spre „inainte” nu este neaparat o directie

Pe la 12-14 luni un copilas deja se deplaseaza singur. Fie in patru labe, fie in picioare, impins de o imensa curiozitate, el pleaca pentru a descoperi lumea. Desigur, lumea lui este foarte mica: scaunul acela din colt, de exemplu. Se taraste, se catara, cade, se ridica,repeta miscarea, isi cauta sprijin, din nou si din nou, pana cand se prabuseste epuizat si are nevoie de somn. Iar a doua zi o ia de la capat.

Acesta este inceputul independentei. Eu numesc asta a cobori din bratele mamei (unde era cald si bine). Dezvoltarea are nevoie de spatiu iar spatiul trebuie cucerit. Si cine a spus despre cuceriri sau explorari ca ar fi usoare? Acolo „jos” exista obstacole, cadere, julituri si uneori rani. Cu toate acestea un copil sanatos nu este niciodata descurajat. Insa nu asa este si Viata? Viata merge mereu inainte, indiferent de esecuri sau de „caderi”. Cine priveste un copil o scurta perioada de timp, la inceputul aventurii lui motrice, poate deveni cu usurinta sceptic sau nihilist, daca se face filosof. Si ar avea motive puternice, sustinute de realitate: stradaniile necontenite ale copilului sunt zadarnice. Abia daca inainteaza cativa pasi iar asta cu eforturi iesite din comun. Viata pare a fi condamnata la inutilitate si lipsa de sens. Cu toate acestea, acelasi copil, peste doar cateva luni, merge fara nicio problema, ba chiar alearga. Continua sa cada fara a fi descurajat.

Incerc sa spun ca este nevoie de o perioada mai cuprinzatoare de observatie. Poate ca pentru a sesiza sensul Vietii 30 sau 60 de ani nu sunt suficienti. Poate nici o viata de om nu este suficienta. Insa asta ridica probleme insolubile deoarece, pana una-alta, o viata de om este tot ce avem.

Propunerea mea este urmatoarea: priveste-l cu atentie pe prichindelul de 14 luni (varsta medie la care merg copiii) si vei vedea, in mereu reluatele lui miscari, o forta, un impuls, o tendinta, o energie care il impinge spre inainte, in ciuda caderilor si nereusitelor. Impulsul acesta nu este pe deplin stapanit. Cu un pic de atentie il poti simti in potentialul lui neexprimat inca si asta te infioara. Transferand discutia intr-un alt plan, supraindividual, gasesc acelasi impuls, observ aceeasi tendinta niciodata zdrobita de a avansa. Viata-copil cade si se ridica, moare intr-un loc si  renaste imediat in altul, este anihilata aici pentru a se regenera acolo. Cunoasterea noastra este asa de firava! (si ma tem ca asa va fi mereu) Insa capacitatea de a observa realitatea, atentia deschisa si necontaminata de prejudecati sau convingeri, ceea ce unii numesc „Martorul”, toate aceste disponibilitati, activate fiind, mi se pare, ne pun in contact cu acest vector al Vietii, miscarea necontenita spre inainte. Momentul acesta are margini, desigur, la fel istoria care il precede. Dar Viata nu ingheata in marginile momentului, le depaseste mereu, inainteaza, bineinteles, mereu intre alte margini (ce ar fi fluviul fara malurile lui?), pe care le lasa mereu in urma, la nesfarsit. Mintea mea rationala nu poate fi altfel decat sceptica. Totusi, deasupra ei (in Sahasrara Chakra, ar spune unii, probabil gresind), o voce abia soptita imi vorbeste despre mister si nemarginire. Nu o aud mereu, ocupat fiind cu detaliile acestei lumi. Dar cand mi se face dor de ea, parca auzindu-ma, creeaza o situatie, face sa se intample ceva, nu neaparat spectaculos, ba uneori absolut anodin, ca si cum mi-ar spune: „ Ai uitat, nu-i asa?” Si desi nu o vad, stiu sigur ca-mi face cu ochiul.


Publicat

în

de către

Etichete: