Psihologii profesionisti, in general, si clinicienii, in special, considera un semn foarte puternic de sanatate mentala contactul cu realitatea, adica perceptia clara, nedistorsionata, a realitatii. Insa aceasta definitie, privita dintr-o perspectiva sociala, nu este in mod necesar corecta. Este posibil, ma gandesc la unison cu o serie de psihologi sociali americani, ca oamenii pot fi sanatosi mental si atunci cand opereaza cu iluzii pozitive, adica atunci cand percep realitatea in moduri care le creeaza iluzia controlului (asupra sinelui sau asupra lumii). Am multe exemple (cateva experimente teribile) dar prefer acum doar sa te invit intr-o incursiune imaginara.
Suntem in perioada Sarbatorilor (atunci a fost scris articolul, n.m.), se apropie vacanta sau zilele libere de Craciun si toata lumea pare a fi strabatuta de un fior fericit. Insa ce sarbatorim noi? Nasterea lui Iisus, bineinteles! Si cine a fost Iisus? Hai sa presupunem, de dragul jocului, ca Iisus din Nazareth a fost un om ca si noi, probabil ceva mai intelept, aproape sigur mai iubitor insa doar un om. El a murit relativ tanar si cand a murit a murit de-a binelea (pentru totdeauna). Hai sa numim asta realitatea! In acest caz, noi (milioane de crestini, in lumea intreaga), in aceste zile, ce facem de fapt? Participam la un ritual deja milenar prin care consolidam o iluzie. Hai sa mai presupunem ca ne dam seama de asta. Oare ce am decide pentru anii urmatori? Am suspenda sarbatorile de iarna? Am renunta la vacante, concedii, zile libere, cadouri, brazi si atitudini mai pacifiste? Ne-am priva copiii de bucuria darurilor? I-am trimite pe preoti in somaj tehnic? Am hotari ca 25 decembrie sa fie o zi ca oricare alta?
Cred ca intelegi ce vreau sa spun. Daca aceasta ar fi realitatea (dar nu este, nu-i asa?) milioane de oameni ar fi deposedati nu doar de o experienta frumoasa (a Sarbatorilor) ci si de o filosofie de viata, un set de idei menite sa-i apare de o angoasa tulburatoare, probabil insuportabila in absenta unui sistem de iluzii protectoare. Nu vreau sa spun ca adevarul poate fi stabilit prin forta numerica a celor care cred un anumit lucru dar subliniez ideea ca, uneori, adevarul face viata greu de suportat. Imagineaza-ti cum ar fi sa traiesti cu constiinta limpede ca nimeni nu vegheaza asupra ta, ca Universului efectiv nu-i pasa de suferintele sau aspiratiile tale si ca incercarea de a aduce ordine in viata ta este supusa jocului intamplarii. Imagineaza-ti cum ar fi sa te uiti la multimi uriase de oameni animati de credinte infirmate sistematic, in fiecare zi. Oare ai putea trai astfel? Care ar fi sensul unei astfel de vieti? Cine ar sta sa te asculte, cu atat mai mult sa te ia in serios?
Suntem obligati, ca animale sociale (il citez aici pe Elliot Aronson, unul din preferatii mei), sa ne adaptam „tribului” si sa-i imbratisam credintele, pentru a putea supravietui sau a ne dezvolta (ironia suprema, a te dezvolta pentru a muri cat mai evoluat cu putinta). Asemenea regelui dintr-o parabola a lumii arabe, suntem constransi sa bem din fantana uitarii si sa pretindem ca nu stim ceea ce, intr-un moment de luciditate dureroasa, am aflat, totusi. Astfel ne integram in realitatea consensuala (social impartasita) si ne bucuram, fara un gand secund, de Sarbatori.
Aceasta a fost doar o calatorie a imaginatiei. Iisus s-a nascut acum aproximativ 2000 de ani, dintr-o Fecioara. Rugaciunile noastre sunt ascultate de Cineva constient si binevoitor. Bolile pot fi intelese si controlate, cu ajutorul medicamentelor si al cunoasterii psihologice, eventual de tip transgenerational. Destinele noastre se afla in mainile noastre. Lumea nu este probabilista decat in mintile unor persoane capabile de gandire abstracta avansata, persoane care, in general, nu produc nimic. Ceva din noi va supravietui mortii corpului fizic, desi nicio dovada serioasa nu sprijina aceasta credinta. Intr-o buna zi Soarele se va stinge, desigur, dar pana atunci mai este. Cei care sustin ca lumea, de fapt, nu este controlabila, se insala insa ii lasam si pe ei sa traiasca. Iar pe cei care ne ofera teorii politice, filosofice sau psihologice in sprijinul ideii ca putem controla intamplarea ii pretuim si ii rugam sa ne conduca sau macar sa ne lumineze mintile. Realitatea ar fi putut fi mult mai infricosatoare insa, din fericire, nu este asa. Suntem norocosi, nu-i asa? Totusi, pentru cine bat clopotele deghizate in clopotei?