Realitatea. As vrea sa pot spune cum este si de ce este asa, cum functioneaza si spre ce se indreapta. Insa despre realitate, mi se pare, nu se poate spune nimic cu sens. A incerca sa fac asta (si chiar incerc) ma asaza in pozitia unei broaste aflata intr-un helesteu, tinand un curs, la facultatea broscutelor, despre zborul vulturilor sau viteze de deplasare a ghepardului. Nici tu nu poti face asta. Nici Kant, Heidegger sau Niels Bohr nu au reusit. Si nimeni, niciodata, nu va fi in stare. Realitatea, un continuum despre care nici macar nu stiu daca este finit sau infinit, nu poate fi „prinsa” in cuvinte (sau in alt sistem de semne). „Harta nu este teritoriul”, nu-i asa, domnule Korzybski?
Totusi, desi am inteles, dar nu dintr-o data, aceste lucruri de foarte multi ani, vorbesc (sau scriu) in continuare. Comunic. Nu ma pot abtine. Schimband mereu perspectiva, folosind cuvinte investite puternic, precum „Dumnezeu”, „Sine”, „materie”, „constienta”, „fericire”, „Eu”, „spiritualitate”, „moarte”, folosind numeroase metafore si povesti, pastrez contactul cu Ea (El?), adica o experimentez si incerc sa ridic valul, pentru a o face accesibila si altora. Insa daca te iei prea tare in serios, ajungand sa confunzi semnul cu „obiectul” spre care trimite (problema referintei), aproape sigur risti sa cazi in capcana unui gen oarecare de fundamentalism (materialist sau spiritual).
Si de ce mai vorbim, in acest caz? Umberto Eco spune foarte frumos:Exista ceva care-ne-da-suturi si ne spune „Vorbeste!” Asa este, maestre al trandafirilor si pendulelor, nu putem rezista acestor „suturi” (impulsuri). Eu sigur nu pot si nici nu-mi propun sa reusesc, dintr-un motiv simplu: a vorbi, in diverse chipuri, unele in mod fatal contradictorii, despre Realitate, pentru mine, este o forma de a fi una cu Ea. E ca si cum realitatii (am trecut pe „minuscula”) i-ar fi crescut gura (sau degete, in acest caz) si se joaca, incantata si curioasa, cu ea (sau ele, degetele). I-au crescut, bineinteles, si urechi, pe care, ce crezi, le foloseste, de asemenea, incantata (sau ingrozita, in anumite cazuri).
Nu avem nicio sansa de a intelege, vreodata, realitatea. In mod straniu, acest gand nici nu ma sperie, nici nu ma enerveaza, dimpotriva, imi ofera un sentiment profund eliberator, deoarece ma scapa de „masina de raspunsuri corecte” si ma arunca, la propriu (in fiecare dimineata, cand deschid ochii) intr-o lume plina de surprize (unele neplacute, dar ce te asteptai, sa fim in paradisul perfect securizat prin controlul absolut al unor ingeri nevrotici?). Ma las purtat de aceasta curgere (m-am si opus, dar am inteles ca nu e o decizie inteligenta-si cu toate acestea revin, ocazional, la ea) si impartasesc ceea ce aflu, traiesc sau inteleg partial, folosind, cum altfel, cuvinte inselatoare. Tot mai constient de natura amagitoare a limbajului (si predispozitiile lui vadit metafizice, in sensul de postulare a unui „ceva” neverificabil), incep sa ma gandesc daca nu cumva, pe langa alte actiuni din sfera responsabilitatii sociale, absolut necesare daca vrem sa traim intr-o lume acceptabila, a sosit si vremea unei campanii de educatie publica pe tema „intelesuri si semne” sau, daca vrei, intr-un fel mai spinozian, „diferenta dintre meniul de la restaurant si mancarea reala”. Oamenii se distanteaza, se detesta si uneori se ucid deoarece iau semnele mult prea tare in serios.
Imi vine sa strig: Oameni buni (buni?), sunt doar niste semne pe hartie! (sau molecule de aer vibrand, in cazul sunetelor-cuvinte) Nu suntem obligati sa trecem la actiune (lupta, despartire „pentru totdeauna”, casatorie-pentru ca te iubeste, doar ti-a spus!- sau sex religios, dupa caz). Stiu, te intrebi acum ce este acela „sex religios” (ai in vederea posibilitatea sa nu insemne nimic!). Neocortexul, ultima noastra achizitie (cadou sosit in aproximativ 5 milioane de ani, dupa unele calcule), ne permite sa intarziem, sau chiar sa suspendam, actiunea. Pentru prima data in istoria evolutiei ii putem da o alta directie, adica o putem orienta. Mi se pare ceva minunat: evolutia intamplatoare a produs, din aproape in aproape, organisme capabile sa dea un sens acestei miscari („sageata evolutiei”, as spune, cu o licenta de limbaj). Dar lucrul acesta nu e posibil fara gandire, adica actiune mediata de semne (simboluri, daca nu esti excesiv de pedant). Limbajul (colectia ordonata de semne si regulile lor de folosire) ne sustine pentru a intra mai adanc in realitate si, in acelasi timp, ne indeparteaza de ea. Sunt uimit de puterea cuvintelor. Daca ii spun unui crestin ortodox, protestant sau catolic (ma rezum la categoriile principale) ca Iisus nu a fost fiul lui Dumnezeu ci un tanar intelept si probabil un pic nevrotic (nu a avut experiente sexuale-unele surse dubioase spun altceva) il pot observa cum se distanteaza de mine (ca de un potential pericol) sau se apropie arogant, incercand sa ma converteasca. Daca ii spun unui prieten filosof ca emotiile sunt necesare unei vieti echilibrate si ca, in loc sa se teama de ele, refugiindu-se printre abstractiuni (intelese doar de o elita singuratica), ar merita sa-si permita sa le simta, si el ma ia prea tare in serios, se simte neinteles si se retrage in turnul de fildes dialectic (ai vazut serialul „Lost”?-nu ti se pare interesant ca pe doi dintre protagonisti, esentiali in economia filmului, ii chema Locke respectiv Hume?)
Imi pare rau ca nu am reusit (exista si exceptii ) sa-i antrenez, pe cei care imi acorda atentie, sa gandeasca in afara logicii sau/sau si sa iasa din universul euclidian. De fapt nu imi pare chiar asa de rau (simti ceva in acest moment?), deoarece, de la un punct incolo, am renuntat la acest scop. Prin urmare, regret si nu prea (si/si, ce spuneam?). Imi place foarte mult sa prezint sau sa promovez modele ale realitatii, sa le rafinez (gratie muncii de cercetare a altora) si sa le pun, intr-un final pe jumatate comic, sub semnul intrebarii, eventual si cu o constare de tipul „desi s-a confirmat pana acum, nu putem sti daca este adevarat, asa ca hai s-o luam mai usor si sa nu ne acordam prea multa importanta”. Pentru mine este o viata frumoasa deoarece nu sta niciodata pe loc. E adevarat, nici nu esti vreodata in siguranta. Insa asta, cred, nu este o experienta pe care sa o traiesti doar cu mine. Ai putea accepta gandul ca realitatea este, de fapt, un proces vesnic surprinzator? Si ce se poate spune mai mult de atat? Enjoy!