În Egiptul antic se foloseau ceasuri cu apă. Cantitatea de apă care se deplasa dintr-un vas în altul indica scurgerea timpului. Evul Mediu a inventat clepsidrele şi ceasurile-candelă ( ceara care se topeşte marchează trecerea timpului). Poziţia schimbătoare a umbrei proiectată de un obiect aflat în lumina Soarelui a stat la baza cadranelor solare.Primele ceasuri mecanice au apărut abia pe la 1300. Iar la începutul secolului xx ceasurile de mână au devenit suficient de ieftine pentru a fi accesibile tuturor. Astăzi ceasurile cu cuarţ măsoară trecerea timpului înregistrând vibraţiile unui cristal de cuarţ. Însă nu ele sunt cele mai exacte. Ceasul atomic cu cesiu, care înregistrează vibraţiile luminii emise de atomii de cesiu, are o precizie incredibilă, anume de o secundă la 15 milioane de ani.
Nu am trecut în revistă aceste cunoştinţe enciclopedice numai pentru a face reclamă lui Kingfischer Science Encyclopedia. Din cele mai vechi timpuri (sic!) oamenii s-au priceput să măsoare timpul. Însă nici până în ziua de astăzi nu se ştie exact ce anume este timpul.
Nimeni nu ştie ce este timpul.
Orice definiţie a timpului se dovedeşte a fi, în cele din urmă, circulară. „Timpul este ceea ce măsoară ceasurile”. Şi ceasurile ce sunt? Ceasurile sunt nişte mici maşinării care efectuează mişcări ciclice regulate. De la ultima ta masă (un morcov bogat în beta-caroten) şi până acum limbile ceasului au efectuat câteva cicluri regulate. De aceea poţi spune „Nu am mai băgat ceva în gură de 2 ore” echivalent cu „Limba cea mare a efectuat 2 cicluri complete. Cred că voi leşina dacă mai face unul” (nu a fost suficient un morcov. Mergea şi o ţelină).
Natura timpului nu este singura enigmă. E un os bun de ros pentru filosofi şi unii fizicieni. Pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor, animaţi de considerente practice, o asemenea cercetare este inutilă. Sau cel puţin aşa pare la prima vedere.
Observaţiile noastre empirice ne spun că timpul trece la fel pentru orice individ. Timpul nu trece mai repede pentru colega ta după cum timpul nu se scurge mai încet la Baia Mare în comparaţie cu Eforie. Spunem despre timp că este absolut. Indiferent cine şi unde îl măsoară timpul este acelaşi. Aşa credem toţi. Aşa a demonstrat Newton, un englez genial pasionat de astrologie. Însă un obscur funcţionar de la un birou de brevete din Berna a fost de altă părere. El a argumentat această părere şi a zdruncinat pentru totdeauna intuiţiile noastre empirice (mult timp nu a fost înţeles de proprii lui colegi şi nici astăzi nu sunt mulţi absolvenţi de facultate care să înţeleagă cu adevărat teoria relativităţii).
De la Albert Einstein încoace timpul nu mai este absolut ci relativ. Spaţiul şi timpul nu mai sunt ca o scenă de la Cerbul de Aur care nu e influenţată de performanţele artistice ale aspiranţilor la gloria muzicală. Spaţiul şi timpul sunt cantităţi dinamice. Ele depind de starea de mişcare a observatorilor. Dacă eu mă mişc cu o viteză mai mare decăt a ta, timpul pe care îl măsoară ceasul meu se scurge mai încet decât timpul măsurat de ceasul tău (ceasurile fiind identice). Această diferenţă nu este perceptibilă la diferenţe mici de viteză însă devine vizibilă la diferenţe foarte mari (mai ales dacă reuşesc să mă mişc cu 90% din viteza lumunii).
Ceasul meu ticăie mai rar. Noi doi facem exact aceleaşi lucruri (de pildă citim aceeaşi carte, în acelaşi ritm). Însă timpul măsurat de ceasul meu, în comparaţie cu timpul măsurat de ceasul tău, este mai mic. Eu o citesc în 2 ore, tu o citeşti în 2 luni. La sfârşitul vieţii vom fi citit acelaşi număr de cărţi, deşi eu am trăit 900 de ani iar tu 90. Aceasta este relativitatea.
Nu înţelegi, nu-i aşa? Dacă trăiesc de 10 ori mai mult ca tine de ce nu citesc de 10 ori mai multe cărţi? Cumva pentru că sunt leneş? (sunt leneş dar nu în materie de cărţi! Pentru mine cărţile sunt inteligenţă condensată şi am nevoie de această „hrană” ca de aer. Da, dacă nu sunt înconjurat de oameni inteligenţi, reali sau virtuali (cărţi) simt că mor, adică mă prostesc). Citim acelaşi număr de cărţi deoarece acţiunea mea de a citi, din perspectiva ta, este încetinită. Din perspectiva mea şi a celor care au aceeaşi viteză de mişcare cu mine este normală. Tot ce fac eu pare mai încet din perspectiva ta. Facem aceleaşi lucruri însă pentru tine e ca şi cum eu le-aş face cu încetinitorul. De aceea şi timpul trece mai încet. Evident că, din perspectiva mea, la tine timpul trece mai repede, adică tu, în comparaţie cu mine, eşti mereu pe fugă, mereu agitat. Care din perspective este corectă? Ambele! Teoria relativităţii demonstrează asta dincolo de orice dubiu. (desigur că nu putem fi în acelaşi spaţiu dacă eu mă mişc aproape cu viteza luminii, doar putem trece unul pe lângă altul pentru o fracţiune de secundă. Eu însă, deşi nu sunt Einstein, cred că putem fi în acelaşi spaţiu fizic dar nu în acelaşi spaţiu mental. Ne putem mişca minţile cu viteze sensibil diferite şi cu rezultate, bineînţeles, diferite. Mai lucrez la această teorie. Oricum premiul Nobel pentru psihologie încă nu s-a inventat.
Reţine că timpul nu este ceva absolut şi nici unidirecţional, deşi experienţa noastră de zi cu zi ne comunică sistematic contrariul. Nimeni nu se deplasează fizic cu o viteză suficient de mare pentru a-i sesiza relativitatea (nu ţi se pare totuşi că unii oameni chiar îmbătrânesc mai încet?). Nimeni nu observă cum mişcarea unui obiect prin timp este transformată în mişcare prin spaţiu (de aceea scurgerea timpului este încetinită: o parte din viteză este folosită pentru deplasarea prin spaţiu şi „rămâne mai puţină viteză” pentru deplasarea prin timp. Dar mai puţină viteză înseamnă mai puţin timp). Ghilimelele nu sunt întâmplătoare. Ele au legătură cu intuiţia absolut extraordinară a lui Einstein, anume că toate obiectele din Univers călătoresc prin spaţiu-timp cu viteza luminii. Cuvântul cheie aici este „spaţiu-timp”. Tu te mişti prin spaţiu-timp cu viteza luminii. Doar prin spaţiu, însă, te mişti cu viteze foarte modeste. Dacă ai înţeles această idee viaţa ta nu are cum să mai rămână aceeaşi. Sunt însă aproape sigur că nu înţelegi.