Imagineaza-ti ca esti o litera. De exemplu litera „d”. In calitate de litera esti completa. Nu-ti lipseste nimic. Esti un intreg. Cu toate acestea, in tine insati, nu ai sens. Esti doar o litera izolata. Nu existi in relatie cu nimeni. Viata ta, poate, este confortabila si linistita. Insa ei, vietii, ii lipseste sensul. Tu nu traiesti in vederea a ceva. Da, esti o litera solida si admirata, eventual, de alte litere. Dar ce folos? Ceva lipseste din viata ta. Simti asta. E adevarat, linia si curbele tale sunt perfecte. Nu-ti mai trebuie nimic. Insa acest sentiment straniu refuza sa dispara. Lipseste ceva si ti-e imposibil sa spui ce anume.
Pana intr-o zi. O zi ce parea a fi ca toate celelalte si care va sfarsi prin a fi exceptionala. Este ziua in care intelegi. Putem numi acest proces „revelatie” sau „iluminare” sau „trezire”. Sau alte nume la fel de putin importante in raport cu evenimentul. Si care este lucrul acela grozav pe care il intelegi? Este urmatorul: realizezi ca, fiind o litera, ai nevoie sa faci parte dintr-un cuvant.
Acum iti propun o conventie. Iti propun sa accepti, de dragul demonstratiei, ca exista un singur cuvant din care poti face parte (evident ca litera „d” face parte din numeroase cuvinte). Acest cuvant este cuvantul tau. El exista acum doar la nivel potential (exact ca in fizica cuantica: termenul tehnic este „in stare necolapsata”). Citit pe doua niveluri, cuvantul exista (in plan virtual) si nu exista (in plan real-intelegand prin „real” planul perceptiei tale si al altor litere neintegrate intr-un cuvant). Intr-un fel, cuvantul te asteapta. Te asteapta inca de la nasterea ta. Te asteapta pentru ca are nevoie de tine (si de celelalte litere pe care le contine) Daca ati veni toate si v-ati aseza in spatiile care va corespund cuvantul ar putea deveni „real”, adica ar incepe sa existe in plan obiectiv. Deocamdata el este doar o idee. Este ceva intangibil. Nu are litere care sa-l „materializeze”. Exista intr-o conditie, sa-i spunem, nemanifestata (inca). Nici nu stim daca va fi vreodata manifestat. Este posibil sa nu fie niciodata manifestat. Este o lume a tuturor posibilitatilor. Nu exista cineva care sa controleze lucrurile (si sa spuna, la un moment dat: „Am asteptat suficient. Voi obliga literele astea iresponsabile sa stea in locurile lor”) Lucrurile sunt mult mai interesante cand nu exista cineva care sa le controleze. Sunt posibile numeroase surprize. E ca si cum literele ar avea constiinta. Cand aceasta se extinde suficient de mult, ele inteleg ca fac parte dintr-un cuvant. Insa extinderea constiintei nu este garantata. De aceea unele cuvinte e posibil sa nu se formeze niciodata. Insa „posibil” nu e totuna cu „probabil”. Daca o singura litera a inteles ca face parte din ceva ce o depaseste, ne putem astepta ca ea sa intre in legatura cu celelalte litere din componenta cuvantului si sa le transmita macar, daca nu mai mult, revelatia ei. Aici se deschid multe drumuri. O litera s-ar putea simti amenintata („imi pierd libertatea, nu accept asa ceva!”), o alta ar fi sceptica si ar solicita mai multe dovezi, a treia ar putea fi pierduta in auto-admiratie astfel incat sa nu auda nimic. Ar putea exista si o litera incapabila sa priceapa ce i se spune sau una careia nu-i place cuvantul si vrea altul. N-ar fi exclus, in anumite contexte, ca litera ce pretinde ca „ a vazut Cuvantul” sa fie ironizata, diagnosticata, aspru criticata si in cele din urma respinsa. Poate chiar crucificata, daca asa ceva ar sta in puterea literelor.
Daca te-ai pus in pielea primei litere, chiar constienta de aceste pericole, realizezi ca nu ai de ales. Ce dilema extraordinara! Ai nevoie de semenele tale necooperante, sarcastice, primitive sau doar pline de indoieli. Merita sa risti? Depinde cat de mult iti doresti sa faci parte din Cuvant. Am stabilit deja ca viata ta in afara Cuvantului este lipsita de sens. Depinde ce resurse mai ai disponibile pentru a lupta cu absurdul unei vieti traite egocentric. E posibil sa te fi saturat. E posibil sa intelegi ca e nevoie de o schimbare. Pe de alta parte, dupa ce ai „vazut” Cuvantul (cu ochii mintii, bineinteles), e posibil sa-ti fie tot mai dor de El. E limpede ca nu-l poti construi singura. E mai mult decat evident ca ai nevoie de un Tu. De la acest nivel evolutia se face in echipa. Eforturile individuale, chiar iesite din comun, sunt lipsite de logica. Evolutia este acum o aventura impartasita. Este Eu si Tu, impreuna. De ce? Pentru ca asa este natura Cuvantului. El te cheama la cooperare, la solidaritate, la grija. Agresivitatea nu foloseste la nimic daca nu este sublimata, resentimentele intarzie totul iar proiectiile si rationalizarile, daca asa ceva ar exista la litere, sustin fragmentarea si izolarea. Mi se pare atat de ironic,iata, ca cei care se conecteaza in mod constient sa aiba nevoie exact de cei care dispretuiesc aceste eforturi, le judeca in mod ostil si le resping cu toata forta pe care o ofera propria autosuficienta. Univers nazdravan, acesta al literelor. Era sa uit. Tu esti litera „d”. Intuiesti Cuvantul tau, nu-i asa?