Te-ai gandit vreodata ce este, de fapt, un lucru (orice lucru) ? Cred ca raspunsul inconstient (definitia „simtita”) pe care oamenii il dau la aceasta intrebare (si cu atat mai mult raspunsul constient) pune bazele unor serii de experiente complet diferite. Nu sunt decat doua raspunsuri posibile. Un lucru este
proces vs entitate
Cand e considerat entitate, un om este doar un om. Ca proces, omul este simultan aerul din jurul lui (de aceea calitatea aerului este importanta), reteaua sociala din care face parte, gandurile altora pe care le-a inmagazinat (desi acum nu le rosteste), stramosii lui (nu doar prin genele pe care le poarta ci si, poate, prin tensiunile emotionale majore pe care acestia nu le-au rezolvat), cantecul pasarilor sau, dupa caz, zgomotele traficului pe care le aude in acest moment.
Pentru mine lucrurile nu sunt entitati. Cand ma uit la un om stiu ca vad foarte putin din ceea ce este. Mult din ceea ce este nu se vede. Am scris un articol elogios la adresa ochilor, stiind prea bine ca ochii nu epuizeaza misterul realitatii (si, uneori, contribuie la el). Lucrul nu este o parte a realitatii de ordinul 1 (ceea ce este) ci a realitatii de ordinul 2 (ceea ce se spune despre ceea ce este). „Lucrul” (obiectul) este un cuvant. Lucrurile exista doar in lumea cuvintelor, in limbaj. Nu sunt parti ale realitatii (de ordinul 1). In lumea fizica nu exista cuvinte. In realitate nu exista lucruri si evenimente separate. Ele doar par a exista si aceasta iluzie este generata de cuvinte. Sunt iubitor al cuvintelor si le inteleg importanta colosala in comunicare si dezvoltare. Mai stiu insa ca trebuie sa-i dam Cezarului doar ceea ce i se cuvine. Daca nu esti atent, fascinat de cuvinte (si ce copil nu cade in aceasta capcana?) incepi sa crezi si sa te convingi in fiecare zi ca realitatea este alcatuita din fiinte si obiecte separate. Vechii indieni numeau aceasta viziune maya (si observ ca unii parinti din spatiul crestin-ortodox isi boteaza copiii astfel, mizand probabil pe ignoranta preotilor). Insa realitatea nu este asa cum o fac cuvintele sa para (doar ca e foarte greu sa mai simti asta dupa 20 de ani de conditionare perceptiva).
Realitatea este un proces mereu unificat.
Seamana cu o linie serpuitoare (unul din motivele pentru care sunt fascinat de serpi). Nu poti prezice miscarea unei linii serpuitoare (desi e posibil sa asculte de tipare secrete- vezi teoriile complexitatii). Nici nu poti trai in anxietate. Asa ca peste linia serpuitoare si creativa a realitatii este asezata plasa securizanta si previzibila a cuvintelor. Anxietatea scade imediat si miracolul (si simultan cu el iluzia) este complet. Oamenii sunt magicieni fara sa-si dea seama. In fata ta se afla acum prietenul tau X (delimitat, separat, cunoscut) si nu insasi Realitatea. Il stii bine pe X, nu mai reprezinta un mister (si chiar asa este, nu te mai surprinde). Insa daca ai cunoaste-o pe mama lui X ai putea observa in tonul vocii sau in pozitia umerilor elemente care o definesc. X o contine pe mama lui chiar acum, cand vorbeste cu tine (desi mama lui a murit in urma cu 10 ani). X mai are si accentul ardelenesc al regiunii in care a crecut in copilarie (si odata cu accentul ar putea detine, de ce nu, si ceva din proverbiala lentoare a spatiului transilvan, plus o seriozitate la care Muntenia inca mai aspira).
Poate ar fi mai potrivita o filosofie de viata centrata pe proces, recunoscand calitatea conventionala a „lucrurilor”. O astfel de filosofie nu ar putea fi altfel decat orientata ecologic (ceea ce ii faci mediului, in mod constant, tu sau un altul, simultan iti faci si tie, deoarece tu nu esti separat de mediu, asa cum par sa sugereze cuvintele). Si ar mentine ostilitatea, bineinteles, intr-o zona de minimum. Ar valoriza cooperarea, pacea, retelele, interconexiunile. Lucrurile ar putea fi recunoscute ca simple unitati lingvistice, fara nicio realitate in sine. Iar experientele spirituale ar surveni in mod natural (in sensul de neprovocat). Nu mai cred de mult in trairile spirituale pe care cineva le induce, le „cauta”, le genereaza prin tehnici stravechi. Acesta nu este nimic altceva decat inca un mod de a controla realitatea (deci de a fi separat de ea). Cred in tehnici expresive, insa aceasta este o discutie separata.
Simplul fapt de a merge atent (nu cu mintea in alta parte) il resimt uneori ca o experienta foarte placuta. Desi sunt constient, mi se pare ca nu merg eu ci altcineva sau altceva merge prin mine. Realitatea exceptionala (numita si Dumnezeu, probabil) este chiar aici. Ea merge (daca ma uit in jur, la alti trecatori) si sta (daca ma uit la flori si copaci). Orice limita pe care o trasez este mentala si oarecum arbitrara. Mii de cuvinte, de propozitii, de idei separate. Si o singura realitate. Aceasta!