Esti parinte de copil de 3 ani? Sau de 5? Sau lucrezi la o gradinita? In acest caz trebuie sa fii familiarizat cu conceptul de prieten imaginar. El (copilul) ii vorbeste, ii povesteste intamplari, ii solicita indrumari, il implica in jocurile lui. Si, sa nu uitam, il cearta pentru boacanele pe care le face (pe care „prietenul” le face, daca nu am fost suficient de explicit).
Nu in mod obligatoriu un copil singur la parinti sau un copil mai singuratic (viitor introvert) va avea un prieten imaginar. Si copiii foarte sociabili isi inventeaza personaje pe care le indragesc, adesea inspirandu-se din povesti sau din desenele animate pe care le urmaresc.
Nu e nimic neobisnuit pentru copii sa aiba unul sau mai multi prieteni imaginari. Sunt foarte disponibili si, important, apar si dispar atunci cand este nevoie. Iti poti imagina ceva mai convenabil in cazul unui copilas vulnerabil si dependent de gigantii din jurul lui? Intre 3 si 6 ani prietenul imaginar pare o solutie adaptativa la problemele existentei.
Am, insa, o nedumerire: e posibil, cumva, ca si unii adulti sa aiba prieteni imaginari? Nu, nu ma refer la pacientii diagnosticati cu schizofrenie paranoida (cei care, oricum, au nu prieteni ci dusmani imaginari). Ma gandesc la oameni normali (in sensul relativ al acestui termen). Mii de oameni normali. De fapt, ce spun eu aici, miliarde de oameni normali conversandu-se cu prietenul imaginar!
p.s (doar pentru connaisseuri) Salutari si lui Mos Craciun, in extra-sezon!