acelasi tratament (din fericire nu am pierdut nimic, cu exceptia unor dinti, ca urmare a agresivitatii reprimate-altii isi pierd dintii ca urmare a agresivitatii exprimate, ceea ce nu ma consoleaza deloc)
De aceea astazi vreau sa-mi fac publica recunostinta pe care le-o port ochilor. Stiu ca e ciudat sa te privesti in oglinda si sa spui ochilor „Multumesc!” (insa exact asa ceva iti recomand si tie). Nu, nu am ochelari si nu se pune problema sa-mi pierd vederea. Ochii mei ma pun in contact (vizual) cu realitatea fara ca Eu sa fac ceva in mod special (e suficient sa-i deschid dimineata). Si tocmai pentru ca nu fac nimic am inceput sa realizez ca „a vedea” este un dar pe care il primesc in fiecare dimineata (nu stiu prea bine de la cine asa ca cel mai simplu e sa consider ca-l primesc de la ochi). Mi se pare natural, in acest caz, sa le multumesc (cineva cu o intelegere limitata a psihanalizei ar putea numi asta narcisism). Evident ca orice parte a corpului merita recunostinta insa nu vreau sa le tratez nediferentiat (adica la gramada). Dimpotriva, asa cum oamenii au nevoie sa fie recunoscuti ca persoane unice (si nu membri anonimi ai unui grup), tot asa cred ca organele ar putea aprecia recunoasterea lor individualizata. De aceea, acum, ma refer doar la ochi.
Oare cum ar fi sa existe o zi internationala a ochilor, zi in care oamenii de pe tot cuprinsul pamantului sa celebreze globii oculari si organele anexe (sprancene, pleoape cu gene, conjunctiva, aparatul lacrimal si cei 6 muschi)? Poate ar merita amintit si cortexul vizual din lobul occipital (nimeni nu stie de ce imaginile din jumatatea stanga sunt prelucrate in partea dreapta a creierului si invers). Intr-o astfel de zi oftalmologii ar putea fi un pic mai altruisti, oferind tuturor consultatii gratuite. Fiind o zi speciala, ochii ar putea fi protejati de o lumina prea puternica sau nepotrivita (tu nu te porti altfel cu cineva cand stii ca este ziua lui, nu faci un efort pentru a fi mai atent sau mai bun cu el?). In anumite cazuri s-ar putea privi mai atent in ochi (intotdeauna ochii mi s-au parut partea cea mai vie a unei persoane si, daca nu ar fi normele sociale, manat de nestapanita mea curiozitate, m-as uita fara niciun pic de rusine in ochii oamenilor).
Cred ca ochii merita apreciati inainte de a face cunostinta cu testul Snellen si rezultatele lui neplacute. I-am putea iubi inainte ca obiectele din departare sa para incetosate si inainte ca elasticitatea cristalinului sa inceapa sa scada. Oare de ce se spune „a iubi pe cineva ca pe lumina ochilor”? Sau ce zici de expresia „sa-mi sara ochii daca te mint!”? Cu multi ani in urma, obisnuiam sa fac la laboratorul de comunicare un exercitiu outdoor: ieseam afara si, in perechi, cate unul legat la ochi, studentii mergeau 5-10 minute (bineinteles ca atrageam atentia, ce vrei, mereu sunt si efecte secundare) Mai stiu si alte tehnici, doar ca mi se pare periculos sa le impartasesc fara training.
Orice asumare publica a unor sentimente adauga o forta superioara gestului propriu-zis. Asa ca astazi, pentru prima oara, le spun ochilor mei: Va sunt foarte recunoscator! Orizontul meu este mai larg pentru ca voi functionati excelent. Am sansa de a cunoaste realitatea, desi nu-mi place tot ce vad (stiu totusi ca acesta este pretul). Sunt fericit ca va pot deschide dimineata. Nu stiu ce forta sau inteligenta secreta va pune in miscare de aceea ma adresez in primul rand voua (ca suport perceptibil-e greu sa comunici cu „fiinte” sau „energii” transcendente). Imi place asa de mult sa privesc si sa observ incat am uitat de visul din tinerete cu al treilea ochi (mai bine zis l-am reevaluat, intelegand ca degeaba esti clarvazator daca tot nu intelegi legile realitatii). Da, lumea este plina de iluzii insa asta o si face extraordinar de interesanta. Crezi ca „te-ai prins” numai pentru a-ti da seama mai tarziu (if ever) ca realitatea e diferita. Danezul Escher a surprins genial aceasta caracteristica in cladirile lui imposibile. Prefer insa de mii de ori lumea inselatoare in locul unui univers plin doar cu vibratii, oricat de splendida ar fi ordinea lor. Asa ca, ochilor, va multumesc inclusiv pentru iluzii. Stiu ca , la orizont, Luna pare cu 50% mai mare desi marimea ei nu se schimba niciodata. Accept jocul. Sa fie lumina!