Ieri (articol reluat) le-am vorbit studentilor mei despre soareci iar saptamana trecuta despre veverite (mai exact, despre Chip si Dale). Cursul pe care il tin este despre psihologia cuplului. Simti si tu ca ceva nu se potriveste? Poate am o incredere excesiva in capacitatea tinerilor psihologi de a gandi analogic? Ne-ar putea invata ceva soarecii si veveritele? Cu alte cuvinte, exista ceva la animale care sa poata fi pus in corespondenta cu natura umana? Nu sunt oamenii „suflete nemuritoare” pe care este inadecvat sa le comparam nu doar cu soarecii, nici cu veveritele, nici macar cu maimutele? Sau, poate, noi, oamenii, suntem si noi animale, adica organisme biologice?
Sa-ti povestesc despre simpaticii soricei. Se numesc „soareci de preerie” si sunt una din cele 3% specii de mamifere monogame (nu sunt sigur ca oamenii figureaza pe aceasta lista). Sunt dominant ierbivori, traiesc 1-2 ani, sunt vanati de coioti si vulpi. Da, sunt fideli pe viata (cu mici exceptii, evident, asa e peste tot in lumea viului).
Aceasta ultima caracteristica i-a atras in mod special pe cercetatori. Imagineaza-ti: dupa 24 de ore chinuitoare (pentru mascul) are loc, in sfarsit, fabuloasa intalnire sexuala si, dupa ce se consuma, cei doi parteneri raman impreuna toata viata. Cum sa nu-i studiezi? Cum sa rezisti ispitei de a vedea ce anume alimenteaza si mentine fidelitatea?
Mai trebuie sa-ti spun ceva despre verisorul soarecelui de preerie, pe nume montane vole.Desi sunt 99% identici din punct de vedere genetic, ultimul are un comportament sexual care poate fi catalogat cu usurinta drept promiscuu. Altfel spus, o diferenta ca de la cer la pamant intre cei doi.
Ce au soareci de preerie si nu au verisorii lor imorali? Un suflet de calitate mai buna? Trasaturi de personalitate mai sanatoase? Sunt educati in medii (soricesti) mai solide din punct de vedere moral? Ma tem ca nu. Raspunsul cercetatorilor este descurajator (deprimant?). Soarecii de preerie au oxitocina si receptori pentru oxitocina in creierele lor micute. Verisorii nu au. Iata si demonstratia:
Montane voles au fost injectati cu oxitocina. Degeaba! Comportamentul lor nu s-a schimbat. Au alergat in continuare din floare in floare (apreciaza, te rog, exprimarea poetica intr-un caz flagrant de dezordine amoroasa la ordinul Rodentia). Soarecilor de preerie, in schimb, li s-a blocat oxitocina (si vasopresina, pentru siguranta), cu ajutorul unei substante antagoniste (asa cum, la oameni, receptorii opioizi sunt blocati cu metadona). Ah, acesti oameni de stiinta lipsiti de scrupule!
Rezultatele? Brusc, foarte dragutii soricei au initiat comportamente identice cu ale verisorilor destrabalati. Nu se mai deosebeau prin nimic din punct de vedere al comportamentului sexual. Devenisera infideli! (au fost si cateva procese rasunatoare de divort). Si totul s-a datorat unei substante? (o nonapeptida, pentru ca are 9 aminoacizi) Se pare ca da!
Fidelitatea, cel putin la soarecii de preerie, este mediata chimic. Stii incotro bat, nu-i asa? Nu, nu, nu, la oameni fidelitatea nu are nicio legatura cu oxitocina si genele care permit crearea ei (si a receptorilor pentru oxitocina, de asemenea) Larry Young, profesor la Emory University School of Medicine, sa-si vada de cercetarile lui, inclusiv cu soareci transgenici (vezi articolul din Nature, 1999) si la fel sa faca Cushing si Carter de la Departamentul de Biologie al Universitatii Maryland (Prior exposure to oxytocin mimics the effects of social contact and facilitates sexual behaviour in females, 1999)!
Fidelitatea este expresia unui angajament psihologic luat de oameni maturi, cu un nivel inalt de integrare sociala si forta morala. Nu are nicio legatura cu genele mostenite de la stramosi pe care nu i-am cunoscut (deoarece au trait acum un milion de ani) si nu este influentata de hormonii sau neurotransmitatorii care circula, fara sa stim, prin capetele noastre. In plus, oamenii nu sunt soareci!! E adevarat, oxitocina e oxitocina.