uimit de realitate (in fiecare zi)

Sunt fascinat de intrebari. Ciudate, copilaresti, neasteptate, profunde, provocatoare, imi plac intrebarile. Imi plac asa de mult incat le-am facut parte solida din profesia mea (o alta parte, la fel de necesara, este tacerea in sensul de ascultare). Uneori psihoterapia imi pare o arta a intrebarilor. Alteori imi pare o stiinta a linistii. Nu ma pot hotari dar stiu altceva cu certitudine:nu pot trai fara intrebari. Oamenii catre care ma indrept, cu speranta si dragoste de neinteles, sunt cei care nu se tem de intrebari. Ii ocolesc, uneori cu dezgust (oricat de nefavorabila ar parea aceasta autodezvaluire), pe cei care s-au blocat intr-un set de raspunsuri, adica refuza sa-si examineze sincer propria pozitie. Nu-mi place dogmatismul de niciun fel si nu petrec mult timp cu cei care il imbratiseaza. Dogmatismul nu este doar religios. Exista raspunsuri asociate cu o valoare absoluta in psihologie si psihoterapie (orientari, sisteme, metode) asa cum exista optiuni dogmatice in sport (Federer este mai bun decat Nadal).

Insa Viata nu-mi pare deloc dogmatica, dimpotriva, are un caracter mereu curgator si asta, sunt tot mai sigur, o apara de plictiseala (intamplator, vulnerabilitatea mea principala). Nu vad cum ar putea evolua cineva daca nu accepta o zona deschisa, un spatiu misterios, lipsit de certitudini (prin urmare nesigur), un teritoriu neexplorat, un tinut plin cu posibilitati, adica, pe scurt, daca nu accepta posibilitatea unei surprize.

Mintea are un strat abisal. Cum poti fi atat de sigura? Ti-ai pus toate intrebarile care arunca in aer aceasta conceptie? Sau: mintea este doar o activitate electrochimica a creierului. Ai analizat si dovezile care par a spune altceva? Dumnezeu exista si, pe termen lung, ne decide destinul (asigura vize pe termen nelimitat in Paradis). Ai o dispozitie suficient de jucausa (sau meditativa) pentru a lua in considerare si non-existenta Lui?

Cred ca raspunsurile definitive, rigidizate in raport cu deschiderea oferita de intrebarile inca nepuse, sau evitate sistematic, deci nevrotic, ne priveaza de bucuria unei vieti niciodata asezate intr-un tipar mental (si emotional, desigur), ne impiedica sa ne extindem, poate la infinit, gandirea si aspiratiile si ne infasoara in coconul unei autosuficiente cu atat mai periculoasa cu cat este neconstientizata. Ma feresc, sper, cat pot, de o astfel de atitudine si sunt usurat sa-mi dau seama cand i-am devenit, pentru a nu stiu cata oara, prizonier. Incerc sa le transmit si studentilor mei placerea de a pune respectiv a-si pune intrebari, adica de a nu iesi din curgerea miraculoasa a Vietii pentru a se aseza pe malul securizant, dar nemiscat, al cunoasterii fixe.

Stiu, intrebarile sunt uneori iritante. Ii scot din sarite pe oameni deoarece deranjeaza confortul unor idei linistitoare (cu efect de anestezic, imi vine sa spun), tulbura obisnuintele si ridica anxietatea in raport cu unele alegeri pe termen lung. Dar ele sunt, de asemenea, incitante si amuzante si ne ajuta sa mai putem fi uimiti de realitate, o capacitate inca treaza in copilarie (si unul din motivele pentru care prichindeii sunt adorabili-ceea ce, cu tot respectul, nu mai pot spune despre multi adulti si batrani)

Intrebarile sunt in serviciul mirarii. Iar Viata, am impresia, continua sa fie mirata, desi au trecut miliarde de ani. Asa ca merge inainte, adica inainteaza in necunoscut, avanseaza in intunericul intrebarilor, lasand in urma raspunsurile candva de nezdruncinat. Te invit in aceasta calatorie cu rugamintea de a-mi da de stire cand am adormit auzind cantecul de sirena al unor raspunsuri linistitoare. Daca ne trezim reciproc mintile noastre ar putea avansa, in directia Indiilor de Vest, descoperind astfel America. Sau Triunghiul Bermudelor, pentru amatorii de cuburi.


Publicat

în

de către

Etichete: