Cei care l-au cunoscut indeaproape pe Max Wertheimer sunt inclinati sa spuna ca a fost u geniu. Eu nu ma pot pronunta, deoarece a trait intre 188o si 1943 dar pot evalua de la distanta produsele activitatii lui. Este creatorul scolii gestaltiste, alaturi de colegii lui Koffka si Kohler (deoarece au sesizat potentialul patogen al lui Hitler, care le era contemporan, au plecat din Germania, in anii ’30) Psihologii gestaltisti au facut un mare pas inainte in intelegerea proceselor perceptive, realizand ca nu sunt simple insumari de senzatii, cum credeau psihologii asociationisti. Studentii la psihologie din zilele noastre stiu (daca nu au uitat dupa doar un semestru) ca exista cateva legi generale ale organizarii campului perceptiv (principiul figura-fond, proximitatea, similaritatea, continuitatea, simetria si inchiderea)
La „inchidere” vreau sa ma refer in continuare, mai exact la un caz special al acesteia, evidentiat de Wertheimer si numit fenomen phi (a nu se confunda cu „fenomenul psi”). Am ales acest exemplu pentru a ilustra una din cele mai mari iluzii in care, in mod inocent, credem, anume ca perceptia vizuala este totuna cu ceea ce vedem. De fapt nu este deloc asa.
Noi nu vedem realitatea ci interpretarea ei.
Acest lucru poate parea incredibil insa doar pentru cineva care nu este familiarizat cu mecanismele neurale ale perceptiei, cu iluziile vizuale si cu psihologia perceptiei, in general. Creierul nostru reconstruieste in permanenta realitatea, pe baza informatiilor receptate de simturi (in acest caz simtul vizual) si ofera „constiintei” noastre (ghilimelele arata ca nu sunt un adept al teatrului cartezian, o alta uriasa iluzie, comparabila cu senzatia ca Soarele se roteste in jurul Pamantului) o imagine (imaginea perceptiva unitara)
Cu o formula memorabila, Richard Gregory, neuropsiholog britanic, faimos pentru cartea lui multiplu reeditata „Eye and the Brain” surprinde esenta acestui fenomen: „Realitatea este o ipoteza”. Cu alte cuvinte, realitatea este o interpretare dinamica, acesta este lucrul pe care il afla orice student la psihologie in anul 1, nu in exact aceste cuvinte ci in altele: „ perceptia este un proces activ”.
Noi vedem foarte putin din ceea ce credem ca vedem. De fapt, intre activarea celulelor vizuale de pe retina si constientizarea obiectului aflat chiar acum in fata ta au loc o serie de operatii de care nu ai nici cea mai vaga idee si, privind din punct de vedere evolutionist, nici nu ai nevoie sa stii. Organismul urmareste sa supravietuiasca si sa se reproduca, nicidecum sa inteleaga cum functioneaza (aceasta este o nevoie tarzie, specifica doar catorva curiosi). Daca scopurile sunt atinse nu are nicio importanta in economia organismului daca reusitele se bazeaza pe un numar grozav de iluzii (scopul scuza mijloacele, oricat de machiavelic ar suna asta) Creierul elimina unele informatii, editeaza altele, anticipa, face deductii, modifica sau sterge, pe scurt prelucreaza intens informatiile din mediu si, in cele din urma, ofera „constiintei” un produs final (imaginea perceptiva). Asta se intampla tot timpul, prin urmare chiar si in acest moment. Incepand sa inteleg aceste fenomene, mi se pare mereu uimitor cum oamenii, fie ei specialisti in psihologie sau nu, vorbesc, siguri de ei, de „realitate”. Credinta mea actuala este ca nu exista o realitate obiectiva ci, mai degraba, o iluzie consensuala, cu atat mai solida cu cat cei care participa la ea sunt mai multi.
Fenomenul phi, ca sa revin la el, a inceput a fi studiat sistematic de Wertheimer in 1912. Este extrem de simplu. Sunt amplasate doua surse luminoase la o distanta mica una de alta si sunt aprinse pe rand. Succesiunea este rapida si, pentru crearea iluziei de lumina unica, miscandu-se inainte si inapoi, e nevoie de un anume interval si o anume distanta. Este exact ce a descoperit Wertheimer. La un unghi vizual de doar 4 grade si la un interval de aproximativ 1/16 dintr-o secunda cele doua spoturi separate par a deveni unul singur, miscandu-se dintr-o parte in alta. Este interesant urmatorul lucru: chiar daca esti constient ca sunt, de fapt, doua lumini (pentru ca ti s-a spus sau, iata, ai citit) ceea ce vezi este o singura lumina, in miscare. Pur si simplu nu poti face nimic. Creierul tau te insala de fata cu tine, ca sa zic asa. Nu te poti opune, oricat de mult ti-ai dori. Ai constiinta faptului ca sunt doua lumini (le poti vedea daca intervalul de aprindere succesiva se mareste) dar nu poti schimba „realitatea” perceptiei actuale: o singura lumina, miscandu-se stanga-dreapta (sau sus-jos)
Fenomenul phi deriva din principiul inchiderii, spun psihologii gestaltisti (a nu se confunda cu scoala gestaltista de terapie), iar miscarea stroboscopica duce fenomenul phi mai departe. Cand te uiti la televizor sau pe ecranul de cinema de la mall, in zumzet de floricele, vezi imagini in miscare. Insa acele miscari sunt iluzorii. Barbatul acela chipes care se apleaca spre femeia aceea cu talie incredibila si chip perfect (gratie performantelor echipei de machiaj) pentru a o saruta in realitate nu se misca deloc. Sunt doar imagini statice rulate suficient de repede pentru a genera iluzia miscarii. Cadrele se schimba la fiecare 42 de milisecunde (pentru a fi precis, intr-un interval de 42 msec un cadru este prezentat de 3 ori, timp de 8.5 msec, cu 5.4 msec intervale de intuneric intre expunerile consecutive). Televiziunea din SUA ruleaza cadrele la cate 33msec, adica intr-o singura secunda sunt prezentate 30 de cadre.
De ce nimeni nu-si da seama de acest fenomen, in timp ce se produce? Deoarece creierele noastre nu ne permit asta. Ele nu au evoluat pentru discriminari de o asemenea finete (nu a fost necesar, cum spuneam mai sus). Filmele de la televizor sau de la cinematograf exploateaza aceasta vulnerabilitate si, daca ai inteles mecanismul, este inevitabil sa te intrebi daca nu cumva si ceea ce numesti realitate este tot un film. (dar fara regizor)
„Realitatea” cotidiana ar putea fi un altfel de film, adica o altfel de iluzie.
Kolers si von Grunau au variat in mod ingenios fenomenul phi, la sugestia filosofului Nelson Goodman (1976,”Shape and Color in Apparent Motion”, studiu publicat in Vision Research). N-au facut nimic iesit din comun, doar au ales doua spoturi colorate, unul rosu, altul verde si le-au aprins timp de 150 msec cu un interval intre ele de 50 msec. Ce crezi ca au vazut subiectii lor? (nu unul sau doi ci toti) Au vazut un spot rosu care incepea sa se miste si undeva la mijlocul traiectoriei se transforma brusc intr-un spot verde, continuandu-si miscarea. Evident, „traiectoria” spotului era iluzorie, deoarece nu se misca nicio lumina (cele doua surse luminoase stateau pe loc si se aprindeau intermitent). Cu toate acestea, ei vedeau ceva rosu miscandu-se si devenind, la mijlocul distantei, verde. Citeste inca o data ultima propozitie deoarece iti voi pune o intrebare si inchei articolul:
Cum este posibil sa vada verdele (la mijlocul distantei) inainte ca verdele sa se aprinda si sa fie identificat ca atare (la capatul celalalt al dreptei care uneste cele doua puncte luminoase)?