cum a renuntat un cal arhetipal la cateva degete pentru a fugi mai repede

In minunata lui carte din 1985, „The man who mistook his wife for a hat” (tradusa si la noi in 2004),Oliver Sacks relateaza povestea unui pacient care nu mai putea recunoaste in mod natural chipurile familiare si avea nevoie sa se raporteze la un set de trasaturi abstracte (marime, simetrie, pozitionare) pentru a le reconstitui, exact ca intr-un joc de puzzle. Aflat in cabinet, gata de plecare, si cautandu-si palaria a apucat capul sotiei lui, incercand sa-l ridice (de aici si titlul cartii).

Avea o parte din creier distrusa, evident, insa nu atat de mult incat sa devina disfunctional (continua sa predea la scoala de muzica din oras). E adevarat, uneori atingea usor hidrantii de pe strada, crezand ca sunt capete de copii, dar asta era mai degraba ceva amuzant decat inspaimantator. In timp, insa, procesul degenerativ a evoluat astfel incat nu-si mai putea recunoaste propriul trup sau chipul.

Aceste cazuri uimitoare (Sacks a scris numeroase carti) ne ajuta sa intelegem principiile fundamentale de functionare ale creierelor si mintilor noastre. E adevarat, cineva e sacrificat, dar nu in mod deliberat. Ceea ce oamenilor de stiinta le este interzis (sa distruga diverse parti din creierele oamenilor sanatosi pentru a-si testa ipotezele) naturii ii este permis. Neurostintele si psihologia avanseaza deoarece exista astfel de cazuri ciudate. Putem intelege mintea mai bine nu atunci cand totul curge armonios ci atunci cand ceva se defecteaza.

Acum se stie in mod sigur ca, la elaborarea unei imagini vizuale unitare, participa arii corticale diferite, ultraspecializate. Astfel, forma unui obiect este procesata intr-o anume arie, culoarea in alta, pozitia in spatiu in alta, miscarea intr-una complet diferita si tot asa. Nici macar liniile orizontale si verticale nu sunt prelucrate in acelasi loc. iar creierul reuseste performanta incredibila de a le „aduna” intr-o singura imagine, adica de a sincroniza toate aceste tipare neurale disparate. Nimeni nu stie cum insa e doar o chestiune de timp pana cand se va afla.

Teoria modulelor specializate este verificata pe genul acesta de pacienti, oameni ale caror destine tragice confirma ipotezele cercetatorilor. Aspru nepasatoare, natura ne ofera situatii dureroase in care putem intelege cum functioneaza creierul si contrapartea lui, mintea. Tocmai pentru ca exista astfel de module cineva se poate uita la parintii lui (sau la sot/sotie) si poate spune ca, desi seamana perfect, nu sunt ei , adica au fost inlocuiti (sindrom despre care am scris intr-un alt articol). Modulul pentru recunoasterea identitatii a fost distrus. Imagineaza-ti cum ar fi ca maine copilul tau sa vina la tine si, foarte serios, sa-ti spuna: „Tu semeni foarte bine cu mama mea insa nu esti ea. Pleaca din viata mea!”

Tot asa, alte perturbari neuronale explica motivele pentru care unii oameni vad peste tot mesaje spirituale („Universul imi vorbeste”) si fac legaturi stranii intre lucruri si evenimente („nu e deloc intamplator faptul ca sotul surorii mele conduce exact acelasi tip de autoturism ca tatal meu”), dupa cum altii vad, la propriu, persoane disparute (adica moarte), ingerasi si chiar personaje de desene animate (sper sa am timp sa povestesc despre ultimul caz, nu doar pentru ca este amuzant ci si pentru ca arunca o lumina asupra modului in care creierul poate genera, in realitatea lui virtuala, imagini extrem de credibile si, cu toate acestea, fara niciun corespondent real).

In anii care vor veni neurostiintele vor dezvraji intr-un mod si mai accentuat lumea, oferindu-ne sansa de a intelege altfel aspectele pana nu demult numite esoterice, paranormale sau mistice. Insa lucrul acesta nu se va petrece, cred, in acele tari in care National Geographic e considerata o agentie de turism iar Lancet un articol de pescuit. Nici nu stiu daca, dintr-o perspectiva sociala, e bine ca aceasta cunoastere sa invadeze brusc constiinta publica (nu ca n-ar exista mecanisme de aparare colectiva!). Pe de alta parte, ma gandesc, ce scopuri, pe termen lung, pot servi credintele deja infirmate de realitate? Cat de liberi putem fi crezand, asemenea medicilor de pe vremuri, in tratamente cu lipitori si bloodletting? (ultima procedura l-a ucis pe nefericitul Carol al doilea, rege al Angliei, acum 4 secole)

Acum 50 de ani teoriile psihologice, ca sa ma rezum doar la domeniul meu, au inflorit deoarece nu se stia mare lucru despre creier si orice speculatie era posibila. Astazi, in comunitatea neurostiintelor, desi lui Freud i se recunoaste meritul de a fi initiat o revolutie in intelegerea mintii, numeroase alte afirmatii pe care le-a facut sunt vazute ca „sheer nonsense”. Oare ce alte surprize ne rezerva fMRI,CT, PET, TMS? Ce va scrie in manualele de introducere in psihologie (tip Atkinson) peste doar 20 de ani? Si, indiferent de continutul lor, cine le va citi? Nu cumva ne asteapta o polarizare puternica in planul cunoasterii, anuntata deja de ratingurile unor emisiuni TV din zilele noastre? Poate ca segregarea nu se rezuma la clasa sociala de care apartinem (am vazut recent un sir de oameni batrani, stand la coada, in frig, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Buzau, pentru a primi un ajutor de 50 lei si mi-a fost rusine ca traiesc intr-o tara in care aceste lucruri mai sunt posibile) si exista una mai putin vizibila, dar mai periculoasa, aceea care ne livreaza, indiferent de venituri sau de statutul social, ignorantei, superstitiei, irationalitatii si corespondentului psihologic al acestor atitudini, inversunarii ostile si dorintei de excludere a celui care este „altfel” (noi vs ei, in clasica formulare a psihologiei sociale).

Nu sunt sigur daca e potrivit, in absenta unei dorinte asumate ca atare, ca oamenii sa fie expusi unei cunoasteri care le cutremura temeliile si ii arunca intr-o stare de incertitudine. Poate ca nu e un lucru intelept ca un om sa-l smulga pe un altul din confortul unei sigurante iluzorii. Ce fel de forta interioara trebuie sa aiba cineva pentru a rezista intelegerii ca a dedicat ani pretiosi din viata lui unei fantasme, indifent daca aceasta este una de tip religios, daca este o aplicatie a psihologiei (un curent terapeutic) sau daca apartine unei problematici de cuplu (sa afli ca partenerul tau te insala de doi ani). Unele lucruri, ma gandesc, e mai bine sa nu fie stiute. Asta ma pune intr-un raport dilematic, adica de tensiune, cu valoarea pe care o atribui cautarii si rostirii adevarului.

Sunt tot mai sigur ca unele iluzii sunt necesare.

Dar inca nu stiu unde sa trag linia, tot asa cum nu stiu daca un caine are o viata afectiva sau e doar o masina sofisticata, selectata evolutionist. El da din coada pentru ca te place sau pentru ca asa ii comanda programul care ruleaza in capul lui? Unii vor spune ca e dincolo de orice indoiala ca patrupedul lor iubit are suflet (ii rog sa nu uite sa curete excrementele pe care le lasa in urma, intrucat e posibil ca si trecatorii sa aiba suflet) La ce bun sa vina cineva si sa distruga aceasta iluzie? La ce bun sa devenim dureros de constienti ca nimic nu supravietuieste mortii corpului nostru? Va deveni cineva mai fericit intelegand asta? Pe de alta parte, totusi, cat de autentica este bucuria nascuta dintr-o iluzie?

Acestea sunt doar intrebari retorice. Nu cred ca exista un raspuns definitiv la ele. Stiu doar ca  se apropie Sarbatorile de Craciun (articolul a fost scris in decembrie) si ma intreb, cu o minima audienta, ce sarbatorim, de fapt. As vrea sa fiu copil si sa nu-mi treaca prin cap asemenea lucruri. Insa nu mai sunt. Poate ca nici tu.

are nevoie sa zgarie, vede la 187 de grade si esueaza mereu la testul Raven

Se da timpul inapoi si se ia o pisica infometata, impreuna cu cetateanul Thorndike (a nu se confunda cu cetateanul Kane sau, si mai grav, Bush). Pisica este asezata intr-o cusca a carei usa este blocata cu un carlig. In raza vizuala a matei, destul de aproape de cusca, este plasata strategic o bucata apetisanta de peste (fiind post, pisicuta isi permite doar delicatese din peste). Si se urmareste ceea ce as putea numi spectacolul manifestarii inteligentei la animale.

La inceput, pisica intinde labele printre gratii, incercand sa ajunga la peste. Ups! O mica eroare de estimare a distantei (pestele a fost plasat in mod sadic un pic mai departe). In cele din urma pisica (sau motanul, pentru cei familiarizati cu conceptul de „creier roz”) renunta la acest comportament si initiaza un altul. De fapt, altele, in timp ce se invarte prin cusca. La un moment dat, din intamplare, atinge carligul intr-un fel care determina deschiderea usii. Pesteeeee!

Etapa doi. Se ia aceeasi pisica infometata si se pune in aceeasi cusca (nu s-a saturat, evident, era doar o bucatica de somon). Spectatorii, priviti, va rog! In linii mari, pisica face aceleasi lucruri si, la un moment dat, izbeste din nou carligul cu labuta (observa diminutivul!) iar usa, surpriza, se deschide. Urmeaza, imediat, recompensa.

Etapa trei. E nevoie sa o descriu? (m-am cam plictisit) Etapa patru, cinci si tot asa, pana cand, dupa un numar de teste, pisica invata sa apese carligul imediat ce este introdusa in cusca. Inteligenta mata, nu-i asa?

Nu chiar. Comportamentele ei nu au nicio legatura cu inteligenta. In cele din urma (daca chiar vrei sa faci tu experimentul inarmeaza-te cu rabdare!) reuseste sa fie eficienta, insa nu pentru ca gandeste ci pentru ca invata, prin incercare si eroare, sa elimine comportamentele irelevante. Pisica nu intelege in niciun moment natura problemei cu care se confrunta si solutia simpla (doar pentru noi, oamenii) la aceasta problema banala. Deoarece comportamentul care conduce la succes este recompensat (pesteeee!) invatarea actiunilor este intarita. Thorndike a numit asta legea efectului iar experimentul pe care l-a realizat este un caz de conditionare instrumentala.

Pisicile nu gandesc, imi pare rau sa spun asta, avand in gand, in acest moment, cateva persoane care sunt convinse ca nu-i asa. Cateva experimente simple (sau , pur si simplu, observatii in contexte naturale) demonstreaza fara dubii acest lucru. „Adrian, de unde stii tu ca nu gandesc? Ai acces la mintea lor?”, ma intreaba prietenii mei iubitori de animali (si complici la unele crime petrecute prin abatoare). Stiu pentru ca am auzit de Thorndike. Si de Skinner. Si de Kohler (cel care, impreuna cu cimpanzeul Sultan, a evidentiat un inceput de cognitie la maimutele mari).

Suntem inselati de lucrurile simple pe care le realizeaza animalele noastre de casa, fara sa realizam masura in care acestea sunt conditionate sau calibrate genetic (pre-wired). Nu faptul ca animalele nu gandesc (decat rudimentar, cateva) ma preocupa. Comportamentele lor pot fi prezise cu usurinta. Ma tem ca oamenii nu gandesc in masura in care cred ca o fac. Aceasta posibilitate imi da fiori (mai ales cand ma gandesc la faptul ca si eu sunt om!).

Iar fiorii m-au condus pe un drum pe care, mergand, incep sa inteleg prezenta masiva a irationalitatii in vietile noastre (pe cei pe care ii cunosc mai indeaproape ii delectez periodic cu bias-uri). Pana la cele mai inalte niveluri (decizii cu impact asupra a milioane de oameni) irationalitatea (evit sa spun „prostia”, pe care o definesc altfel) se manifesta triumfal si, din pacate, dramatic. Deoarece zona mea de (aparenta) expertiza este psihologia, ajutat de cateva minti stralucitoare, incep sa realizez, cu un amestec de groaza si uimire (un fel de sentiment numinos) modul in care irationalitatea s-a insinuat, a prins radacini si apare, in zilele noastre, ca o doamna respectabila, pe care este politicos sa o saluti. Dar nu este deloc asa.

Cum se intampla mereu in stiinta, ideile fanteziste, copilaresti sau proaste nu rezista la testul timpului. Dupa un numar de ani, in contactul aspru cu realitatea, caliatatea lor indoielnica (sau jalnica) incepe sa fie vazuta. Folosesti cumva proceduri medicale din secolul 17? Sper ca nu! Medicina adevarata a inceput pe la 1900. Cu toate acestea, medici au existat tot timpul iar oamenii i-au respectat, crezand ca stiu ce spun. Ghici cati au murit nu pentru ca nu au fost tratati ci tocmai pentru ca au fost tratati?

Fizica, chimia, biologia sunt, intr-adevar, stiinte mai puternice deoarece datele cu care opereaza pot fi inregistrate mai usor prin masuratori. Psihologia si aplicatiile ei de care sunt interesat (consiliere, psihoterapie) nu pot avea un alt destin daca vor sa nu faca parte din categoria tratamentelor cu lipitori. Intrebarea mea este: putem oare sa ne dezlipim de teoriile noastre intuitive, atat de indragite? (deoarece sunt ale noastre, asemenea unor copii). Putem accepta ca mintile noastre sunt, uneori, inselate de propriile lor mecanisme perceptive, mnezice sau emotionale? Si daca „da”, oare ce-ar insemna asta? Cumva sa ne supunem teoriile unor teste? Poate si sa ne supunem felurile de a gandi, de asemenea, unor teste? Nu de alta, dar e posibil sa fim, cand si cand, precum pisica lui Thorndike. Sau  a lui Schrodinger? (le incurc putin, probabil pentru ca mi-a scazut fosforul din sange)

Jaguarul e periculos, la fel si Lotusul (de MINI nu mai zic)

Sa presupunem ca esti american! (ah, chiar erai?) Saptamana aceasta s-a prabusit un Boeing si au murit 380 de oameni. Ingrozitor accident, ai vazut la stiri. Ai circulat si tu cu avionul, luni. Accidentul a avut loc aseara (miercuri). Si acum sa dam timpul pe repede inainte. e din nou joi, doar ca 17 martie. Incredibil, ieri a mai cazut un avion (tot un Boeing). Au murit 362 de oameni. Simti niste fiori deoarece sambata zbori in California (pentru surfing, normal). 2 accidente de avion in doar cateva zile, hmm, e ceva ingrijorator, oare se intampla ceva cu pilotii, cu turnurile de control sau chiar cu avioanele. Reevaluezi plecarea din weekend. Si mai trece o saptamana (ai fost, pana la urma, in insoritul stat american, comparabil, ca dimensiuni, cu Europa). Acum e din nou joi (24 martie) si ce crezi? A mai fost un accident! Adineauri. 395 de morti. Lumea parca a innebunit. Presedintele tine un discurs la televizor. Reporterii frenetici sunt la fata locului, oferind imagini socante. O dezbatere nationala este initiata in presa. Toata lumea are ceva de spus. Vietile tuturor, dintr-o data, par in pericol (cum bine stii, in State a circula cu avionul e ceva banal). Oamenii vor sa se simta in siguranta si, dupa 3 accidente consecutive, intens mediatizate, nu se mai simt. Sunt contramandate calatorii. Sunt anulate biletele. Un nor negru pare sa ameninte o industrie valorizata si profitabila.

Si acum sa revenim la realitate. Nu a cazut niciun avion. Nu a murit nimeni. De fapt, nu e chiar asa. Au cazut niste avioane mai mici. Ti se pare ca ma contrazic? Nu, chiar au cazut si chiar au murit niste oameni. De fapt, stii, nu erau chiar avioane. Erau, cum sa lezic, vehicule de transport. Si nu s-au prabusit, deoarece nu erau in aer ci pe pamant. Sa le dam un nume? Desigur, se numesc autoturisme.

In fiecare saptamana, in S.U.A, mor aproximativ 300 de oameni in accidente de automobil (atentie, nu i-am numarat pe motociclistii zevzeci). Pana pe 24 martie vor mai muri 300 (iti dau scris!). si in saptamana 24-31 vor muri inca un contingent de 300. Dar observa ceva: nimeni nu este alarmat! Obama nu are nimic de comentat. Talk-show-urile nu abordeaza acest subiect. Nu pare sa conteze desi mor in mod constant 300 de oameni, saptamanal (te rog, fara comentarii existentialiste, deocamdata!)

De ce? De ce, daca se prabusesc 3 avioane totul devine o chestiune arzatoare, de interes national si, daca moare un numar asemanator de oameni, cu regularitate, nu intereseaza pe nimeni? Despre ce e vorba aici? Nu, nu despre interese economice ascunse (sa nu discutam acum despre teoria conspiratiei ci intr-un moment mai favorabil unei dezvoltari paranoide). E vorba de o inclinatie a mintilor noastre, exploatata cu succes (nu mereu cu intentie) de media.

300 de oameni care mor saptamanal in accidente de automobil reprezinta o abstractie statistica. Nu suntem obisnuiti sa gandim in acesti termeni (stramosii nostri nu aveau nevoie de statistica si nu aplicau teoria lui Bayes in jurul focului). Acest numar nu reprezinta nimic adica nu trezeste nimic emotional. Dar ce zici de 300 sau 400 de oameni care au murit in acelasi loc (accidentul de avion) si tu poti sa-i vezi? (sa ti-i imaginezi, mai exact, desi, daca nu ar fi Consiliul Audiovizual, sau un echivalent, cativa jurnalisti mai inflacarati i-ar putea arata).

Care e diferenta? Da , aceea este! Vividness! (esti american sau ce esti?) Imaginile prezentate intr-un mod insufletitor, viu, puternic, ne tulbura. Ne rascolesc. Deodata 300 de morti inseamna ceva. Nu mai e un numar. Poti sa vezi (nu totul, cum ziceam) Esti emotionat si ai ceva de spus (Dumnezeule, un avion prabusit pe saptamana, in ce tara suntem? Nici in Romania, tara aceea cu capitala la Sofia si multi caini candidati la eutanasiere pe strazi, nu se intampla asa ceva!)

Nu suntem evoluati, desi multi credem asta (ii provoc uneori pe studentii mei, spunandu-le ca oamenii sunt zombi, in sensul de automate sau masini-nimeni nu ma crede, evident, pana incep sa aduc dovezi, fiin o masina destul de buna la procurat dovezi, „evidence”, cum ai zice tu). Avem minti puternic biasate, deoarece creierul de om nu a aparut ieri. Dar nu stim asta (sau stim, dar nu putem face mare lucru). Ni se pare ca e periculos sa circulam cu avionul cand, in realitate, sunt mult mai periculoase calatoriile cu automobilul. Nu crezi, nu-i asa? (poate vrei imagini)

Imagineaza-ti asta: o conduci pe prietena ta la Otopeni, la aeroport (hello, it’s not USA-suntem din nou aici, la manelisti!) Cum stai, culmea, exact in celalalt capat al orasului (si platesti la banca, constiincios, dublu decat ai imprumutat), pana la aeroport ai facut, sa zicem, 30 de km (pentru ca te-ai invartit prin oras inutil, deoarece, fiind barbat, nu ai dorit sa intrebi pe nimeni). Fiind vorba de o calatorie cu avionul, simti o anume anxietate (iar ea, nu mai zic!) si ii spui, incurajator „Iti doresc un zbor linistit”) Ea are de parcurs mai bine de 1.000 de kilometri (nu, nu se duce la surf, are niste treaba printr-o jungla). Vreau insa, prietene, sa-ti spun ceva:

Este de trei ori mai probabil ca tu sa ai un accident, mergand  doar 30 de km!

Conducand-o la aeroport ati parcurs deja, impreuna, partea cea mai periculoasa a calatoriei. Doar ca tu trebuie si sa te intorci. Mai degraba ea, daca ar detine aceste date, ar putea fi ingrijorata si ar putea incerca sa te securizeze. Nu e ironic? Intelegi de ce lumea mi se pare un loc amuzant in timp ce ma apropii de moarte? Cotatia barilului azi este…sau poate nu vrei sa mai stii. Ea este acum la 10.000 de metri deasupra solului, intr-o hardughie de metal cat un bloc de 10 etaje (vivid enough?) Iar tu sofezi, in siguranta si asculti Queen, relaxat. Another one bites the dust, and another one gone, and another one gone.

nu orice copil poate deveni un Einstein insa IQ-ul poate creste, in timp

Deoarece Lewis Terman si-a publicat studiile prin anii ’20 nu am avut sansa de a-l intalni pentru a-i spune cat de revoltatoare imi par ideile lui (Terman era profesor la Stanford atunci cand a creat scalele de inteligenta Stanford-Binet, o adaptare dupa versiunea mai timpurie a lui Alfred Binet). In esenta, cunoscutul (in epoca) psiholog sustinea ca inteligenta este o aptitudine innascuta si stabila de-a lungul vietii. Altfel spus, daca traiai in acele timpuri, inteligenta ta era fixa, indiferent ce ai fi facut de-a lungul vietii. Si ce anume statea in spatele acestui caracter static al inteligentei? Nu exista un raspuns mai simplu: genele!

Terman a preluat ideile lui Galton (cel care a inventat termenul de „eugenie”) si le-a dus mai departe, punand bazele unei miscari intelectuale a carei forta a inceput sa scada abia in anii ’80, atunci cand o serii de cercetari au evidentiat posibilitatea modificarii scorurilor IQ, la o aceeasi persoana, uneori in mod spectaculos. Insa pe vremea lui Terman (si a colegului Thorndike, creatorul testului precursor pentru actualul SAT) credinta in determinismul genetic al inteligentei mergea atat de departe incat grupuri intregi de oamenii (negrii, in primul rand, dar si evreii sau catolicii-ma refer la climatul american) erau in mod evident discriminate (si) pe aceasta baza. Psihologia acelor vremuri sprijinea superioritatea genetica a albilor protestanti. Traind in timpurile noastre mai democratice e posibil sa nu-ti vina sa crezi motiv pentru care iti reamintesc faptul ca in acele vremuri femeile nu aveau drept de vot si lucrul acesta nu deranja niciun barbat.

Astazi majoritatea psihologilor crede ca inteligenta are o dubla determinare, genetica respectiv a mediului insa nimeni nu stie sa atribuie procentele exacte. Un rezultat frecvent al studiilor este acela ca oamenii din aceeasi familie tind sa aiba scoruri asemanatoare la testele de inteligenta insa lucrul acesta nu ne spune aproape nimic, deoarece copiii si parintii au in comun nu doar genele ci si mediul inconjurator.

Oare tu ai o inteligenta asemanatoare cu a mamei sau tatalui tau? (si, intr-un astfel de caz, un motiv in plus pentru a-i detesta sau a le fi recunoscator) Chiar asa stand lucrurile, ai vrea sa stii ca exista posibilitatea de a-i depasi macar cu 5 puncte? Te-ai bucura sa afli ca inteligenta nu este un dat ci depinde de eforturile pe care le depui si de abilitatea de a-ti gasi un mediu stimulativ?

Probabil astfel de intrebari i-au macinat si pe initiatorii faimosului studiu Minnesota realizat pe gemeni crescuti separat (rezultate publicate in revista Science, in 1990). Cu un buget care le-a permis selectia unor gemeni (identici si neidentici, adica din embrioni separati) din toata lumea si testarea lor timp de o saptamana la Minnesota Center for Twin and Adopted Research, rezultatele au fost surprinzatoare:

Gemenii identici care au trait vieti separate au obtinut scoruri foarte asemanatoare la testele de inteligenta ca si gemenii identici crescuti in acelasi mediu.

Ce rezulta de aici? Ceva nelinistitor: mediul comun pare a nu influenta deloc inteligenta. La nastere primesti un set de carti (genele) identic cu cel al fratelui tau, crescut separat, si de-a lungul vietii aceste carti nu se mai schimba. Pentru a intelege aceasta asemanare, gandeste-te la un acelasi individ testat in doua zile diferite. Fiind in stari emotionale diferite (echipa favorita, in cazul testului nr.2, tocmai a suferit o infrangere umilitoare pe Anfield Road, jucand minunat in prima repriza) obtine scoruri diferite (dar nu foarte diferite, pentru ca este, totusi, acelasi individ). Cam asa sunt gemenii identici crescuti separat: ei obtin scoruri diferite cu maxim 5 puncte IQ.

Chiar asa de puternica sa fie similaritatea genetica? Terman a avut, in cele din urma, dreptate? Jocurile sunt facute inca de la nastere? Intamplarea oarba a facut sa te nasti in familia potrivita (cu gene „bune”) sau, dimpotriva, te-a plasat pe traiectoria tragica a vietilor ratate din cauza limitelor intelectuale? Asa de cruda sa fie selectia naturala? Din fericire, exista si alte explicatii pentru concluziile studiului:

  • e posibil ca familiile in care au crescut gemenii separati sa fie destul de asemanatoare intre ele (impact puternic al mediului)
  • nu toti gemenii au fost separati la nastere, prin urmare au trait cativa ani impreuna (iar altii se reintalnisera mai tarziu, ca adulti)
  • in mod sigur toti au beneficiat de un mediu identic (cele 9 luni in „burta” mamei)

Echipa de la Minnesota a studiat primele doua variabile si a conchis ca, in cazul gemenilor separati, contributia genelor la diferentele (sau asemanarile) de inteligenta este de 70%. Insa de aici nu rezulta ca inteligenta ta este determinata genetic in proportie de 70% ci ca, daca ai avea un frate sau o sora geamana, diferenta dintre voi doi in materie de abilitati mentale s-ar datora intr-un procent de 70% genelor.

Mai merita stiut ca studiul Minnesotta are dimensiuni limitate si ca estimarile altor studii variaza intre 30 si 80%. Prin urmare, nu se stie exact in ce procent diferentele in materie de capacitati mentale au o baza genetica dar nimeni nu mai are indoieli in privinta determinarii genetice. Cu alte cuvinte, genele nu joaca un rol neglijabil dar nici dominant (cum credea Terman). Insa care e natura exacta a influentei nimeni nu stie. Aceasta e motivul pentru care, in mod conventional, se considera ca influenta genetica a diferentelor de inteligenta este de aproximativ 50%.

Pe de alta parte, cum spuneam, o serie de studii derulate incepand cu 1976 (Clarke,Early experience and the Life path) si 1983 (Svendsen,Journal of Child Psychology and Psychiatry) au evidentiat un fapt datator de speranta, anume ca nivelul de inteligenta se poate modifica in sus. Exista o variabila cruciala? Desigur! Sa fie mediul? Nu, ar fi prea simplu. Este vorba de interactiunea gene-mediu, scrisa, uneori, codificat, astfel: GxE.

Fiind vorba de un cadru mai larg in care poate fi inteleasa nu doar inteligenta ci si intreaga psihologie (si, indraznesc sa spun, fiind preocupat de domeniu, dezvoltarea personala) voi reveni intr-un alt articol. Dar vestile sunt foarte bune: noi, oamenii, nu ne nastem decat in putine cazuri profund limitati. Nu doar ca nu exista predeterminare genetica dar, in anumite conditii, potentialul in mod natural abundent poate inflori atingand cote extraordinare. Acesta e un alt fel de a spune ca geniile nu se nasc ci devin. Am crezut , intr-un timp, ca oamenii capabili de realizari extraordinare s-au nascut cu un fel de „dar” dar acum, in contact cu dovezile in egala masura stiintifice si empirice, cred altceva. Cred ca cei mai multi dintre noi, dar nu toti, in anumite conditii (pe care nu le discut aici) se pot dezvolta pana la niveluri impresionante. Ceea ce afirm pare a fi asemanator cu tezele miscarii psihologiei umaniste, cu diferenta ca acelea erau mai degraba wishful thinking (nu erau sustinute de cercetari iar nivelul intelegerii genelor era foarte modest). Astazi, noua paradigma care pare a se naste (si care nu este holista, in sensul ingust al acestui termen), impartasita de specialisti din stiintele cognitive, psihologie, neurostiinte si genetica, ar putea schimba pentru totdeauna felul in care intelegem natura umana. Vrei sa stii mai multe? Coming soon!

 

Google Maps, acum si pe telefonul mobil

Parcul Herastrau, intrarea dinspre Televiziune (piata Charles de Gaulle). Cum ar putea ajunge acolo o studenta care locuieste in caminul Leu, aproape de palatul Cotroceni si nu are masina personala, deoarece parintii ei nu au reusit sa deturneze fonduri publice pentru a-i cumpara, ce sa zic si eu, un Mini Cooper? Daca vrea sa vada frunzele uluitoare ale copacilor in acest moment al anului (ar merita sa stii raspunsul biologiei evolutioniste la intrebarea „de ce frunzele copacilor devin galbene si nu gri sau negre?”) studenta fictiva la care ma refer trebuie sa foloseasca reteaua de transport public.

Pentru a da mai multa concretete povestirii o voi numi Mihaela iar prietenei ei ii voi spune Irina (le asigur pe Mihaelele si Irinele pe care le cunosc sau urmeaza sa le cunosc de absenta oricarei legaturi intentionate intre persoanele lor si personajele mele, pur si simplu azi nu vreau sa operez cu deja faimoasele, si mult prea abstractele, X si Y). Mihaela decide sa foloseasca R.A.T.B-ul asa ca merge in statia de autobuz din apropierea caminului (statia „Leu”, ce coincidenta) si asteapta masina 131 care o va duce direct in neasemuitul parc (inca neimpartit de rudele politicieniloe ecologisti). Irina, prietena ei, care a insotit-o pana in statie, este mirata de aceasta decizie. Ea stie ca masina 131 merge intr-adevar spre Televiziune (Herastrau) insa nu trece pe la Leu ci poate fi luata, eventual, din Piata Romana. Ii arata Mihaelei tablita R.A.T.B din statie pe care numarul 131 nu apare. Insa Mihaela e hotarata sa astepte Mercedes-ul 131 in statia de la Leu (chiar e un leu in spate, doar ca nu e viu).

Ai putea crede ca acesta este un articol ce ar putea interesa scoala de La Copenhaga (nu cea de la targul educational recent incheiat in Bucuresti,cealalta, mai veche, preocupata de interpretarea fizicii cuantice) sau pe contele Korzybski, un pic mort de altfel, creatorul semanticii generale? Sau ca, intr-un fel criptic, se refera chiar la tine? Probabil ca nu, de aceea iti solicit niscaiva rabdare, pana la final.

De ce-l asteapta Mihaela pe 131 la Leu? Deoarece in mintea ei exista aceasta credinta: „131 circula pe aici”. Spunem despre Mihaela ca are o harta mentala a realitatii adica crede ca realitatea este in acel fel (statia „Leu” se afla pe traseul lui 131). Irina crede altceva: „131 nu circula pe aici ci pe la Piata Romana si pe Calea Dorobantilor”). Si ea are o harta a realitatii numai ca una diferita de cea a prietenei ei din copilarie (ah, am uitat sa spun, ele nu sunt doar bune prietene ci si surori gemene, dar nu univiteline)

E destul de clar, sper, ca hartile celor doua bune prietene (sau surori, daca vrei) sunt diferite (131 circula respectiv nu circula pe la Leu), adica ele opereaza cu modele diferite ale realitatii sau, pentru a cita un clasic, traiesc fiecare in alt „tunel al realitatii” (fiecare in alt „film”, ar putea spune si un neoclasic). Mihaela este convinsa ca se afla in posesia unei credinte corecte despre realitate si la fel este si Irina. Si noi, observatori neimplicati, cunoscatori sau nu ai retelei R.A.T.B, putem pacta cu una sau alta, gratie unor harti similare sau identice de-a binelea.

Nu suntem la fel in viata de zi cu zi? Nu avem fiecare propriile reprezentari ale realitati, propriile harti, propriile modele? Ba da, desigur, ceea ce vreau sa subliniez este ca unele dintre aceste harti sunt mai apropiate de realitate (harta corespunde intr-o masura mai mare cu teritoriul) iar altele sunt mai departate (harti lipsite de acuratete). Insa niciuna dintre harti nu e totuna cu realitatea. Hartile se afla in mintile noastre si nu sunt nimic altceva decat trenuri de impulsuri electrochimice aflate in circulatie prin retelele neurale. Realitatea nu este alcatuita (doar) din neuroni, neurotransmitatori si potentiale de actiune. Adevarul este ca nu stiu din ce este alcatuita realitatea. Am doar o harta a continutului si structurii ei, harta ce m-ar putea plasa, simbolic vorbind, mai aproape de Mihaela sau de Irina.

Dar sa continuam povestea: Mihaela asteapta (e duminica) plina de speranta in statie sosirea lui 131. Trece o ora, trec doua, trec trei. In cele din urma e prea tarziu pentru a mai putea dibui vreo culoare (sa ne amintim, suntem acum pe GMT+2) asa ca renunta si se intoarce in camera de camin. Isi promite insa ca duminica viitoare sa incerce din nou (e o fata perseverenta), idee care o intriga pe Irina. „Faptul ca pe tablita din statie nu e trecut 131 nu-ti spune nimic?”, o intreaba ea mai mult iritata decat curioasa. „Probabil este o greseala, stii bine, errare humanum est” (intr-adevar, imi vine sa comentez cu compasiune, a gresi este omeneste, doar a persista in greseala e ceva diabolic)

Peste 7 zile, plina de entuziasm, Mihaela merge din nou in statie, dar ceva mai de dimineata, judecand, logic, ca sunt putine masini pe linie si de aceea vin la intervale mai mari-desi, sa ne reamintim, a asteptat 3 ore duminica trecuta). Din pacate, nici de data aceasta , in cele 6 ore de asteptare (10-16) nu a trecut vreun 131. Crezi ca Mihaela este descumpanita de ceea ce pare a fi al doilea esec? Probabil nu o cunosti. Ea crede cu putere in propriul ei model al realitatii si nu e dispusa sa renunte asa de usor (oamenii maturi si responsabili sunt cei care nu cedeaza in lupta cu adversitatile vietii). Isi promite, prin urmare, sa vina si in timpul saptamanii (poate in mod exceptional 131 nu circula duminica) spre stupefactia, de data aceasta, a Irinei. „Am dreptul sa cred in ideile mele”, contracareaza Mihaela expresia in mod evident uimita (si putin ironica, de ce sa ma ascund) de pe fata Irinei. „Cine esti tu sa ma judeci si sa-mi spui ca gresesc?” Mihaela este hipersensibila si traduce cu usurinta, si distorsionat, se pare, expresia faciala a surorii ei gemene.”Ori te crezi vreo atotstiutoare? Poate ca nu esti decat o aroganta plina de ifose!”, continua ea, exasperata, probabil, de uimirea inca vie de pe chipul Irinei.

In acest moment al povestirii cred ca esti de acord cu mine ca, desi cele doua fete au doua modele ale realitatii, unul dintre ele, al Mihaelei, pare a fi nepotrivit cu „realitatea” sau mai bine zis cu realitatea experientiala (ceea ce nu doar lor, ci si noua, ne spun simturile). Putem spune ca harta Mihaelei nu e in armonie cu evenimentele reale (131 nu trece pe acolo asa cum „spune” harta ei) sau, intr-o alta formulare, ca trebuie schimbata sau reactualizata.

Irina o vede pe sora si prietena ei cum iroseste ore pretioase din viata, asteptand un autobuz care nu trece niciodata pe acolo si, pentru ca ii pasa de ea, sufera. Dar ce ar putea face mai mult? I-a impartasit propria ei harta, a rugat-o sa vorbeasca si cu alti oameni din statie (si, culmea, unii au confirmat ca 131 trece pe acolo!), i-a sugerat sa intre pe site-ul R.A.T.B si sa consulte rutele autobuzelor, chiar s-a oferit sa plateasca un taxi si sa o duca in Piata Romana, pe unde 131 trece cu adevarat. Crezi ca e usor lucru sa vezi pe cineva drag irosindu-si viata si in acelasi timp sa-ti spui ca are dreptul la un model diferit al realitatii? Dar ce te faci cand anii trec si nimic nu se intampla?

Pentru ca, da, sunt deja trei ani de cand Mihaela asteapta masina 131 in statia de la Leu (in curand vor termina ciclul Bologna si, cu putin noroc, vor intra la master). Iar 131 nu vine in timp ce Mihaela refuza sa admita acest fapt real. Atentie, faptul nu este ca 131 nu circula pe acolo, poate circula, cine stie, ci ca de trei ani de cand il asteapta, nu l-a vazut niciodata (si nici alti calatori, desi unii pretind contrariul-insa nu putem sti daca nu erau sub influenta drogurilor sau intr-o stare de constiinta extinsa indusa de propria lor dorinta de a-l vedea pe 131, in sfarsit)

Pe de alta parte, unii (posibili) pasageri au renuntat la a mai veni in aceasta statie, spre consternarea Mihaelei („ce oameni slabi, ce lipsa de credinta in propria lor capacitate de a aprecia realitatea!”), sustinand, nu fara o urma de gandire rationala, ca, din moment ce credinta lor nu s-a verificat, in mod repetat, proabil ca este gresita si trebuie schimbata. Doar ca Mihaela nu se pierde asa usor cu firea. Nu vreau sa intelegi ca ar fi o persoana rigida sau dogmatica (testele de personalitate indica altceva) doar in raport cu acest aspect (131) fiind, cum sa spun dupa trei ani de asteptare inutila, consecventa si plina de speranta (calitati admirabile, de altfel, in alte contexte) Intre timp, am uitat sa precizez, Irina a fost de zeci de ori in parcul Herastrau, intalnindu-se chiar, uneori, cu cei care asteptasera candva la Leu si ulterior au hotarat sa incerce si altceva, mai exact sa mearga in Piata Romana ( pe unde 131 chiar circula).

E foarte posibil ca Mihaela sa mai astepte multi ani in statia Leu un autobuz care, conform hartii ei mentale, la care tine foarte mult (termenul mai tehnic ar fi „se identifica”), trece pe acolo desi datele perceptibile (observa ca nu spun „realitatea” despre care am recunoscut deja ca nu stiu nimic) indica altceva. Irinei ii pare foarte rau pentru clipele pierdute de sora ei (nu mai sunt prietene, Mihaela se simte neinteleasa, mai ales dupa ce a auzit ca Irina a fost in Herastrau-ceea ce ne-ar putea trimite cu gandul la invidie, desi nu vad cum ar putea aparea intr-un suflet asa de pur). Are sentimentul acut ca (Mihaela) nu-si implineste viata, adica risipeste intr-o activitate inutila (nu chiar inutila, si-a facut prieteni in statie, au chiar o comunitate pe Facebook) clipe (de fapt, saptamani sau luni, daca le adunam) pretioase din viata ei, clipe care nu se mai intorc niciodata si in care, daca ar fi operat cu o alta harta mentala, ar fi putut crea sau macar primi altceva.

Nici o harta a realitatii nu este corecta insa unele reprezinta mai bine teritoriul decat altele. Sunt mai apropiate de realitate. Este insa asa de greu sa admiti asta, pare a spune Mihaela, mai ales dupa ce a investit energie, timp si resurse din viata ei in asteptarea lui 131. Desi credinta ei este infirmata de evenimentele care se petrec (131 nu trece pe acolo), desi testul acestei credinte nu este trecut, Mihaela, iubindu-si periculos de mult (pentru ea) propria harta, refuza sa recunoasca faptele la care este, sistematic, expusa. Ea isi apara dreptul la harta personala, drept de care nimeni, de fapt, nu se indoieste si manifesta putera de a crede intr-o idee, in ciuda, sau mai bine-zis impotriva faptelor.

Realitatea fiind schimbatoare iar Mihaela o fiinta supradeterminata, nu e exclus ca, intr-o zi, traseul lui 131 sa se modifice si sa treaca, intr-adevar, si pe la Leu. Evident ca ea va fi razbunata in acea zi. Dar la fel de posibil este ca 131 sa treaca pe la Leu si sa nu mearga spre Herastrau (ca pe vremuri) ci spre cimitirul Eroii Revolutiei (Cognitive). Nu stim cum va fi viitorul. Putem insa observa cu multa atentie prezentul. Cred ca merita sa ne verificam constant hartile mentale (siruri de impulsuri electrice intr-o tesatura neuronala, zic unii) cu informatiile din mediu si, daca nu mai corespund, sa acceptam sa le schimbam pentru sansa unei vieti de o calitate mai buna. E posibil ca fiecare sa avem inauntrul nostru o pereche de gemene (nu mai zic tripleti sau cvadrupleti), fiecare cu credinta ei, fiecare cu tunelul ei de realitate. Doar ca realitatea este intr-un singur fel! Iar acest fel, afirm eu privindu-mi propria harta, este necunoscut (situatie destul de enervanta). Insa avem la dispozitie o viata de om pentru a construi harti mai bune probabil in cooperare cu alti topografi, fie ei de ocazie sau experti. Nu cred ca a le lua prea tare in serios (pe ele, hartile, dar si pe ele, Mihaela si Irina) e o afacere buna dupa cum, pe de alta parte,nu cred ca a nu ne asuma responsabilitatea (si efortul, transpiratia, bla-bla-bla) pentru calitatea vietilor noastre e o forma dezirabila de stand-up comedy.In fond, parcul Herastrau chiar exista si ar putea fi vizitat, intr-o dupa-amiaza de noiembrie, cu un Soare suficient de luminos pentru a permite  buna orientare printre atatea trasee, retele si drumuri. Stiu prea bine, vom cadea si noi intr-o zi, frunze ganditoare, din marele copac al Realitatii, intrand in ceea ce pare a fi pamantul granitor al aceleiasi Realitati incognoscibile. Doar ca pana atunci, iata, suntem aici, acum, dandu-ne cu parerea (si unii chiar verificand) despre traseul lui 131 si posibila lui intersectie cu destinele noastre. Si dupa cateva teste (multe-putine, in functie de nivelul de dubitatie) putem chiar trece la actiune. Nu garantez ca ne intalnim in parc (mai ales daca nu ti-ai propus asta) si stii de ce? Am auzit ca insusi parcul se misca. Alearga prin galaxie cu 107.244 km/h. Si nici galaxia nu sta pe loc. Si-a dat o fatala intalnire, spun astronomii, cu vecina ei, Andromeda. Din fericire nu vom fi de fata sau poate vom fi, sub forma de pulbere luminoasa.