Stii si tu pe cineva care a hotarat ca de la 1 ianuarie sa renunte la fumat, dar in februarie continua sa fumeze? Sau pe altcineva, care a spus ca viseaza sa mearga, in vacanta, pe o insula a Greciei (inca neintrate in faliment, doar cu mai putina benzina la pompa) si ti-a trimis o carte postala din Palma de Mallorca? Poate chiar tu, ieri, ai promis sa renunti la dulciuri, pentru o vreme (frumusetea spirituala conteaza dar nici cea fizica nu trebuie neglijata) iar astazi savurezi un tort de ciocolata? De ce oamenii spun ca fac un lucru si fac altul sau nu fac nimic? De ce isi iau angajamente pe care nu le pot respecta? De ce au dorinte uneori incompatibile? De ce vor sa se desparta de un partener si, in acelasi timp, vor sa ramana cu el? De ce simt ca sunt scena unor conflicte sau razboaie launtrice, interminabile? Nu caut un raspuns la aceste intrebari (pe care le-am pus imaginandu-mi ca sunt altcineva). Pe mine altceva ma uimeste peste masura: desi se confrunta zilnic cu propriile lor contradictii, unii oameni cred in continuare ca sunt persoane unitare, ca au o identitate fixa, cred, cu alte cuvinte, ca sunt un sine (sau ca au un sine, intr-o alta formulare).
Nu exista un anumit sine, separat de activitatea neuronala si, psihologic vorbind, diferit de tendintele si caracteristicile, unele major conflictuale, altele doar complementare, manifestate, de un om, de-a lungul timpului. Nici macar corpul nu se conserva de la un minut la altul (vezi milioanele de procese chimice), cum ar putea mintea, un proces mult mai volatil (nu ca ar fi nonfizic, e doar un fel de a vorbi), sa fie unitara? Continuitatea sinelui imi apare limpede ca o iluzie (nu doar mie) si oricine reflecteaza intr-un mod mai serios, chiar fara a sti o iota din neurostiinte, e aproape constrans de realitatea empirica sa ajunga la o concluzie asemanatoare. E suficient sa te observi pe tine insuti, atent, cateva zile. Nu cred ca adevarul poate fi evitat, in acest caz.
Le spuneam studentilor mei, in seara asta (gata, am intrat in vacanta!) ca un om este asemenea unei masini cu N calatori, unii dintre ei destul de diferiti, aspirand toti, si adesea reusind, sa se aseze pe scaunul soferului si sa conduca „masina” (corpul) in directia satisfacerii dorintelor personale. Fiecare din acesti calatori are un Eu iar tu (sic!) te identifici cu unii, pe altii, probabil respingandu-i sau, pur si simplu, nefiind constient de ei. asa cum organismul tau fizic pare a fi o entitate anume, fiind, de fapt, un proces curgator (de o minunata complexitate) si ceea ce numesti „mintea” ta este, in realitate, un conglomerat de structuri, inclinatii si variabile asa-zis „personale”. Comportamentul este organizat de cineva ce pari a fi tu, apoi realizezi ca faci ceva aproape opus (o ranesti pe partenera ta, pe care o iubesti) si te intrebi (ea sigur se intreaba!) cine esti de fapt.
Intrebarea este inselatoare indiferent cum te uiti la ea. Ea contine premisa (gresita!) ca esti intr-un fel . Este ca si cum ai intreba cum este, de fapt, un cantec. Un cantec este un proces in desfasurare! Nicio nota nu este definitorie pentru el (si sa nu uitam de pauze, la fel de importante). Nu-l poti contine, dintr-o data, in constiinta ta, e necesar sa-l asculti. Daca te-ai oprit la o secventa de sunete (un refren favorit) si spui „asa sunt” te pacalesti singur. Tu esti mereu in derulare si, exact ca un cantec, ai un final (moartea!). Sper sa-mi apreciezi metafora, puteam alege o colectie de zgomote disonante, intr-o intersectie circulata.
Noi parem a avea unitate doar pentru ca nu suntem atenti sau/si pentru ca pe scaunul „soferului” (campul constiintei) cineva sta un timp suficient de lung si ne obisnuim cu el (un timid s-a obisnuit cu timiditatea lui si crede ca este asa, desi orice grup de dramaterapie il poate ajuta sa inteleaga in ce fel este si demonstrativ sau arogant). Nu avem unitate, m-am convins de mult de acest lucru, dar putem actiona in directia realizarii ei (sigur ca nu vom reusi niciodata la modul absolut, suntem nevrotici avand asemenea scopuri, insa, cu eforturi, discriminare si o asistenta de calitate putem atinge un nivel rezonabil, suficient pentru o viata cu sens-apoi vom muri, fireste, doar nu credeai ca nu-ti voi aminti asta!). Nu rezulta de aici ca suntem scindati sau disociati (acestea sunt cazuri extreme-priveste un copil autist, pentru a intelege mai bine!) ci doar ca, fiind destul de asemanatori din acest punct de vedere, si fiind multi, numim asta normalitate.
Constiinta slabelor conexiuni interne, o constiinta pe care o gasesc a fi tragica, poate mobiliza resursele diferitelor noastre parti („calatorii” din masina) intr-o directie reciproc acceptabila. E nevoie de dialog interior, de impartasire (un Eu vrea ciocolata, un altul vrea un corp sexy) si de multa, multa toleranta la frustrare (nevoile si dorintele „calatorilor” nu pot fi indeplinite simultan). Exista cineva, un lider, care sa controleze acest „parlament”? Nicidecum! De aceea reusita (o unificare satisfacatoare) e o chestiune de sansa, adica depinde enorm de cine se intampla sa fie pasagerii (unii oameni, din fericire putini, dezvolta, in cazuri limita, personalitati multiple). Mai exista, totusi, un element favorabil, cel putin in principiu:
Cand suntem mici, daca avem norocul unor parinti armonizatori (relativ unificati), putem creste intelegand si acceptand diferitele parti ale fiintei noastre, astfel incat, in adultete, sa ne fie mai usor sa ne negociem nevoile sau asteptarile. Si cum au ajuns parintii unificati? Buna intrebare! Merita sa ti-o pui, de mai multe ori, inainte de a decide sa faci copii. Si nu-ti bate capul: „tu” vrei sa faci copii dar altcineva din „tine” nu vrea.