tata ma iubeste doar atunci cand sunt cuminte

Hai sa intram in pielea, de fapt sub pielea, unui copil de 11-12 ani. Din punct de vedere al dezvoltarii intelectuale este in pragul operatiilor formale, adica in curand, daca toate lucrurile au mers bine, va deveni capabil de rationamente ipotetico-deductive (si chiar sa distinga conversa de obversca, in cazul unei inteligente logico-matematice mai avansate). El (copilul) merge la scoala dar nu este interesat de toate materiile. Din pacate (vom vedea imediat pentru cine) nu este atras in mod particular de fizica, o materie pe care tatal lui, inginer de profesie, o pretuieste. Se descurca binisor cu formula vitezei medii si intelege de ce camioanele trebuie sa fie dotate cu un sistem de franare mai puternic decat cel al Daciei Duster, mandria noastra nationala. Totusi, nu are niciun chef sa dedice mai mult timp unor probleme de tipul „determina densitatea hartiei din care este facut manualul tau de fizica”. Cu timpul consacrat problemelor de fizica, in viziunea lui, poate face lucruri mai interesante (sa citeasca literatura universala, sa joace baschet, sa stea de vorba cu prietenii, activitati de care este atras in mod natural). Insa nerezolvand problemele de fizica notele lui nu vor fi maxime, ceea ce nu-l deranjeaza deloc (7 si 8 sunt note perfect acceptabile, nu si pentru tatal lui, care asteapta 9 si 10).

Nu voi analiza motivatia tatalui. In fond, este liber sa-si doreasca orice pentru pustiul care ii contine 50% din gene. Dar voi analiza efectele comportamentelor suscitate de aceasta motivatie asupra copilului si asupra relatiei lor. Cand tanara speranta a familiei vine cu un 7 tatal este vizibil nemultumit si critic („nu reusesti sa obtii o performanta mai buna si nu inteleg de ce, noi iti asiguram toate conditiile!”). Eram in pielea copilului, mai stii?

„Nu inteleg de ce tata e suparat pe mine. Eu nu-mi doresc 10 la fizica. Nu-mi doresc nici sa fiu corijent sau la limita, am luat 7, uneori iau 8, pentru mine e suficient. Vreau sa fac altceva cu timpul suplimentar pe care l-as dedica fizicii pentru a lua 10. Si nu ma intereseaza asa tare. Da, imi place sa pot anticipa miscarea unei persoane cand autobuzul se opreste brusc asa incat sa nu stau in calea ei, mai ales daca e ditamai namila. Dar nu mai mult de atat si sunt alte lucruri care ma atrag mai puternic. I-am spus asta si vad ca nu pricepe. Nu-i pasa de nevoile si interesele mele, deci nu-i pasa de mine. Tata nu ma iubeste.Pretty close, do you agree?

Insa tata il iubeste. Vrea sa-i fie bine, se gandeste cu drag la el, ii asigura conditii materiale muncind din greu (la fel si mama lui). Si atunci? Nu e niciun mister. Tata nu il iubeste pe copil asa cum acesta are nevoie! Simplul fapt de a avea sentimente pozitive fata de cineva nu garanteaza ca acel cineva de va simti iubit. Sunt necesare anumite fapte iar aceste fapte trebuie sa fie in armonie cu nevoile persoanei iubite (observa ca nu am spus „dorintele”, fac mereu aceasta distinctie: nevoi vs dorinte). Actiunile tatalui sunt in corespondenta cu anumite nevoi ale fiului dar nu cu toate. Cu siguranta nu cu interesul lui superior pentru o activitate pe care tatal o valorizeaza mai putin („literatura este fantezie iar noi traim in realitate”). Acesta este punctul in care baiatul nu se simte iubit.

Cand tatal lui isi retrage afectiunea, deoarece a luat un 7, desi in restul timpului a simtit iubirea parentala acum incepe sa aiba dubii („Oare ma iubeste cu adevarat? Oare ii pasa de mine sau de notele mele?). Nu e nevoie de formare in psihoterapie pentru a-ti pune astfel de intrebari. Copiii si le pun frecvent si, daca se simt securizati, le si verbalizeaza (iar daca sa tem, daca nu se simt liberi sa se exprime, le „mesteca” inauntrul lor si se izoleaza emotional). Copilul incepe sa se simta iubit conditionat si are de rezolvat cea mai mare problema a vietii lui: sa-si suprime sau nu sinele autentic pentru a fi iubit in continuare?

E usor de vazut cum un copil care nu poate tolera absenta iubirii parentale si raspunde pozitiv la dilema de mai sus se transforma treptat in „altcineva” (acel copil pe care parintii il doresc-cu 10 la fizica) si se indeparteaza, luna de luna, de fiinta lui autentica, ajungand, in cele din urma, un adult moderat nefericit (varianta optimista), care nu se poate bucura de viata lui asa cum este ea si are nevoie, pentru a se simti bine, de anumite obiecte sau persoane („10 la fizica”). Atasamentul tatalui („este foarte important sa ai 10 la fizica”) si nevoia copilului de aprobare parentala si dragoste curgatoare, fara intreruperi, plus frica de a nu beneficia de aceasta resursa produc, impreuna, un viitot adult atasat, la randul lui, doar ca de alte obiecte sau fiinte.

Astfel incepe o suferinta fara sfarsit si o viata chinuitoare, in diferite grade, inclusiv in situatiile in care obiectul atasamentului este detinut (suferinta, in acest caz, este creata de teama de pierdere: femeia pe care o iubesti te-ar putea parasi asa ca asigura-te ca nu se va intampla asta si stai cu ochii pe ea-„buna, iubito, te-am sunat sa vad ce mai faci”, si cu cine faci ceea ce faci, sau ce intentionezi sa faci si pentru cat timp, as continua eu fraza prematur suspendata)

Este foarte dificil sa rezisti fara dragostea de care ai nevoie (esti norocos daca o primesti de la o alta sursa sau vii din copilaria mica asigurat, cu rezervoarele pline, astfel incat acum sa mai poti compensa). Celelalte variante sunt pierderea sinelui sau opozitia inversunata, insotita, mai adanc, de sentimente de abandon si neputinta („tata m-a parasit pe mine, cel adevarat, care nu se omoara cu fizica dar iubeste literatura si baschetul”).

Cineva spunea, cu o expresie geniala, ca nu uzi o floare pentru ca infloreste ci, dimpotriva, o uzi pentru a o ajuta sa infloreasca. Ce poate fi mai elocvent? Nu iubesti un copil pentru ca e cuminte, pentru ca mananca ascultator tot din farfurie, pentru ca vorbeste frumos si pentru ca are 10 la fizica. Dragostea ta precede actiunile lui. Il iubesti pentru ca iti face o enorma placere sa-l vezi inflorind, in felul lui. Asta ar putea insemna sa refuze un fel de mancare pentru care ai depus eforturi, ar putea insemna, uneori, cuvinte ingrozitoare („mami, ce este acela vagin?”-intreaba un baietel intr-un lift) si, de ce nu, 7 sau chiar 4 la fizica (doar ca in ultimul caz situatia iti va trezi majoritatea resurselor creative).

Dragostea folosita pentru a controla un copil (a oferi si a retrage afectiunea) nu este dragoste iar copiii o resping pe buna dreptate, devin neincrezatori si tematori (‚daca chiar nu mai iubeste?”). Pentru a fi hranitoare dragostea are nevoie de aceasta calitate a curgerii libere de nevoi personale (este inevitabil sa ai dorinte, sa-ti doresti sa fie intr-un anume fel, toti oamenii sunt asa insa doar unii reusesc sa separe nevoile si dorintele personale si sa nu le transforme in presiuni de a fi, suportand, cu stoicism, frustrarile corespunzatoare). Dragostea care il lasa pe copil sa devina ceea ce potentialul lui ii permite, prin urmare dragostea care sprijina inflorirea („care uda floarea inainte si nu dupa”) este primita cu o imensa recunostinta si produce, in opinia mea, rezultate spectaculoase, desi neintentionate. Dragostea conditionata („te iubesc atunci cand ai 10 la fizica”) mai degraba perturba cresterea psihologica si uneori o amana sine die sau cel putin pana cand fostul copil are sansa extraordinara (da, cred ca exista intamplare, deci sansa) de a intalni un adult care, din motive necunoscute, il iubeste, uneori, fara sa-i pretinda nimic (am scris, intr-un articol anterior, ca nu poti face nimic pentru a determina un adult sa te iubeasca deoarece dragostea adevarata, si nu varietatile ei artificiale, nu poate fi controlata-ba da, poti face ceva, un singur lucru: sa renunti la aceasta iluzie!)

Insa niciun parinte si prin extensie educator sau profesor nu va putea iubi un copil asa cum este (si nu asa cum isi doreste sa fie) daca are, inauntrul lui, un alt copil („copilul interior”) neiubit, frustrat, neinteles, respins, controlat sau abandonat. Cand ma uit la un adult sau port o conversatie banala, cu al treilea ochi (dar nu cel aflat in inefabila si poate inexistenta ajna chakra) privesc acest copil interior si il intreb:”ei, tu cum esti, are grija de tine, te ignora, te accepta sau stie macar ca existi?”. Asa cum nu poti oferi aceeasi atentie unui al treilea copil daca ai deja doi (atentia este o resursa limitata) tot asa nu poti oferi aceeasi atentie unui copil exterior daca ai deja unul in interior care isi cere drepturile.

Poate ca „10 la fizica” pe care il astepti tensionat de la fiul tau este, de fapt, nevoia de excelenta a copilului tau interior? Poate atunci cand aveai 10-12 ani ti-ai dorit sa intelegi de ce sinele de tren se dilata si cu toate astea trenurile nu deraiaza si nu te-a sprijinit nimeni in aceasta nevoie? (iar experienta de a nu fi incurajat si sustinut in directia interesolor tale autentice a fost asa de dureroasa incat ai reprimat-o cu succes) Copilul tau nu are nicio vina pentru suferinta ta si, mai ales, nu e corect sa plateasca pentru ea. In calitate de parinte (teachers included) este necesar sa ti-o recunosti si sa o suporti (ce-ai zice de niste cursuri de fizica?). Daca viata ta a fost data peste cap de figuri parentale neglijente, autocentrate, luptandu-se cu propriile lor probleme nu e nevoie ca procesul acesta sa se perpetueze deoarece povara, in acest fel, nu se distribuie ci se amplifica. A fi parinte (sau profesor) incumba o responsabilitate uriasa, o atentie continua pentru a distinge intre nevoile „lui” (copilul din afara ta, o alta fiinta, chiar daca iti poarta genele) si nevoile „lui” (copilul interior, pe care e posibil sa-l fi pierdut din vedere fiind necesar sa-l recuperezi: nu e ciudat ca in multe povesti eroul pleaca in cautarea a ceva pretios?)

„10 la fizica”, pentru unii parinti, devine mai tarziu Harvard, Cambridge sau MIT. Mereu aceeasi poveste dar la alte niveluri, cu alte conturi in banca si masini de teren poluante in fata casei. Un scenariu de viata care nu-mi este strain, deoarece il intalnesc, si care va produce, undeva catre mijlocul vietii, o criza existentiala (pe care unii psihologi suparati pe statistica o vor consacra lansand inca un mit in societate). Exista, si vreau sa subliniez asta, si traiectorii profesionale exceptionale, inclusiv cu escale in Ivy League, dar ele pot fi identificate prin placerea de a invata, pasiunea reala pentru un domeniu, bucuria de a studia la cel mai inalt nivel, pentru a beneficia de toate oportunitatile imaginabile (si chiar neimaginabile, cum imi povestea recent cineva). Nu este nimic tensionat in aceste vieti, nimic de demonstrat, niciun parinte de multumit sau de sfidat („iti arat eu tie!”), doar efortul natural solicitat de un lucru care te implineste deoarece te reprezinta.

Asa ca, dragul meu parinte atasat de „fizica”, daca pe pustiul tau il „reprezinta” altceva, oricat de neinteles pentru tine, cum ar fi sa vezi daca il poti iubi in ciuda diferendelor voastre? Cum ar fi sa-i oferi dragostea ta acestei flori care se incapataneaza sa creasca in alta directie decat cea pe care ai stabilit-o tu ca fiind corecta, necesara, pragmatica si fericita? E posibil sa nu poti dar asta spune ceva despre tine si istoria ta de viata, asa ca intoarce-te catre sinele tau si afla unde anume ceva nu a mers bine, iubirea de care depindeai a incetat, a secat sau a devenit otravita. Copiii (si studentii, si clientii in psihoterapie) cresc spontan daca se simt securizati de dragostea cuiva, adica stiu si vad cum cineva le doreste binele, fara a-i inghesui intr-o imagine, fie ea si stralucitoare.

Aici vad eu legatura dintre dragoste si libertate si nu-mi imaginez cum o persoana care nu este libera, inauntrul ei (adica e fixata emotional in trecut) ar putea iubi intr-un mod hranitor o alta persoana (da, si copiii sunt persoane) astfel incat aceasta sa infloreasca, adica sa se dezvolte, adica sa-si implineasca potentialul. Love that matters is love with no strings attached. Sigur ca nu citind, sau recitind, aceste idei devine cineva capabil sa o ofere (si in niciun caz implorand o fiinta suprema sa o livreze, fara intermediari costisitori prin comisioanele lor). Acesta e un articol pe care vei dori poate sa-l arati parintilor tai („vedeti, nu sunt nebuna, de cand va spun si eu exact aceleasi lucruri?” si ar putea fi neplacut sa-l primesti de la fiica sau fiul tau. Dar el nu valoreaza practic nimic (in afara de timpul pe care eu l-am pierdut scriindu-l, in loc sa studiez efectul termic al curentului electric, in special la trecerea lui prin firele aparatelor de aer conditionat din maternitati) daca nu devine un impuls catre transformare (si travaliu emotional, in anumite cazuri). Which is something i’m expecting ready to be dissapointed but full of hope.


Publicat

în

de către

Etichete: